Iubire 13

Totul a început cu o cutie de carton prăfuită în care Radu Dumitriu a dat peste filmul foto în a cărui obscuritate dormitau cele 13 diapozitive ale seriei Love Story realizate de regretatul pictor Ion Dumitriu încă din 1972. Ideea unui album cu aceste imagini inedite a venit de la sine, dar Radu nu este cîtuşi de puţin tipul convenţional. Nu ştiu cum de s-a gîndit la mine, cert e că ne-am trezit într-o cafenea imaginîndu-ne, împreună, această carte-album în fel şi chip. Pînă la urmă, ideea de a invita 13 scriitori şi artişti să scrie fiecare cîte o foarte scurtă povestire de dragoste ni s-a părut cea mai simpatică. Lui Ion Dumitriu însuşi i-ar fi plăcut, dat fiind prietenia lui specială cu optzeciştii. Aceste 13 povestiri de buzunar aduc noroc chiar şi cititorilor cu prejudecăţi & superstiţii. În rest, iubirile vin şi pleacă prin e-mail sau printr-o scrisoare scrisă de mînă, cu un telefon sau un trailer, printr-un manuscris de roman, printr-un vis sau printr-o rugă... Trebuie doar citite. (Marius Chivu)

 
Mimi BRĂNESCU

El: De ce stai aşa?
Ea: Cum stau?
El: Aşa, terminată. Dărîmată. Am crezut că ne-am lămurit.
Ea: Ne-am lămurit.
El: Nu te mai uita aşa la mine. (Cîteva secunde de tăcere) Exagerezi. Pe bune. Stai puţin, că n-a murit nimeni pînă la urmă. Te sinucizi acum, sau ce-ai de gînd?
Ea: De ce să mă sinucid?
El: Uite şi tu ce faţă ai... Şi cum te uiţi la mine...
Ea: Ce vrei, de ce te-ai întors?
El: Ţi-am adus cheia. Dublura.
Ea: Şi eu ce să mai fac cu ea? Arunc-o.
El: De ce s-o arunc? Poate mai ai nevoie de ea. Next...
Ea: Ce next?
El: Viaţa merge mai departe.
Ea: Bine, las-o şi ieşi.
El: Oricum mi-ai fi cerut-o.
Ea: Îhî.
El: Mi-ai fi cerut-o, nu?
Ea: Vrei tu să vorbim despre asta? Ai venit să-mi aduci cheia, las-o şi ieşi.
El: Mi-ai fi cerut-o? Zi, mă, mi-ai fi cerut-o, nu? Nu azi, nu mîine, dar mi-ai fi cerut-o pînă la urmă.
Ea: Nu ţi-aş fi cerut-o.
El: Ba da.
Ea: Ai dreptate. Ţi-aş fi cerut-o.
El: Eram sigur. Uite... nu mai vreau să ţi-o las.
Ea: Nu mai vrei?

(din povestirea "Tabloul")

Gianina CĂRBUNARIU

Am atacuri de panică însoţite de pierderea temporară a memoriei. Doctorul mi-a spus că e de la stres. N-am discutat despre asta cu nimeni. Nici măcar cu nevastă-mea. Sînt într-un hotel de cinci stele şi încerc să-mi dau seama ce caut aici. M-am trezit de vreo juma’ de oră. Mi-am căutat bagajul şi n-am găsit decît geanta cu laptopul, biletul şi paşaportul. M-a luat instant ameţeala. Am deschis geamul şi am încercat să-mi reglez respiraţia. Acum sînt mai bine. Stau cu telefonul în mînă, mă uit la ora de pe ecran: 6.30. Ultimul mesaj din telefon: „Bun venit în Franţa! Tarife/min. în Euro cu TVA…” M-am conectat la net şi m-am uitat pe ultimele e-mailuri. Nici un email despre Franţa şi despre vreun dosar legat de asta. Aş putea să o sun pe nevastă-mea s-o întreb. Dar ştiu că la ora asta n-are nici un sens să încerc. Are mari probleme cu somnul. Îşi închide telefonul cînd se bagă în pat şi îl deschide abia la 8. Cu siguranţă sînt aici pentru ceva important, altfel n-aş fi fost stresat în asemnea hal încît să devastez minibarul. Nu mai e nici un strop de alcool...

