De la Claudio Abbado la Voces8, plus două gînduri cu… români

De Claudio Abbado sigur aţi auzit: unul dintre cei mai mari dirijori ai contemporaneităţii, stins din viaţă la 80 ani în 20 ianuarie 2014. Nu ştiu însă dacă aţi auzit (încă) de ansamblul britanic Voces8; şi dacă nu ştiţi nimic despre el, aflaţi că la momentul actual este unul dintre cel mai interesante, calitative şi sigur, mediatizate, grupuri corale la nivel mondial.

Vă puteţi face o idee despre cine sînt cei 8 cîntăreţi care compun Voces8 urmărind cîteva materiale pe Youtube. 

Ceea ce nu spun însă aceste video-clipuri este că majoritatea membrilor ansamblului Voces8 au fost mai întîi membri ai Corului Westminster Abbey; abordează un repertoriu foarte larg – de la muzică medievală la jazz; sînt implicaţi în numeroase proiecte de educaţie muzicală; şi nu în ultimul rînd, cîntă foarte bine.

Primul lor disc pentru prestigioasa casă Decca a apărut în 3 februarie 2014 şi se intitulează Eventide; deja este pe locul al doilea în topul vînzărilor de muzică pe Amazon. Poate că aţi ascultat albumul Officium cu saxofonistul Jan Garbarek şi ansamblul vocal Hilliard, un mare succes al anilor nouăzeci: ei bine, Eventide propune aceeaşi atmosferă şi timbralitate – alături de Voces8 cîntă saxofonistul Christian Forshaw. Este un album cu un repertoriu foarte larg din punct de vedere stilistic – de la Thomas Tallis la John Williams, dar cu un punct comun: atmosfera de meditaţie, de linişte, un disc de ascultat cînd ziua se îngînă cu noaptea şi foarte important, o muzică accesibilă unui public foarte larg, nu neapărat doar celor care iubesc muzica clasică.

Mozart cu Abbado şi Argerich

Cred că nu este pur şi simplu o întîmplare că primul şi ultimul disc al dirijorului Claudio Abbado au fost înregistrate în compania pianistei Martha Argerich. În 1967, Abbado şi Argerich apăreau pe coperta unui disc cu concerte de Ravel şi Prokofiev, devenit imediat un reper la care se face şi astăzi referinţă. În 2013, Abbado şi Argerich interpretau pe scena Festivalului de la Lugano două concerte pentru pian şi orchestră de Mozart – numerele 25 şi 20, alături de Orchestra Mozart din Bologna pe care Abbado a înfiinţat-o în 2004. Acele înregistrări figurează astăzi pe un disc lansat în 10 februarie 2014; însă la momentul cînd a început să se vorbească pentru prima dată de acest disc, nu se ştia că va fi şi ultimul album al dirijorului italian care s-a stins din viaţă în 20 ianuarie 2014.

E greu de explicat în cuvinte în ce constă calitatea unui interpret de muzică clasică, de ce unul este mai bun decît altul. Pentru că totul se reduce la fiorul pe care un artist îl trezeşte în sufletul publicul său în momentul cînd cîntă efectiv – poate fi pe scenă, poate fi pe un disc. Iar eu, ascultîndu-i pe Argerich şi Abbado am avut în faţa imaginea unui diamant perfect şi mi-am spus că probabil aşa şi-ar fi imaginat şi Mozart interpretarea ideală pentru concertele sale.

Dacă primul disc Argerich-Abbado a rămas un icon al muzicii clasice, cu siguranţă, şi acesta, ultimul, va avea aceeaşi soartă.

O chitară din Aranjuez…

…răsună în mîinile unui tînăr muntenegrean de 31 ani care în ultimul timp bate recordurile de vînzări în ceea ce-i priveşte pe debutanţii în piaţa discografică a muzicii clasice: în 3 ani de colaborare cu Universal music a vîndut nu mai puţin de 260.000 de albume.

Milos Karadaglic deţine toate ingredientele unei vedete: este un excepţional interpret, cu o tehnică uluitoare şi o carismă specială; are şi o poveste foarte interesantă – în fond, cum a ajuns un muntenegrean vedetă la Deutsche Grammophon? Ei bine, la 17 ani, Milos Karadaglic a primit o bursă la Academia Regală de Muzică din Londra şi aşa a început aventura sa în lumea bună a muzicii clasice. Aranjuez este al patrulea album semnat de Karadaglic, după ce precedentele trei s-au bucurat de un succes deosebit. Este cunoscut faptul că chitara este considerată unul dintre cele mai uşor accesibile instrumente clasice: toţi am zăngănit măcar o dată la chitară sau ne-am lăsat fermecaţi de muzica pentru chitară clasică, în special cu nuanţe spaniole.

Iar Aranjuez este chiar omagiul suprem adus muzicii spaniole pentru chitară. Albumul, lansat în 17 februarie 2014, cuprinde două dintre cele mai iubite concerte pentru chitară şi orchestră: Concertul din Aranjuez şi Fantezia pentru un gentilom de Joaquin Rodrigo, alături de trei piese pentru chitară solo. Alături de Milos Karadaglic: Orchestra Filarmonicii din Londra, condusă de Yannick Nezet Seguin, acesta din urmă, un canadian de 38 ani care nu încetează să uimească prin calitatea excepţională a fiecărui concert sau spectacol de operă pe care-l dirijează.

Toate aceste trei albume au putut fi ascultate la Radio România Muzical şi sînt disponibile pentru reascultare pe site-ul proiectului „Votează discul de muzică clasică al anului 2014” (www.romania-muzical.ro), unde chiar vă invit să daţi note albumelor intrate în concurs.

De asemenea, discurile sînt disponibile şi în magazinele de specialitate din România, la www.getmusic.ro sau, pentru fişiere audio, la www.itunes.com.

Şi pentru final, două gînduri: de ce n-ar fi posibil ca un al doilea Milos Karadaglic să fie românul Mircea Gogoncea, şi el, în prezent, student la Academia Regală de Muzică din Londra? La 22 ani, Mircea Gogoncea are aceleaşi date artistice ca şi Karadaglic; să sperăm că va avea şi acelaşi noroc. Oricum, Mircea Gogoncea este candidatul propus în 2014 de Radio România Muzical pentru concursul New Talent derulat sub emblema Uniunii Europene de Radio.

Şi al doilea gînd: asistentul lui Yannick Nezet Seguin la Orchestra Simfonică din Philadelphia este dirijorul român Cristian Măcelaru, care zilele acestea dirijează cu mare succes Orchestra Simfonică din Chicago şi despre care presa americană spune că este o stea în devenire. Să fie Cristian Măcelaru următorul Yannick Nezet Seguin?