Lansare de carte: „Intuiționista“, de Colson Whitehead

Editura Humanitas Fiction vă invită miercuri, 22 ianuarie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bld. Regina Elisabeta nr.38), la lansarea romanului Intuiționista de Colson Whitehead, unul din cei mai apreciați scriitori americani contemporani, cîștigător al Premiului Pulitzer în 2017.

Recent apărut în colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu, Intuiționista îi are ca protagoniști pe inspectorii de ascensoare dintr-un oraș american semănînd cu New York-ul, într-o perioadă nedefinită. Whitehead creează o lume perfect credibilă pornind de la elemente aparent neverosimile, un fel de labirint borgesian în care strălucește Lila Mae Watson, una dintre cele mai fascinante eroine din ficțiunea contemporană. Vor vorbi despre carte Justina Bandol, traducătoarea romanului, Ana Maria Caia și Alina Purcaru, scriitoare, și George Volceanov, traducător și profesor de anglistică. Moderatorul întîlnirii va fi Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction.

Colson Whitehead, autor al romanului Ruta subterană, încununat cu Pulitzer Prize în 2017 și tradus în peste 40 de țări, a avut un debut fulminant, ingenios și de o originalitate izbitoare. Intuiționista a apărut în 1999 și a fost comparat cu Catch-22 de Joseph Heller, V de Thomas Pynchon și Ochiul cel mai albastru de Toni Morrison. A primit Quality Paperback Book Club New Voices Award și a fost finalist la PEN/Hemingway Award. Alegorie a rasei, a societății moderne sau pur și simplu a naturii umane, cartea jonglează cu procedee stilistice și structurale ale romanului noir, ale genului detectivistic, ale criticii sociale naturaliste, chiar ale distopiei.

Într-un oraș nenumit, imagine imperfect suprapusă New York-ului din anii ’50, lifturile joacă un rol capital în economie, în societate și, evident, în politică, reclamele lor sînt peste tot, iar o slujbă în Departamentul public pentru Inspecția Ascensoarelor oferă un statut social de invidiat. Lila Mae Watson este prima femeie inspector din departament și a doua persoană de culoare care accede la un asemenea post – într-o metropolă preocupată fervent și ostentativ de „integrare“ rasială. Departamentul – ca și întreaga comunitate a „liftologilor“ – este împărțit între empiriști, pentru care ascensoarele nu sînt decît niște mașinării, și intuiționiști, adepții unei viziuni antropologizante asupra lifturilor, statistic mai eficienți în meseria lor. Un accident catastrofal la un ascensor care fusese verificat de intuiționista Lila Mae scoate la iveală, treptat, corupția și încrengătura de interese din breasla inspectorilor și producătorilor de ascensoare, dar îi dezvăluie în același timp eroinei existența unei schițe preliminare a „ascensorului perfect“ la care visează toți intuiționiștii (și de care se tem toți empiriștii) și faptul că autorul ei, James Fulton, părintele venerat al intuiționismului, îi este mult mai apropiat decît și-ar fi putut închipui.

„Țesînd cu dibăcie un soi de thriller melodramatic, care se dovedește a fi în același timp o provocatoare aventură intelectuală, Whitehead urmărește educația permanentă a Lilei Mae Watson, prima femeie de culoare care absolvă Institutul pentru Transportul pe Verticală și care este apoi angajată în Departamentul pentru Inspecția Ascensoarelor. […] Autorul îmbină trăsăturile romanului noir cu o avalanșă de detalii tehnice și cu meditații penetrante pe teme de rasă și societate, armonizîndu-le într-o narațiune multistratificată care funcționează la fel de bine și ca poveste polițistă, și ca roman filozofic.“ (Kirkus Reviews)

***

Colson Whitehead, una dintre vocile proeminente ale ficțiunii americane actuale, s-a născut la 6 noiembrie 1969 în New York. După absolvirea studiilor la Harvard University în 1991, a lucrat la revista Village Voice, perioadă în care a început să-și scrie primele romane. În timp, a predat la Princeton University, New York University, Columbia University, Brooklyn College, Hunter College, Wesleyan University și a fost scriitor în rezidență la Vassar College, University of Richmond și University of Wyoming. Din 2015 deține o rubrică de­spre limbă în New York Times Magazine. Este autorul a șase romane și a două volume de nonficțiune.