(fragment din povestirea "Calling… Love")

Marius CHIVU

Ţiganul a rîs cu gura lui ştirbă, a mai aruncat un căuş cu apă peste noi şi a răsturnat lădiţa în geanta flăcăului cît ai face ţac-ţac. Pe întuneric ne place mai mult, dar acum eram atît de înghesuiţi că abia mai dădeam din cozi sau cel puţin aşa ni se părea nouă, că noi dădeam, oricum geanta se mişca încoace şi-ncolo de parcă n-am fi fost şi-aşa destul de ameţiţi. Unde mai pui că în răsturnarea aia îmi rupsesem şi mustăţile! Nu că mi-ar mai fi fost de trebuinţă la ceva – ştiam prea bine că n-o să ne mai revedem vreodată răgălia -, dar tot îmi părea rău. Le protejasem atît. Presupun că ţinea de demnitate, căci fudul nu sînt, cu toate că aş avea cu ce mă mîndri: am o armură fără nici o fisură, datorită căreia suportam destul de bine uscăciunea din geantă. Ceilalţi – mulţi nici nu erau de la noi din vîltoare – amorţiseră de tot. De-aia au şi rămas în geantă cînd băiatul a deschis-o larg...

(fragment din povestirea "Idilă pentru mersul cu spatele")

Andrei CODRESCU

Michelle, frumoasă ca un top-model şi îmbrăcată deja pentru serată în haine şi bijuterii de vreun milion de dolari, a frînat în faţa unei clădiri prăpădite în unul dintre cele mai periculoase cartiere din Detroit. A păşit mîndră, prin uşa spartă, într-o obscuritate plină de fum şi zgomot şi, ca un iaht suplu, a tăiat un drum printre valurile de nenorociţi şi criminali beţi. M-am ţinut după ea navigînd vîntul de parfum scump pe care-l lăsa în urmă, o undă de miros nefamiliar în concertul obişnuit de sudoare, vin, bere, whisky, vărsat şi mucegai. Michelle s-a înfipt la bar şi a zis cu voce cît se poate de clară, „Uite, omule, ţi-am adus un prieten de-al lui Jim! Toarnă-i un whisky.” Barmanul a săltat s-o pupe pe obraz şi o sticlă întreagă de Jim Beam a apărut pe tejghea. Ucigaşii şi beţivanii sau întors la ale lor, noi am ciocnit două pahare pentru Jim, le-am dat pe gît şi în aceeaşi mişcare ne-am sărutat. Cînd am ajuns în maşină ne-am împreunat din nou…

(fragment din povestirea "Cum iubesc morţii")

Radu COSAȘU

Nu, iubita mea, nu, minunea mea,
nu, prostuţă dragă,
nu, lac albastru al iluziilor mele,
nu, înger mult prea accesibil pentru a nu te socoti şi diavol,
nu, diavol imposibil,
nu, nenorocire tandră şi de nedezlegat,
nu, te rog, nu insista,
nu te bizui pe incapacitatea mea de a te refuza,
te rog nu spune „te rog”, mitralieră unică a lumii mele prea paşnice (poate nu ai aflat de moartea unui inventator de carabine, să-ţi dezvolt această idee?, nebunia de a fi inventator de carabine, nebunie pe care nimeni nu o consideră nebunie, în timp ce amorul nostru care ţine de un secol e socotit chiar de tine o nebunie),
nu, las această informaţie între paranteze,
tu eşti informaţia fundamentală a vieţii mele, distrugătoare a tuturor parantezelor din existenţa mea,
nu, te rog, ia altceva, nu mă teroriza să-ţi cumpăr aceste...

