Iubitul

Povestirea face parte din volumul Sufocare apărut la Editura Black Button Books în traducerea Danielei Rogobete. Joi, 22 martie, de la ora 19:30, Marius Chivu şi Bogdan-Alexandru Stănescu vor discuta despre literatura lui Junot Díaz în pub-ul Londophone din Bucureşti.

Ar fi trebuit să fiu atent cu iarba. Pe cei mai mulți îi tîmpește. Pe mine mă face somnambul. Și, ce credeți, m-am trezit în holul clădirii noastre, simțindu-mă de parcă fanfara liceului m-ar fi călcat în picioare. Mi-ar fi rămas curul acolo toată noaptea dacă cei de dedesubt nu s-ar fi certat și ei ca chiorii la trei dimineața. Eram prea prăjit să mă mișc, cel puțin în acel moment. Iubitul încerca s-o păcălească pe Iubita, spunîndu-i că avea nevoie de spațiu, iar ea spunea ceva de genul: Nenorocitule, o să-ți dau un spațiu de nu-l poți duce. Îl știam puțin pe Iubit. L-am văzut prin baruri și le-am văzut pe unele dintre fetele pe care le aducea acasă cînd ea era plecată. Pur și simplu avea nevoie de mai mult spațiu ca să înșele. Bine, a spus el, dar de fiecare dată cînd se îndrepta spre ușă ea începea să plîngă și să strige De ce faci asta? Semănau mult cu mine și cu fosta mea iubită Loretta, dar mi-am jurat că nu mă voi mai gîndi la curul ei, deși fiecare latina din Oraș care semăna cu Cleopatra mă făcea să mă opresc și să-mi doresc să se întoarcă la mine. Cînd Iubitul a ajuns în hol, eu eram deja în apartamentul meu. Iubita nu se mai oprea din plîns. S-a oprit de două ori, probabil că m-a auzit mișcîndu-mă chiar deasupra capului ei și de fiecare dată mi-am ținut răsuflarea pînă începea iar. Am urmat-o la baie, amîndoi despărțiți de o podea, sîrme și niște țevi. Continua să spună: Ese pepetón de căcat, și se spăla pe față iar și iar. Mi-ar fi frînt inima dacă nu ar fi fost ceva atît de-al dracului de familiar. Cred că devenisem imun la astfel de lucruri. Aveam inima împietrită ca o morsă capitonată în osînză.

A doua zi i-am povestit tovarășului Harold ce s-a întîmplat și el a spus: Nasol de ea.

Cred că da.

Dacă nu aș avea și eu probleme cu femeile, ți-aș zice să mergem să consolăm văduva.

Nu e genul nostru.

Nu e pe dracu’.

Tipa era prea frumoasă, prea stilată pentru doi tîmpiți ca noi. N-am văzut-o niciodată într-un tricou sau fără bijuterii. Cît despre iubitul ei, olvidate. Negroteiul ăla putea fi model, drace, amîndoi ar fi putut fi model, ceea ce probabil și aveau de gînd să devină pentru că nu i-am auzit niciodată schimbînd vreo vorbă între ei despre vreo slujbă sau vreun nenorocit de șef. Oameni ca ăștia sînt de Neatins pentru mine, crescuți pe o altă planetă și transplantați în imediata mea vecinătate să-mi amintească cît de rău trăiesc. Ceea ce era și mai rău era cît de multă spaniolă vorbeau între ei. Niciuna dintre iubitele mele nu vorbise spaniola, nici măcar Loretta, cea cu atitudini portoricane. Cel mai aproape de asta a fost negresa care petrecuse trei ani în Italia. Îi plăcea să vorbească așa în pat și spunea că se cuplase cu mine pentru că îi aminteam de unul dintre sicilienii pe care-i cunoscuse, de-asta n-am mai sunat-o niciodată.

Iubitul a mai venit de cîteva ori în săptămîna aceea după lucruri, presupun, să termine treaba. Era un nemernic plin de el. A lăsat-o să spună ce avea de spus, argumente pe care ea stă- tuse ore întregi să le pună cap la cap, și apoi a oftat, și a spus că nu conta, avea nevoie de spațiu, punto. Ea îl lăsa să i-o tragă de fiecare dată, sperînd că poate asta îl va face să rămînă, dar știți bine, odată ce prinzi puțină viteză la vale, nu mai există nicio jucărie pe lumea asta care să te împiedice să pleci. Îi ascultam cum o fac și mă gîndeam: Drace, nu-i nimic mai jalnic decît fututul de rămas-bun. Știu. Eu și Loretta am avut dintr-astea să ne ajungă. Diferența a fost că noi nu am vorbit niciodată așa cum își vorbesc ăștia doi. Despre noi. Nici măcar atunci cînd eram bine. Stăteam întinși și ascultam lumea de afară, băieții zgomotoși, mașinile, porumbeii. Pe atunci habar nu aveam ce gîndea, dar acum știu ce să pun în toate bulele alea de gînduri desenate. Evadare. Evadare.

Ăștia doi aveau o obsesie cu baia. Toate vizitele lui sfîrșeau acolo. Ceea ce mie-mi convenea, era locul de unde-i puteam auzi cel mai bine. Nu știu de ce am început să le urmăresc via- ța, dar părea a fi un lucru bun. În cea mai mare parte a timpului credeam că oamenii, chiar și atunci cînd le e cel mai rău, sînt destul de plictisitori. Cred că n-aveam nimic mai bun de făcut. În niciun caz cu femei. Luam o pauză, așteptînd ca ultimele rămășițe ale naufragiului numit Loretta să plutească în derivă în depărtare.