Intuiționista (fragment)

Vremurile se schimbă. Într‑un oraș cu o populație de culoare din ce în ce mai sonoră – și care nu se dă în lături să organizeze proteste sîcîitoare, bune pentru tabloidele mediocre, sau să arunce cu roșii și varză stricată în timpul unor cuvîntări și mitinguri, altfel perfect orchestrate –, e cît se poate de logic să numești noua clădire municipală după una dintre eroinele negrilor. Primarul nu e prost; cu prostia nu devii conducătorul unei metropole atît de mari și de bezmetice. E abil și înțelege că acesta nu e un oraș din Sud, un oraș al averilor din tată‑n fiu sau al parveniților, ci e cel mai vestit oraș din lume, iar aici regulile sînt altele. Noua clădire municipală a fost numită în onoarea lui Fanny Briggs – și plîngeri au fost puține, iar roșii, și mai puține.

Cînd i‑a fost repartizată clădirea, Lila Mae nu și‑a închipuit nimic. Era logic să fie ori ea, ori Pompey, singurii inspectori de culoare din departament. Chancre e băiat deștept. La urma urmei, există ani electorali și în Asociația Inspectorilor de Ascensoare, și acesta e unul din ei, în care se petrec tot felul de lucruri neașteptate. Creșterea tuturor salariilor cu 1,25 dolari, de pildă, care, potrivit lui Chancre, se adună într‑o sumă frumușică după o vreme. Nu că inspectorii de ascensoare, funcționari publici pînă în măduva oaselor în ciuda reputației nonconformiste și a farselor ocazional stridente, trebuiau convinși de importanța unei măriri cu 1,25 de dolari a salariului. O slujbă la stat e o slujbă la stat, indiferent că e vorba de inspectat ascensoare sau vagoane cu vite spînzurate de cîrlige, și orice tinde să echilibreze raportul dintre salariu și contribuția pe care oamenii aceștia o au la binele societății este acceptat cu bucurie, indiferent că e o stratagemă de an electoral sau nu. La fel și cu șurubelnițele. Cînd un comunicat trimis tuturor la scurt timp după creșterea salarială a anunțat că urmează să vină noile șurubelnițe, prea puțini au fost cei cărora le‑a păsat că președintele asociației face o încercare atît de fățișă de a atrage electoratul de partea sa. Căci noile șurubelnițe erau foarte frumoase. Cele vechi, butucănoase și greu de mînuit, umflaseră și înțepaseră buzunarele inspectorilor de ascensoare de cînd departamentul fusese autorizat de edili, zădărnicind complet orice tentativă de a dovedi eleganță și tact. E greu să arăți oficial și impunător cînd ceva te trage într‑o parte. Noile șurubelnițe au mîner de sidef și vîrful exact de lățimea șuruburilor cu care se prinde placa demontabilă din lift. Se pliază ca niște bricege și se pretează la fantezii baroce despre spioni și misiuni secrete. Și cine se poate pune cu așa ceva?

Prin urmare, atunci cînd s‑a răspîndit zvonul că Lila Mae fusese repartizată să inspecteze grupul de optsprezece (optsprezece!) ascensoare din Fanny Briggs – misiune hotărîtoare în cariera oricărui inspector –, puțini au fost luați prin surprindere, și terenul pe care Chancre îl pierduse printre membrii vechii gărzi ai asociației a fost mai mult decît compensat prin bunăvoința produsă de creșterea salarială și de noile șurubelnițe pliabile cu mîner de sidef. Lila Mae a știut, cînd a primit repartizarea, că era menită să distragă atenția de la oponentul lui Chancre în cursa pentru funcția de președinte al asociației, liberalul Orville Lever^[1], care crede, se pare, că numai intuiționiștii sînt în stare să formeze coaliții, bătînd palma cu oameni fundamental diferiți ș.a.m.d. Lila Mae (care, apropo, înaintează la fel de greu prin traficul serii) e intuiționistă, într‑adevăr, dar e o femeie de culoare, şi asta atîrnă mai greu. Secretara lui Chancre i‑a lăsat un bilet pe birou: „Bunele tale oficii nu vor fi uitate după alegeri“. Ca și cum Lila Mae ar avea nevoie să fie mituită cu promisiunea vagă a unei promovări (care era, probabil, oricum o minciună). E slujba ei. A depus un jurămînt, și lucrurile astea trebuie luate în serios. Lila Mae a apucat biletul cu mîinile ei mici și, cu toate că n‑a ridicat privirea de la birou, a știut că toată lumea – și vechea gardă, și băieții cei noi cu frizurile lor retrograde cu cărare pe o parte – se uită la ea. După cum circulă bîrfele în Groapă (Lila Mae e poziționată mult în aval), probabil știau că primise cazul încă înainte să afle ea. Probabil slăbănogul de Ned, fandositul ăla, bula aia de săpun plutitoare care se dă drept bărbat, condamnat la muncă de birou după prăbușirea dezastruoasă din turnurile Johnson, a vorbit cu un tip care a vorbit cu alt tip din cercul apropiaților lui Chancre, și vestea a venit pe țeavă: fata de culoare primește cazul. Nu unul din ei, și nu Pompey. În anii electorali nu se produc surprize, hîrîie doar ceva mai mulți paraziți.