(fragment din poemul "O rugă")

Matei FLORIAN

Paraschiva tăcea, înveşmîntată în hainele ei zdrenţăroase. Nicodim ar fi vrut să-şi rezeme obrazul de straiele alea ponosite, să-şi lipească buzele de tălpile ei goale. Nu îndrăznea. Ştia că-i ascultase rugăciunile, că venise de departe, de foarte departe doar pentru el, ştia că trebuie să fie obosită, desluşea asta pe chipul ei palid, scăldat în lumină, în cearcănele nefiresc de adînci şi de vineţii. Ar fi vrut să-i spună că desăvîrşirea ei feciorelnică nu are seamăn pe lume, că-i va fi rob pe vecie, că este lepros, orb, surd şi mut şi că aşteaptă atingerea ei tămăduitoare. Ar fi vrut să-i spună cît este de înfrigurat şi cum îi răstălmăceşte vîntul cuvintele, cum podeaua se va acoperi cu flori de gheaţă, dar că nimeni şi nimic, nici măcar nămeţii uriaşi de zăpadă, nu-i vor lua bucuria de a se împărtăşi cu frumuseţea ei smerită. O căldură năvalnică şi ascunsă îi toropea pieptul gata să-l înnăbuşe, se simţea pierdut, năpădit de broboane de sudoare, încerca să se ridice, să se apropie de femeia aceea preacurată şi să-i cadă în genunchi, s-o îmbrăţişeze cu patimă şi s-o copleşească cu sărutări, capul şi l-ar fi afundat între pulpele ei slabe, nesfîrşit loc de odihnă şi alin, iar acolo, în cotlonul acela tainic, cuprins de ameţeală şi de remuşcări, s-ar fi mărturisit pînă ar fi dobîndit iertarea...

(fragment din povestirea "Căile Domnului")

Hanno HOFFER

Era una, Clara, jumătate româncă, după care eram mort. Prima. Învăţa bine, stătea departe de mine în clasă, dar aproape de mine în oraş. Îmi doream totuşi să fi fost invers, dar încă era bine. Seara, călărind Pegasul, strada ei mă atrăgea ca un magnet. Nu dădeam tîrcoale, mi se părea prea evident; din contră, treceam în viteză, cu treabă, preocupat. Ca, la o adică, să am scuza că mă grăbesc şi că întîmplător aveam drum pe-acolo. Dacă n-o vedeam, întorceam la capătul străzii şi treceam din nou, tot cu viteză, tot cu treabă. Pînă la întuneric. Nu-mi trecea prin cap că poate stă la geam şi moare de rîs. Mai tîrziu, ca să schimb rutina, înscenam pene de cauciuc prin faţa casei ei. Alea adevărate mă prindeau mai tot timpul în afara oraşului. Cu toate astea, întîlnirile întîmplătoare erau mult mai rare decît sperasem şi m-am întrebat dacă n-ar fi cumva mai înţelept să exploatez mai bine timpul de la şcoală. Am încercat cîteva manevre, dar era greu, nu prea mergea. Pauzele erau scurte şi orele de sport, de exemplu, aşteptate din aceleaşi motive cu sufletul la gură în alte şcoli, la noi erau separate pentru fete şi băieţi. Mai mult decît atît, se mai şi ţineau la ore, dacă nu chiar în zile diferite. Puşcărie curată. Cînd ele zburdau prin curte, noi eram la subsol şi ne raşchetam degetele cu pila, încercînd să facem pîlnii din tablă sau, cu voia maistrului, suflet sensibil, vînam şobolani prin catacombele mucegăite ale vechii clădiri de la 1800 şi ceva. Iar cînd noi jucam fotbal în curte, habar n-aveam ce făceau ele...

(fragment din povestirea "La Violeta") 

