Lecția de detecție (despre minciună)
Am întrebat-o: nu ți-e frică.
M-a privit mirată: nu.
I-am spus: bine.
Am poftit-o să se așeze pe canapea.
M-a întrebat: să mă dezbrac.
M-am uitat lung la ea: ce întrebare mai e și asta.
A insistat: te-am întrebat dacă vrei să mă dezbrac.
Am ieșit afară, am luat autobuzul 2056 și-am mers pînă la capăt.
Am coborît.
Am privit-o lung (de la capătul liniei de autobuz pînă-n vîrful
picioarelor pe care și le atîrnase peste unul din brațele canapelei).
M-am urcat repede într-un alt autobuz și m-am întors acasă.
M-a privit cu reproș: vezi că ți-am făcut un borș de pește.
N-am crezut-o: unde e borșul.
Mi-a arătat cu mîna: sub pernă.
Am luat oala cu borș de sub pernă.
I-am zis: hai să mîncăm, vorba lungă nu-i ca ciorba de păstrugă.
M-a întrebat: să mă dezbrac.
I-am făcut un semn cu polonicul în cap.
N-a înțeles: bine, atunci mă dezbrac.
S-a dezbrăcat.
I-am spus: n-am mai văzut nici o entitate de ordin feminin
mîncînd borș de pește la pielea goală.
A zîmbit, dar, de fapt, mințea.
Și-a umplut, goală, farfuria.
Mi-a umplut, goală, farfuria.
Și-a golit, goală, farfuria.
Mi-a golit, goală, farfuria.
M-a întrebat: mai vrei.
I-am răspuns: ce să mai vreau.
A luat o coloană vertebrală de pește
și-a început să se pieptene: borș, ce altceva.
N-am înțeles: despre ce borș vorbești.
A deschis ochii (se pieptăna cu ochii închiși):
tu de unde naiba ai mai apărut în casă la mine.
Am închis ochii (vorbeam cu ochii deschiși):
vrei să spui de unde am apărut în casă la mine.
A început să rîdă, dar, de fapt, mințea: ce, te-ai supărat.
Am deschis ochii (vorbeam cu ochii închiși):
n-aș putea să mă supăr pe nimeni după un borș atît de super după ciorbă, după port.
M-a întrebat (avea părul plin de oase): ți-a plăcut.
I-am spus adevărul: da și nu.
M-a întrebat (era dezbrăcată): vrei să mă dezbrac.
N-am mai luat autobuzul: da.
S-a mai dezbrăcat o dată (nu era nici o diferență).
Am privit-o: era foarte mică, încăpea în propriile ei palme.
Am privit-o în continuare (aveam niște ochi foarte întredeschiși la culoare):
avea, sărăcuța, niște piciorușe într-adevăr foarte scurte.
I-am spus: gata, trebuie să ne apucăm de treabă.
I-am zis: să nu uităm motivul pentru care sîntem contemporani în aceeași încăpere.
A început să cînte un șlagăr: Peștele fără femur e ca fundul fără cur.
N-am mai luat autobuzul: acum te-aș ruga să te dezbraci.
S-a dezbrăcat cu indiferență (nu era nici o diferență).
Mi-am scos caietul în care îmi notasem totul:
ipotezele, strălucitoare, erau scrise cu negru pe alb pe negru pe alb;
bănuielile, îndoielnice, erau scrise cu verde pe albastru pe roșu pe negru;
îndoielile, ipotetice, erau scrise cu galben pe roz.
I-am spus: acum dezbracă-te.
S-a dezbrăcat.
Am rugat-o: depărtează-ți puțin piciorușele și rămîi așa. Așa.
M-am dus la cămară și am luat detectorul de metale Fisher F4 cu afișaj digital.
Am verificat dacă funcționează (cum l-am pornit, acumulatorii detectorului
au și început să fredoneze:
Inel, inel de aur, cu piatră scumpă la mijloc, eu te-am iubit, copilă, dar n-ai avut noroc).
M-am apropiat de ea și i-am spus adevărul:
bun și Fărîmiță Lambru, dar nu se compară cu Dona Dumitru Siminică.
M-a întrebat: mă mai ții mult așa. Mi-a amorțit borșul de pește în stomacul dintre dește.
Am deschis caietul și mi-am mai verificat o dată ipotezele și bănuielile.
I-am spus ce cred: uite ce cred eu:
eu cred că piciorușele tale conțin o anumită cantitate de metale.
I-am trecut detectorul Fisher (F4, cu afișaj digital) peste fluierele piciorușelor.
Detectorul a început să fluiere. Pe afișajul digital a apărut
Dona Dumitru Siminică fredonînd Inel, inel de aur.
Am avut, așadar, dreptate.
I-am spus: ești liberă, poți să te dezbraci.
S-a dezbrăcat și a fost liberă, dar, de fapt, mințea.