Și iată‑l acum pe Chancre, înalt de șapte metri, cu brațele ca niște metereze deasupra aripilor fracului tipic la două rînduri, pe o reclamă la United Elevator Co. Mașina Lilei Mae înaintează cu greu în ambuteiajul de la intrarea în tunel, așa că n‑are cum să nu‑l vadă. Nimeni nu mai claxonează în procesiunea aceasta posomorîtă – acum se vede tunelul, și întotdeauna înainte de a intra în el e o perioadă obligatorie de așteptare meditativă. TOTUL E ÎN REGULĂ, declară inscripția de la picioarele lui, o aluzie la faimoasa declarație a lui Otis din Crystal Palace, în 1854^[2]. Referința nu înseamnă mai nimic pentru pasagerii mașinilor din jurul Lilei Mae – reclamele la ascensoare se înregistrează probabil în mințile celor care nu sînt angajați la stat doar ca o afirmare difuză a modernității, a unui progres fericit, înțeles de la sine și savurat în subconștient –, dar formularea lui Otis e troliul care‑i ridică în fiecare dimineață pe ea și pe colegii ei inspectori din pat. Motoul sacru.

Chiar și celor care observă de multă vreme modul misterios de manifestare a vanității corporatiste le vine extrem de greu să înțeleagă omniprezența bruscă a reclamelor la ascensoare. Pe lîngă afișe precum cel care se înalță impunător acum deasupra Lilei Mae, reclamele industriei de lifturi apar pe băncile din parcuri, decorează autobuzele și traseele de metrou ale rețelei urbane de transport, mărginesc terenurile de baseball, strălucitoare și fără nici o legătură. Apar și în alte locuri. O dată, înainte de începerea unei duble proiecții într‑unul din cinematografele ei preferate – Marquee de pe Twenty‑Third Street, faimos printre cunoscători pentru faptul că reumple gratis pungile de pop-corn –, Lila Mae a urmărit uluită un filmuleț de treizeci de secunde care prezenta noul sistem de comandă fără roată de fricțiune de la American Elevator. Din cînd în cînd, se trezește și azi că‑i fredonează refrenul maleabil, o bolboroseală fără cuvinte în ritmul muzicii, chiar dacă motorul respectiv nu e decît vechiul 240‑60 al aceleiași firme, într‑o carcasă nouă mai elegantă. E un fenomen relativ recent, prezența aceasta insistentă a industriei internaționale de transport pe distanțe scurte pe verticală, și nu există nimeni care s‑o explice. Nu se știe cît cîștigă Chancre din reclame în fiecare an, dar e de la sine înțeles că foarte multe depind de realegerea lui ca președinte al asociației. Numai cînd îl vezi cocoțat acolo! Deocamdată Lila Mae crede că rolul ei în campanie se limitează la un gest cosmetic – o dovadă a feței noi, progresiste, a Asociației Inspectorilor de Ascensoare și, prin extensie, a conducerii orașului.

Nu știe încă.

E aproape înăuntrul tunelului cînd WCAM decide în sfîrșit să actualizeze știrea despre cele întîmplate în clădirea Fanny Briggs. Dalele galbene din interiorul tunelului sclipesc vag, și Lila Mae vede un gît lung strangulat de mucus. Cu vocea lui geometrică, de planuri intersectate, crainicul WCAM anunță că Chancre și primarul vor susține o conferință de presă pentru a discuta cele petrecute azi după‑amiază în noua clădire municipală. Dar, înainte să apuce să mai spună ceva – ceva concret pe care Lila Mae să‑l poată folosi ca să se pregătească sufletește –, tunelul înghite semnalul. Pur și simplu. Nu se mai aud decît pîrîitul nervos al paraziților radioului de bord și fîșîitul conștiincios al nenumăratelor cauciucuri pe asfaltul tunelului. Aproape tăcere, pentru ca șoferii să poată contempla mai bine minunea inginerească pe care o străbat, epoca miracolelor în care trăiesc. Aerul e toxic.