Radu PARASCHIVESCU         

Am crezut c-o topesc în ziua cînd i-am dus o piersică pe care lipisem o hîrtie pe care scria „portocală”. M-a topit ea pe mine, întrebîndu-mă sec: „Pot să n-o mănînc?”. Am crezut că o s-o dau pe spate anunţînd-o că sînt cronicar muzical. M-a dat ea pe spate anunţîndu-mă că e fiică de pianist şi exersează acasă pe un Steinway. Am crezut c-o fac praf cînd i-am arătat o declaraţie pescuită dintr-un ziar: „Spinning Wheel a lui Blood, Sweat & Tears e muzica ideală pentru eutanasierea din proprie iniţiativă”. M-a făcut ea praf cînd şi-a scos căştile de pe urechi şi mi le-a pus mie, ca să constat că asculta Spinning Wheel. Am crezut c-o impresionez prezentîndu-mă la unul dintre rendez-vous-uri cu un trandafir Memento. M-a impresionat ea pe mine spunîndu-mi că n-are noimă să înfrumuseţezi viaţa făcînd cadou ceva fără viaţă. După ce eşti prins pe picior greşit la fiecare întîlnire, începi să ai un fel de voluptate a contratimpului. Mai fusesem îndrăgostit la viaţa mea, oho! Ba de o pereche de sîni, ba de nişte coapse, ba de-un buric, ba de o gură, un pîntec sau un breton. Nu mai ţineam minte dacă apucase să-mi cadă cu tronc vreo femeie în ansamblu, nu doar pe fragmente. Ştiam, în schimb, că era pentru prima dată că mă amorezasem de o şaradă...

(fragment din povestirea "Piano cu pianul")

Răzvan PETRESCU

De 16 ani lucrez ca referent. Asta înseamnă că primesc ploi dese de manuscrise trimise editurilor, le citesc, şi le dau sau nu aprobare pentru publicare. Pînă acum am dat patru. Din sute de texte. Nu sînt obtuz, dar am convingerea că se scrie prea mult, şi asta chiar în timpul în care eu scriu prea puţin – sînt şi scriitor, deşi nu mi-a apărut nici o carte. Ideea este că trebuie tăiat răul de cum se iveşte, mareea asta de aşa-zişi autori care încearcă din răsputeri să inunde librăriile trebuie stopată, şi îmi fac treaba cît pot de onest, căutînd să distrug orice veleitate de scriitor acolo unde apare fără nici un sens. Citesc acasă toate porcăriile. Mai întîi mă enervez, de fiecare dată, nu pot scăpa de sentimentul că pierd vremea, pe urmă mă relaxez, îmi iau notiţe, mănînc o nucă şi, în final, întocmesc referatul. Nu numai că resping lucrarea în cauză, dar fraza de încheiere este, întotdeauna, menită să descurajeze definitiv autorul, pentru că altfel ăştia nu se potolesc. Am insistat mereu ca referatele să fie trimise grafomanilor, mai întîi expedierea s-a făcut prin poştă, pe urmă prin e-mail. În urmă cu vreo cinci ani am primit un manuscris...

(fragment din povestirea "Referat")

Simona POPESCU

Ieri am căutat din nou numele tău pe Internet. Şi nu am găsit decît – iar – forumurile alea din 1997 şi din 1999. Am dat un search şi pe imagini legate de Erhard Pluto. Erau doar fotografii cu planeta Pluto şi cu Pluto, căţelul lui Donald răţoiul la care ne uitam noi cînd eram copii. Am încercat să văd şi ce-mi dă Harry Pluto şi au apărut pe ecran nişte căşti de protecţie pentru copii, pentru micii biciclişti. Te-ai apucat de făcut căşti? Spui pe forum că ai ca hobbies medicina şi filozofia. Asta înseamnă că nu eşti medic sau filozof. „My favorite movie: Milan Kunderas”, mai zici. Haripluto, puţin îmi pasă ce faci tu, ce-ai ajuns, cum arăţi şi de ce îl pui pe Kundera la movies. Haripluto, tu vei avea mereu 9 ani în mintea şi în inima mea, deşi mă întreb, din nou, ce făceai tu aşa, în general, la 33 de ani, cînd te-ai hotărît să scrii ceva pe Internet. Dar acum, la 44? Pe unde oi fi tu, oare?...

(fragment din povestirea "Dragă Haripluto,")

