La Belle et la Bête

Joi, 30 ianuarie, ora 19, în sala de cinema UNATC are loc proiecţia filmului Frumoasa și bestia (La Belle et la Bête), regizat de Jean Cocteau în 1946. Discuția cu publicul va fi moderată de Ioana Moraru și Bianca Bănică.

Scris și regizat în 1946, avînd la bază basmul Frumoasa și Bestia, filmul lui Jean Cocteau a fost realizat cu dificultăți financiare, după pregătiri care au durat mai bine de un an. Scenariul a fost adaptat chiar de regizor după povestirea La Belle et la Bête, de Mme Leprince de Beaumont, aceasta fiind la rîndul ei o versiune modificată a scrierii originale a lui Charles Perrault. Condus de fascinația pe care a păstrat-o încă din copilărie pentru acest basm, Cocteau realizează un film care se bazează pe contradicții la nivelul legăturii dintre tematică și stilistică, opunîndu-se canoanelor cinematografice  și, totodată,  obstacolelor de orice altă natură (regizorul se îmbolnăvește grav  chiar în timpul filmărilor, este internat în spital, dar revine, ulterior,  pe platouri).

Transpunerea vizuală a basmului se dorea a fi una mai degrabă realistă decît feerică sau atemporală, în care actorii să fie reflexii ale unui moment din timp, ale unor împrejurări și nu participanți într-un bal mascat. De altfel, umanitatea pe care Jean Marais reușește să o transmită de sub masca bestiei a fost considerată de-a lungul timpului unul dintre elementele principale care au ajutat la evitarea transformării acestui film poetic într-unul pur decorativ. Totuși, Cocteau refuză să ofere o singură dimensiune poveștii construite, astfel că elementelor realiste le opune tipologiile schematice ale unora dintre personaje, construite după modelul Molière, brodînd în jurul unei singure trăsături de caracter (surorile Frumoasei - malițioase, egoiste, profitoare). Umorul primelor scene ale filmului se combină cu accentele dramatice ale efectelor sonore și cu sugestia de horror din prim-planurile bestiei sau din jocul de plan-contraplan dintre bestie și Belle. De asemenea, decorul gotic al castelului în care Belle este ținută prizonieră contribuie la crearea unei emoții bizare, o combinație între straniu și romantic, Cocteau utilizînd elemente fizice pentru a oferi senzații metafizice ( brațe masculine care ies din pereți ținînd candelabre, statui sub formă umană împietrită ale căror ochi se mișcă, perdele fluturînd prin ferestre deschide brusc, oglinzi, fum, uși care se trîntesc subit). Întrucît există puține mișcări de cameră, majoritatea cadrelor sînt statice, dar mise-en-scena atent studiată, eclerajul și interacțiunea personajelor cu decorul (care devine el însuși protagonist) compensează acest fapt. În lipsa unui narator și evitînd surplusul de dialog, povestea se spune pe sine, într-o manieră vizuală, transfigurîndu-se odată cu trecerea de la spațiul comun al casei fetei la castelul iluzoriu al bestiei. Relația dintre Belle și bestie se construiește armonizînd spiritul sălbatic al celui blestemat să fie fiară cu tandrețea și eleganța bărbatului care zace neputincios în interior și cu trecerea fetei de la respingere la dor, la nevoia de a-l salva. Rezultatul este o notă de erotism care planează asupra tensiunii create între cei doi.

Cineastul face apel la convenția naivității pentru a putea ajunge, prin intermediul fabulației, tocmai la combaterea ei în tratarea unei idei preconcepute: aceea a promovării frumuseții ca trăsătură necesară a ființei ideale, respectiv a bărbatului ideal. De ce iubirea e completă doar dacă Frumoasa  are parte de un Făt Frumos ? De ce nu se poate spune că  „Frumoasa și Bestia au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți”, ci doar că „Frumoasa și Prințul au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți”? De ce a ajuns fericirea să fie astfel condiționată ? Tripla „identitate” a lui Jeam Marais (actorul interpretează bestia, pe Avenant și pe prinț) e menită să ilustreze scenariul tipic al pedepsei aplicate antagonistului și al răsplatei supreme primite de eroul suferind (de obicei fata și comoara), dar, totodată , încearcă să demonteze mitul ființei ideale care îmbină bunătatea și frumusețea prin dezamăgirea, debusolarea resimțită de Belle la vederea prințului. Frumusețea lui, precum și asemănarea cu Avenant nu aduce împlinire, ci, din contră, pare să slăbească, pentru o clipă, afecțiunea fetei, căci, tocmai perfecțiunea sa îl îndepărtează de ceea ce Belle iubea.

În paralel cu filmările pentru  La Belle et la Bête, regizorul scrie un jurnal, publicat mai tîrziu cu titlul Journal d’un film -La Belle et la Bête, în care consemnează minuțios pregătirile pentru fiecare scenă, incluzînd detalii asupra lucrului cu tehnicienii, cu scenograful, cu actorii, și, mai ales, exprimîndu-și angoasele emoționale, cauzate de presiunea realizării proiectului, pentru ca la final să afirme că în filmul său nu există niciun cadru indiferent, ci doar imagini care îi sînt pe plac și care au sensul dorit.  Aflat la primele sale producții cinematografice, după o carieră literară și dramaturgică, Jean Cocteau consideră că, pentru ca arta filmului să fie demnă de un scriitor, el  trebuie să fie  întîi demn de arta filmului și să demonstreze că poate să construiască un produs cinematografic care să fie un echivalent al stilului condeiului său și nu doar o interpretare a acestuia. În La Belle et la Bête, Cocteau face încă de la început un fel de pact cu spectatorul, de la care cere o încredere inocentă pentru a-și atinge acest scop.