S‑a întîmplat ceva. A fost inspecția ei. Lila Mae bate darabana pe volan și rememorează vizita făcută în clădirea Briggs cu o zi în urmă. Cei care văd în forma construcției ce‑i poartă numele ceva din corpul solid, mătăhălos al lui Fanny Briggs nu trebuie să piardă din vedere dorința de a se ghemui care dormitează în sufletul oricărui arhitect edilitar. Clădirile instituțiilor de stat sînt în general îndesate, nu înalte, probabil pentru a adăposti mai bine dulapurile cu sertare adînci pentru hîrțogăria în triplu exemplar. Așa e de generații. Și totuși, în zilele noastre, cine poate rezista ispitei lifturilor, aceste trepte spre paradis, care fac înălțarea neabătută pe verticală atît de seducătoare? Deși arhitecții își dau seama că viitorul e deasupra și se măsoară în cît de sus poți să ajungi, de deprinderile vechi e greu să te dezbari. Obiceiurile ți se agață de picioare și nu cedează nici unei stăruințe, oricît de logice. Ca și în politică, pînă la urmă, singurul învingător a fost un compromis hidos. Clădirea Fanny Briggs stă ghemuită în partea de nord a Federal Plaza, în zona renovată a centrului administrativ, robustă și îndesată preț de cinci etaje, după care țîșnește în spațiu în alte patruzeci de etaje de oțel pur, neprihănit. Efectul final e o crisalidă, fotografia unei insecte de sticlă care iese dintr‑un cocon de piatră. Cînd a urcat prima oară treptele late de piatră de la intrare, Lila Mae a ridicat ochii spre monolitul din fața ei și, o clipă, a simțit c‑o ia cu amețeală: era o responsabilitate uriașă. Motoul obligatoriu în latină era gravat deasupra intrării.

Lila Mae a ieșit din tunel și nu‑și poate aminti să fi greșit cu ceva. Are nevoie de un plan. „Păstrează‑ți cumpătul, Lila Mae.“

*

Lila Mae are un singur prieten în departament, pe numele lui, Chuck. Părul roșcat i‑e tuns scurt și convins să accepte frizura sclivisită cu cărare într‑o parte, care‑l ajută să se integreze printre inspectorii mai tineri din departament. După spusele lui, tunsoarea e obligatorie la Institutul Midwestern pentru Transportul pe Verticală, pe care l‑a absolvit în primăvara trecută. Articolul întîi (sau pe‑aproape) din Ghidul studentului. Chiar și studentele trebuie să poarte cărare într‑o parte, provocînd atîtea capete întoarse brusc, în derută, încît medicul din campus a botezat epidemia generalizată de întindere a mușchilor spinali „gît într‑o parte“. Teoria lui Chuck e că renașterea frizurii Safety e semnul unui conservatorism insidios, sesizabil în toate aspectele industriei ascensoarelor, de la designul minimalist al cabinelor din ultimul sezon pînă la revenirea la solidele patine în T, după flirtul nefericit cu glisierele rotunde, europene. Zice el. Au fost prea multe schimbări în asociație în ultimii cîțiva ani – uită‑te numai la ascensiunea haotică a intuiționismului sau la numărul tot mai mare de femei și de persoane de culoare din asociație, drace, uită‑te numai la Lila Mae, întruchiparea fluxului, de trei ori blestemată. Ciclul o să revină inevitabil la ceea ce vrea vechea gardă. „Inovație și regres“, îi place lui Chuck să‑i spună Lilei Mae în timpul prînzului, care de obicei e luat la pachet și ținut în echilibru precar pe genunchii strîns lipiți, în foaierul murdar al clădirii Metzger, la cîteva străzi distanță de sediu. „Înainte și‑napoi, înainte și‑napoi“. „Sau în sus și‑n jos“, își zice Lila Mae pentru sine.