Baia. Iubita turuia despre cum și-a petrecut ziua, cum a văzut o încăierare în trenul de pe Ruta C, cum cuiva i-a plăcut colierul ei, iar Iubitul, cu vocea lui suavă de Barry White, nu zicea decît Îhi. Îhî. Îhi. Își făceau duș împreună și dacă ea nu vorbea, i-o sugea. Tot ce auzeai de jos era apa care lovea fundul căzii și pe el Da, o, da. Totuși, nu rămînea niciodată. Asta era evident. Era unul dintre tipii cu pielea închisă și tenul neted pentru care femeile ar ucide și știam sigur, pentru că-l văzusem în acțiune în localurile din zonă, că-i plăcea să se dea la fete albe. Ea nu știa nimic despre numărul lui de Rico Suave. Ar fi distrus-o. Pe atunci credeam că acelea erau regulile de barrio, latino și negrii înăuntru, albii afară – un loc în care noi, cei de jos, nu trebuia să mergem. Dar dragostea te învață. Îți șterge toate regulile din cap. Noul iubit al Lorettei era italian, lucra pe Wall Street. Cînd mi-a povestit despre el, încă mai ieșeam împreună. Eram pe Promenadă, iar ea mi-a spus: Îmi place de el. E muncitor.

Oricît de împietrită ar fi o inimă, nu poate rezista unei asemenea dureri.

După unul dintre acele dușuri, Iubitul nu s-a mai întors niciodată. Nici telefoane, nici nimic. Ea a sunat o mulțime de prieteni, prieteni cu care nu mai vorbise de foarte mult timp. Eu am supraviețuit prin prietenii mei, nu a trebuit să le cer ajutorul.

Lor le era ușor să spună: Uită de trădătoarea aia. Nu-i genul de femeie de care ai tu nevoie. Uite ce piele deschisă ai – fără îndoială era cu ochii după o piele și mai deschisă.

Iubita își petrecea cea mai mare parte a timpului plîngînd, fie în baie, fie în fața televizorului. Eu îmi petreceam timpul ascultînd-o și dînd telefoane să-mi găsesc de lucru. Sau fumînd și bînd. O sticlă de rom și două cartușe de Presidente pe săptămînă.

Într-o noapte mi-am luat los cojones în dinți ca s-o invit sus la un café, ceea ce era o manevră din cale afară de manipulatoare din partea mea. Nu prea avusese parte de contact uman toată luna, cu excepția băiatului care livra mîncare de la restaurantul japonez, un tip columbian pe care-l salutam mereu, așa că ce dracuʼ putea să răspundă? Nu? A părut bucuroasă să-mi audă numele și, cînd a deschis ușa, am fost surprins s-o văd elegantă și atentă. Mi-a zis că va urca imediat și, cînd s-a așezat în fața mea la masa din bucătărie, era machiată și avea un colier de aur roz.

Apartamentul tău e mult mai luminos ca al meu, a spus.

Ceea ce suna foarte bine. Cam tot ce aveam în apartament era lumina.

I-am pus muzică de Andrés Jiménez – știți bine, Yo quiero que mi Borinquen sea libre y soberana – și apoi am băut un ibric de cafea. El Pico, i-am spus. Doar ce-i mai bun. Nu prea aveam despre ce să vorbim. Ea era deprimată și obosită, iar eu aveam cele mai groaznice gaze din viața mea. A trebuit să mă scuz de două ori. De două ori într-o oră. Probabil că i s-a părut ciudat ca dracuʼ, dar de fiecare dată cînd am ieșit din baie ea se holba fix în cafea, așa cum o fac ghicitoarele pe Insulă. Faptul că plîngea tot timpul o făcuse și mai frumoasă. Durerea face asta uneori. Nu și în cazul meu. Loretta plecase de luni de zile și eu tot ca dracu’ arătam. S-o am pe Iubita în apartament mă făcea să mă simt și mai jalnic. A cules o sămînță de cheeb dintr-o crăpătură a mesei și a zîmbit.

Fumezi? am întrebat-o.

Mă face să o iau razna, a răspuns.

Pe mine mă face somnambul.

Mierea vindecă chestia asta. E un leac vechi din Caraibe. Am avut un tío care era somnambul. O linguriță pe seară l-a vindecat cu totul. Uau, am spus.

În seara aceea a pus o casetă cu freestyle, poate Nöel, iar eu am auzit-o mișcîndu-se prin apartament. Nu m-aș fi mirat să fie dansatoare.

Nu am încercat niciodată mierea și nici ea nu s-a mai întors. Ori de cîte ori o vedeam pe scări, schimbam cîte un Bună, dar nu se oprea niciodată să vorbim, nu zîmbea niciodată și nu oferea niciodată niciun fel de încurajare. Am înțeles aluzia. La finalul lunii și-a tuns părul scurt. Gata cu placa de păr, gata cu pieptenii SF.

Îmi place, i-am spus. Mă întorceam de la magazinul de bă- uturi, iar ea se pregătea să iasă cu o prietenă.

Te face să pari puternică.

A zîmbit. Exact asta mi-am dorit.