Ana Maria SANDU

Mi se pusese pata pe un actor neamţ, care juca într-un serial TV mediocru. Mă burduşeam cu Fellini şi cu Tarkovski, dar la ora stabilită mă ridicam de pe scaun şi bîjbîiam pe întuneric pînă la ieşire. O tăiam spre casă, cu filmele neterminate încă în minte. Parcă mi-aş fi dat o întîlnire şi n-aveam voie să întîrzii. Nici măcar nu ştiu ce-mi plăcea la el. Un tip trecut de 35 de ani, nebărbierit, care tot intra în nişte relaţii încîlcite. Avea în fiecare episod vreo douăzeci de replici în germană şi limba aia numai senzuală nu e. Stăteam cu ochii lipiţi de televizorul meu sport cu ecran minuscul şi aşteptam declicul, momentul în care tristeţea lui, care n-avea nici o legătură cu rolul, ieşea la suprafaţă prin pielea uşor ridată din jurul ochilor. Atunci mă privea într-un fel în care n-o mai făcuse nimeni. Ca şi cînd îmi spunea că totul în jur s-a dus dracului, dar că noi doi ne-am salvat. Un curent îmi străbătea corpul de sus pînă jos şi îmi dădeau lacrimile de emoţie. Nopţile ne aparţineau, în camera mea închiriată, cu lucruri împrăştiate peste tot, puteam să ne facem de cap cît pofteam...

(fragment din povestirea "Trailer")

Alex Leo ŞERBAN

Într-o dimineaţă, Puşa deschise ochii şi se trezi în corpul bunicii. Nu devenise bunica Ileana (precum maşina de cusut din casă), ci intrase - nici ea nu ştia cum - în venele ei îngroşate. Înăuntru, întunericul roşietic cu gîlme din loc în loc, peste care trebuia să sară, făcea înaintatul destul de greu. Mirosea înecăcios a afumătură de parcă s-ar fi aflat într-un pod, printre slănine atîrnate. Puşa îşi duse mîna la nas şi, vitează, merse mai departe. Nu peste mult timp, văzu că una din gîlmele cu care deja se obişnuise era de un roşu mai deschis, aproape cristalin. Nu semăna cu celelalte şi, spre deosebire de acestea, părea să se mişte - în orice caz, dădea semne că e-o gîlmă vie. Se apropie curioasă şi un pic temătoare şi privi la ea în jos. Nu era mai mare decît gîlmele de dinainte (cam tot de mărimea unei mingi), dar avea o formă perfect rotundă (tot ca o minge). Puşa se aplecă s-o miroasă. Nici nu mirosea ca celelalte: avea un uşor parfum de zmeură combinat cu caprifoi. Fără să se gîndească prea mult ce face, se puse în genunchi şi-ncepu s-o lingă...

(fragment din povestirea "Cinema")

Cătălin ŞTEFĂNESCU

Dacă aveţi timp, dar numai şi numai dacă aveţi timp, adică dacă aveţi vreme, eu vreau să vă rog ceva. Ei bine, ce vreau eu să vă rog?! De fapt, vreau să vă spun ceva, şi mă aflu în mijlocul unui paradox. Nu vă pot ruga nimic, dacă nu vă spun, mai întîi, ceva. Prin urmare, dorinţa mea de a vă ruga ceva, se loveşte de condiţia esenţială de a reuşi, mai întîi, cu orice preţ, să vă spun ceva. Şi, vă asigur, nu e la îndemîna oricui să roage ceva pe cineva, fără a-i spune, mai întîi, ceva. Pentru că rugămintea nu poate veni, aşa, din neant, fără a se spune, mai întîi, ceva. Însă eu mă aflu în situaţia ingrată de a nu vă putea spune nimic, pentru că sînt conştient că timpul Dumneavoastră este extrem de preţios. Şi, înainte de a îndrăzni să vă rog ceva, vă asigur că sînt perfect conştient de timpul extrem de limitat pe care îl aveţi la dispoziţie. Tocmai de aceea sînt forţat să fiu atît de concis, atît de lapidar, atît de dureros de expeditiv, lucruri care îmi adaugă o suferinţă suplimentară, pe lîngă faptul că nu vă pot spune ceva, înainte de a vă ruga ceea ce vreau eu să vă rog. Vă asigur că nu îmi este deloc uşor. Deci, ce vreau eu să vă rog!? Eu aş vrea să vă rog...

(fragment din povestirea "Stimată Doamnă,")  

Vernisajul expoziţiei şi lansarea cărţii vor avea loc marţi, 21 septembrie, de la ora 19, la Librăria Cărtureşti din strada Artur Verona.

Mai multe la www.editura-art.ro şi la www.iondumitriu.ro.