Chuck susține că, după o tură rapidă de serviciu pe teren, ca inspector, are de gînd să tragă pe dreapta într‑o slujbă de birou în departament și apoi să se lase și să predea escalatoare la institut. E un tip abil. Date fiind prestigiul macho de netăgăduit al inspecției ascensoarelor în cadrul asociației și tratamentul ei preferențial, îți trebuie o personalitate aparte ca să te specializezi în scări rulante, cele mai modeste în ierarhia mijloacelor de transport. Siguranța în funcționare a escalatoarelor nu și‑a primit niciodată respectul cuvenit, probabil pentru că inspectarea acestor creaturi rotitoare e atît de monotonă, încît puțini au tăria – și stomacul rezistent la vertij – necesare ca să se holbeze toată ziua la dinții care se rostogolesc în cascadă. Dar Chuck n‑are probleme cu obscuritatea, lipsa de respect și migrenele ocazionale. Specializare strictă înseamnă siguranța locului de muncă, și, la nivel național, în institute e penurie de profesori de escalatoare, așa încît Chuck consideră că e un candidat sigur pentru un post la catedră. Și, după ce va ajunge acolo, cu ochii ațintiți asupra titularizării, poate să se apuce și de altceva decît de scări rulante și să predea orice‑și dorește. Are probabil chiar în clipa asta programa ideală în buzunar, schițată pe un șervețel ieftin. Un curs introductiv despre istoria ascensoarelor hidraulice, de exemplu – Chuck e căzut în cap după hidraulice, de la monstruozitatea cu acțiune directă din 1867 a firmei Edoux^[3] la hibridele pe care ultimele zvonuri spun că le au în plan laboratoarele Arbo pentru colecția de toamnă de anul următor. Sau despre ascensoare ipotetice; studiul ascensoarelor ipotetice va reveni în mod sigur la modă, dat fiind că furoarea pe care au provocat‑o a trecut. Chuck a încredințat‑o pe Lila Mae că, deși e un empirist convins, o să includă contraargumentele intuiționiștilor acolo unde e necesar. Studenții lui vor trebui să se familiarizeze cu întregul corpus de cunoștințe despre ascensoare, nu doar cu cele canonice. Chuck crede că viitorul lui în asociație e asigurat. Deocamdată, toate glumele despre „expertul în trepte“ îi intră pe‑o ureche și îi ies pe alta.

În clipa asta însă nu e momentul de glume ori de tachinări mai mult sau mai puțin binevoitoare: Chuck a fost oarecum acceptat de restul departamentului după o scurtă perioadă de persecuție imperceptibilă (imperceptibilă pentru nou‑veniții ca Chuck sau pentru eternii outsideri precum Lila Mae, din cauză că, în cea mai mare parte, ea constă în cuvinte încifrate și în gesturi păsărești cu mîinile, pe care numai membrii le recunosc, iar celorlalţi le e greu pînă şi să le observe) și, în plus, în seara asta toată lumea se înghesuie în jurul aparatului de radio să asculte conferința de presă. Vestea cea mare. După ce s‑a furișat afară din garaj și a mers pînă la O’Connor’s cu pas atît de șovăitor, încît oricine ar fi urmărit‑o, ar fi zis că abia în dimineața asta și‑a descoperit picioarele, Lila Mae nu se miră să‑și găsească toți colegii ascultînd la radio descrierea unui eveniment care se desfășoară la doar o sută de metri distanță. Ar fi putut foarte ușor să se alăture reporterilor din fața sediului, dar ar fi fost prea făţiş. Pentru inspectorii de ascensoare călătoria e totul – hurducăturile și fiorii, nu banalitatea plecării și a destinației –, iar dacă undele radio trebuie să circule mai întîi de la microfoanele jurnaliștilor la antena de pe acoperișul clădirii WCAM și să zăbovească acolo un pic, înainte de a se întoarce în (aproape) același loc umil unde s‑au născut, cu atît mai bine. Natura intrinsec ocolită a activității lor dă satisfacție anumitor zone mai prăfuite din mentalitatea Lilei Mae și a colegilor ei, exact acelor porțiuni, se dovedește, unde sălășluiesc defectele‑cheie și fundamentale de caracter. Oricum, nici unul nu e tocmai dispus să cerceteze locurile acelea, sau pregătit să le recunoască ori să pomenească despre ele; ar însemna să ajungă la revelații, da, instructive, însă fără îndoială devastatoare, despre slujba sa și despre sine însuși. Atît sînt de importante. Serios. Primul care a propus să meargă la O’Connor’s să‑i asculte pe Chancre și pe primar, care i‑a ajutat să se lase în voia repertoriului lor tot mai larg de eschivări și ocolișuri bea probabil gratis toată seara.

Schimbul de zi și schimbul de noapte sînt ferm tolănite în semicercuri în jurul aparatului de radio de la O’Connor’s, păstrat cu sfințenie în spatele barului, sub un trifoi verde‑ smarald^[4] fosforescent. Lila Mae zărește părul roșcat al lui Chuck undeva în mijlocul haitei. Lupii ascultă atent fiecare sunet. La radio, primarul spune că o să‑i dăm noi de capăt acestei povești, o să‑i punem pe vinovați la stîlpul infamiei, o să demarăm o anchetă de amploare pentru cumplitul accident din clădirea Fanny Briggs, dedicată uneia dintre cele mai distinse fiice ale țării noastre.

