Îmi plîngeam de milă
Îmi plîngeam de milă.
Era ceva între ipohondrie şi un soi de tristeţe
Pe care o alimentam constant, cu pasiune, din orice.
Şi nu dorinţa de a primi atenţie
pentru că mă obişnuisem să trăiesc singură,
complet izolată.
Cînd coborîsem în piaţă să iau pîine, am văzut
pe trotuar,
în soare,
un petec de gazon smuls; pămînt şi un smoc de iarbă
foarte verde.
Am trecut pe lîngă şi am zis
să-i fac o poză. M-am răzgîndit instantaneu.
Mai bine să-l memorez
înainte să iasă din cîmpul meu vizual,
din cînd în cînd să-mi amintesc de el.
pînă cînd voi îmbătrîni.
Voi fi în stare?
Mai încercasem aşa cu o pisică încolţită
Şi sfîşiată de cîini la tomberoane
Pe care o văzusem de la bucătărie acum 15 ani.
Ideea aceasta m-a liniştit brusc,
Ca şi cum m-aş fi cufundat într-un obiect.
M-am aruncat pe pat.
Totul îmi convenea.
Blana pisicii a trecut electrizată într-o lumină crepusculară.
id