— Credeți că vinovatul ar putea fi o persoană sau un grup care se împotrivește progresului cetățenilor de culoare? îl întreabă un reporter, stîrnind un val de murmure energice la O’Connor’s. Toată lumea se gîndește, cum e și firesc, la răzmerițele din vara trecută, la cît de ciudat era să locuiești într‑o asemenea metropolă (superbe trenuri supraterane, cinci gazete, două stadioane de baseball) și totuși să‑ți fie frică să ieși din casă. La cît de repede lucrurile pot să decadă într‑o degringoladă medievală.

— În momentul de față evităm să facem speculații despre cine ar putea sau nu fi vinovat, spune primarul. Nu vrem să inflamăm spiritele sau să ațîțăm instincte primare. Am fost prezent la fața locului și tot ce știu este că s‑a auzit o zdrăngăneală teribilă, un zdrang‑bang! puternic, și s‑a produs o mare zăpăceală, moment în care mi‑am dat seama că în clădirea Fanny Briggs s‑a petrecut ceva groaznic. În clipa de față ne concentrăm asupra lucrurilor sigure care ne sînt la îndemînă, precum procesele‑verbale de verificare tehnică. Dar cel care se va ocupa de această problemă va fi domnul Chancre, șeful Departamentului de Inspecție a Ascensoarelor. Domnule Chancre?

Inutil să spunem că Lila Mae nu vine prea des la O’Connor’s, de obicei doar în serile de bowling ale departamentului, cînd sînt numai ea, Chuck și alcoolicii care‑și fac veacul acolo și care nu prezintă nici un pericol, decît pentru podelele curate. Asta fiindcă tatăl ei a învățat‑o că albii pot să se întoarcă oricînd împotriva ta. La O’Connor’s, Lila Mae se teme pentru viața ei fiindcă e convinsă că scrîșnetul neașteptat al unui scaun pe podea sau o voce brusc ridicată închid în sine posibilitatea unei încăierări. În cele cîteva ocazii cînd s‑a aflat la O’Connor’s în timpul transmisiunii unui meci de baseball sau de box, fiecare aclamație a făcut‑o să se uite în jur după ceva care putea fi folosit drept armă. Nu‑i e de nici un ajutor nici faptul că barmanul sună dintr‑un clopot mare de bronz cînd un client nu lasă bacșiș; ea tresare de fiecare dată. Tresare la sunetul acesta și la pocnetul pistolului pentru start cu care se trage spre a potoli neînțelegerile, schimburile prea înflăcărate de replici despre, să zicem, diferitele merite și neajunsuri ale metodelor de evacuare a căldurii în mecanismele de frînare fabricate de United Elevator. Oamenii își pot pierde uzul rațiunii în orice moment; acesta e adevăratul rezultat al integrării^[5] în adunările publice: înlocuirea violenței certe cu violența certă amînată. Poziția ei e precară la serviciu, Lila Mae înțelege asta, și la O’Connor’s la fel; e un turist rătăcit printre vocale groase, hărți grosolane ale unor patrii ancestrale și blazoane de familie ale unor clanuri aproape exterminate. Poziția ei e, la drept vorbind, precară oriunde s‑ar duce în acest oraș, dar Lila Mae și‑a dresat spaima să rămînă invizibilă în ubicuitatea ei, asemenea hidranților și gumelor de mestecat întinse ca un liant negru pe trotuar sub picioarele trecătorilor. Arme pot deveni pantofii, cheile și sticlele sparte. Tacurile de biliard, dacă le ai la îndemînă.

— Pun pariu pe zece dolari că Chancre o să țină un discurs electoral.

— Nu‑i cinstit.

— Mai cu seamă seara asta e periculoasă. Imaginați‑vă că tot ce știți s‑a schimbat.

— De data asta chiar a făcut o boacănă.

— Ea și tot restul găștii, sfinte Roland!

— Chancre e ca și ales.

Nu contează că Lila Mae n‑a mai participat la o bătaie din clasa a treia, cînd o fetiță blondă și botoasă, cu dinți proeminenți, a întrebat‑o: „De ce cioroii au părul creț?“

— Asta se întîmplă cînd accepți tot felul de ciudați și de inadaptați în asociație.

— Taci, că vreau s‑aud ce spune!

Primul lucru pe care un negru îl face cînd intră într‑un bar de albi e să se uite după alți clienți de culoare. Afară de Lila Mae, unul singur se mai aventurează pe lîngă spiridușul rînjitor care țopăie pe ușa lui O’Connor’s, și acela e Pompey, care e aici în seara asta, cu coatele pe bar, sorbind whisky cu eleganță, ca un calif care‑și bea ceaiul, cu manșetele cămășii ieșite curajos de sub mînecile triste și caraghios de scurte ale sacoului. Barmanul strînge cu brațul paharele goale cu nerăbdarea unui arătător de ceas, așa că marja de siguranță nu se poate estima. Pentru Lila Mae, nu pentru Pompey. Oamenii aceștia nu i‑ar face niciodată rău lui Pompey, micului Pompey, care cu siguranță ar fi condus vreo iapă șchioapă la curse dacă nu și‑ar fi găsit ilustra vocație. (Sau poate ea l‑a găsit pe el, căci există un soi de resemnare fatală în atitudinea inspectorilor față de munca vieții lor.) Iată o poveste despre Pompey care poate fi sau nu adevărată: nici nu contează. O dată, George Holt, predecesorul lui Chancre, l‑a chemat pe Pompey în cabinetul lui aproape de sfîrșitul programului. Biroul președintelui asociației se află la etajul administrativ de deasupra Gropii, și, întrucît mustrările și înștiințările de concediere sosesc în plicurile oficiale ale corespondenței interne a departamentului, invitațiile verbale la etaj sînt considerate de toată lumea de bun augur. Promoții, favoruri, chei de la vreo mașină mai bună. Deci: Pompey, primul inspector de culoare din oraș, e chemat la Holt pentru prima oară, după ce a făcut patru ani de teren. Cît de dificil e să fii „prima“ persoană de culoare în orice domeniu e un lucru suficient atestat sau cel puțin ușor de închipuit, și nu mai e nevoie să‑l detaliem decît ca să spunem că lui Pompey i‑a fost extraordinar de greu. Cînd Holt l‑a chemat la el, Pompey a crezut că servilismul lui înfiorător, cultivat la un nivel excepțional de cînd lucra în departament, e în sfîrșit răsplătit. Holt nu‑i vorbise niciodată pînă atunci, și Pompey a descoperit că președintele e surprinzător de afabil. Holt i‑a oferit un trabuc, al cărui miros îi era bine cunoscut lui Pompey, căci persista în colțuri întîmplătoare pe coridoarele și în birourile departamentului, marcînd locurile pe unde președintele mersese și inspectase – un memento înțepător al autorității: acorporal, nevăzut, ubicuu. Pompey și‑a frecat cu limba interiorul obrajilor ca să rîcîie rămășițele fumului cu iz vag de scorțișoară, fărîmele stimei pe care i‑o arăta Holt. Se aștepta la confidențe; Holt i‑a spus că urma să‑i dea un șut în cur. Pompey a rîs (avea să‑i ia ceva timp să se deprindă cu umorul acesta al șefilor) și s‑a făcut că înțelege gluma, chiar și după ce Holt i‑a spus să se aplece în față. Ceea ce el a făcut. A continuat să rîdă satisfăcut pînă cînd Holt i‑a dat un picior în buca stîngă cu vîrful perforat al unuia dintre pantofii lui vișinii cu șiret (unghiul din care privea Pompey l‑a împiedicat să determine exact cu care). Apoi Holt i‑a spus să iasă. A doua zi, pe biroul lui Pompey a apărut o mică înștiințare oficială care‑l informa că fusese promovat inspector de gradul doi. E drept că Holt nu l‑a rugat mai întîi să‑i lustruiască pantoful. Și Pompey a păstrat și trabucul.

Lila Mae nu auzise povestea pînă cînd nu i‑a spus‑o Chuck. Departe de a lămuri reaua‑voință a lui Pompey față de ea, istoria aceasta n‑a reușit decît să facă lucrurile și mai neclare. Oare Pompey n‑o suferea pentru că le furniza un exemplar mai exotic, diluîndu‑le astfel ura față de el, ură calcifiată cu timpul în ceva pe care el ajunsese să‑l prețuiască și să‑l savureze drept prietenie; sau căutătura lui arogantă și criticile acid discreditante erau o încercare de a o avertiza să nu devină ca el, și, ca atare, o mostră de iubire intrarasială? Pompey spune acum: „Primește în sfîrșit ceea ce i se pregătește de mult“, iar Harry Halitoză îl plesnește aprobator peste spinare. Nimeni n‑a observat‑o în afară de barman, care, ca un profesionist adevărat, nu spune nimic. Lila Mae nu se ascunde propriu‑zis, dar corpul ei e în cea mai mare parte camuflat de un stîlp situat în mod convenabil între ușă și gașca din jurul radioului. Același spiriduș care rînjește pe ușa din față a barului tremură pe stîlp în triplu exemplar. Sau poate Lila Mae chiar se ascunde. Nu e sigură. Nu știe cum să‑i atragă atenția lui Chuck. El n‑a zis nimic pînă acum. Unul din colegii ei scoate un urlet rebel prelung drept răspuns la o afirmație de‑a lui Chancre.

— E adevărat că inspectorul a fost intuiționist? întreabă un reporter.

— Da, inspectorul clădirii Fanny Briggs, o anume domnișoară Lila Mae Watson, este intuiționistă. Ezit foarte tare să transform această poveste teribilă într‑o chestiune politică, dar, în mod sigur, cei mai mulți dintre dumneavoastră știu bine că oponentul meu în alegerile pentru postul de președinte al asociației este tot un intuiționist.

Lila Mae își dă seama că în timpul pe care l‑a petrecut gîndindu‑se cum să se strecoare prin localul lui O’Connor ar fi fost mai bine să asculte radioul sau pur și simplu să se ducă la Chuck, să‑l apuce de mînecă și să‑l tragă afară din grup. I‑ar fi luat prin surprindere. Așa, acum nu știe mai mult decît știa cînd a intrat.

— Credeți că metodele intuiționiștilor, pe care în trecut le‑ați descris drept „eretice și de‑a dreptul voodoo“, ar fi putut să joace vreun rol în accidentul de azi?

— În clipa de față Serviciul de Control Intern analizează exact această posibilitate. Avem o copie a raportului de verificare tehnică a clădirii, și credeți‑mă că investigăm și analizăm lucrurile chiar acum, în timp ce vă vorbesc. Domnilor, tocmai acest gen de incidente am încercat să le elimin în cei patru ani de cînd sînt președinte al asociației, și cred că nu sînt lipsit de modestie dacă vă spun că mi‑a reușit destul de bine. Automobilele departamentului nostru sînt mai strălucitoare ca oricînd, iar moralul n‑a fost niciodată atît de ridicat. Mai că te sperie. Uneori sînt întrebat cum am izbutit să transform acest departament în bijuteria coroanei, perla însăși a serviciilor municipale. Și eu răspund că, uneori, metodele vechi sînt cele mai bune. De ce să ne înhăităm cu cei care‑și dau aere și caută noul de dragul noului, cînd empirismul a fost dintotdeauna lumina călăuzitoare a rațiunii? Așa a fost pe vremea părinților noștri și a părinților părinților noștri. Incidentul de azi e exact genul de accident nefericit care se poate întîmpla cînd te închini în fața ultimei mode de peste mări și țări. O să‑i dăm noi de capăt poveștii ăsteia, domnilor, acestei trebușoare, aveți cuvîntul meu solemn.

Lila Mae își dă seama că nici ea n‑are vreun alibi acum, exact ca spectrele anonime de pe marginea autostrăzii. Nimeni nu știe cine sînt.

----------------

^[1]. Și numele rivalului lui Chancre este sugestiv. Aristocraticul Orville pare să fie un nume de origine normandă cu sensul de „oraș de aur“, iar lever înseamnă în engleză „manetă, mîner, pîrghie“.

^[2]. E vorba de pavilionul newyorkez Crystal Palace, construit în 1853 după modelul clădirii omonime din Londra (1851), care uimise prin pereții săi de sticlă la prima expoziție universală (a realizărilor industriale) organizată acolo. În clădirea din New York, care a adăpostit tot o expoziție universală, Elisha Otis, fondatorul marii companii de ascensoare existente și azi, a făcut în 1854 o demonstrație dramatică a mecanismului de frînare inventat de el, care împiedica un lift să cadă liber în caz că i se rupeau cablurile. Otis a urcat cu o platformă pînă la zece metri înălțime și apoi și‑a rugat asistentul să‑i taie frînghia care‑l susținea. Mecanismul a funcționat, platforma a căzut numai puțin și s‑a oprit, iar Otis și‑a ridicat nonșalant jobenul și a proclamat: „Totul e în regulă, domnilor, totul e în regulă“ („All safe, gentlemen, all safe”). 

^[3]. Félix Léon Edoux (1827–1910), inginer francez, inventatorul, în 1867, al unui lift hidraulic pe care l‑a botezat „ascensor“.

^[4]. Trifoiul este unul din simbolurile naționale ale Irlandei. Prezența lui concordă cu numele irlandez al proprietarului tavernei.

^[5]. E vorba de procesul de desegregare și egală integrare în societate a tuturor cetățenilor americani, indiferent de rasă, etnie, religie etc.