Daniel Lozakovich și Ray Chen – sau despre ce înseamnă să fii violonist astăzi și două discuri de avut în vedere

Este interesant de urmărit cum noi nume apar în sfera interpretării muzicii clasice, oameni tineri continuă o tradiție, dar care, fiecare în parte, are ceva personal de spus. Și mi se pare important să-i cunoaștem, pentru că doar prin ei, acești oameni care duc mai departe o tradiție importantă a umanității, această artă – muzica clasică – are un viitor.

Iată două cazuri, doi violoniști: Ray Chen și Daniel Lozakovich. Ray Chen are 29 ani, este născut în Taiwan și a crescut în Australia; acum este stabilit la Berlin. Daniel Lozakovich are 17 ani, s-a născut în Suedia și studiază la Karlsruhe și Geneva. Unul a putut fi ascultat și la București – Ray Chen, care l-a înlocuit pe Leonidas Kavakos în 12 septembrie 2017, într-un recital din cadrul Festivalului Enescu. Amîndoi tocmai și-au lansat primul disc pentru două dintre cele mai importante case la nivel mondial. Iar fiecare disc în sine este o poveste despre ce înseamnă să fii astăzi artist, înfruntînd un public mai puțin receptiv la muzica clasică și standarde foarte înalte impuse de o concurență acerbă.

Daniel Lozakovich și Bach

Ce făceau cei mai mulți dintre noi la vîrsta de 17 ani? Eram elevi la liceu, visam, eram îndrăgostiți, făceam poate planuri de viitor... Ei bine, Daniel Lozakovich are la 17 ani un contract semnat cu Deutsche Grammophon, una dintre cele mai importante case de discuri la nivel mondial (și a semnat contractul la 15 ani!), a cîștigat premii la concursuri importante și, mai ales, a concertat deja pe cele mai importante scene ale lumii, alături de nume dintre cele mai rezonante ale momentului: Valery Gergiev, Andris Nelsons, Vladimir Spivakov.

Și nu, nu este un copil împins de la spate de părinți sau profesori, ci un talent ieșit din comun, a cărui maturitate artistică și excelență tehnică depășesc cu mult obișnuitul vîrstei sale. Pe primul său disc, apărut în 8 iunie 2018, Daniel Lozakovich cîntă Bach, iar dacă doar, pur și simplu, ai asculta interpretările sale pentru cele două concerte pentru vioară și orchestră de Bach și Partita a II-a pentru vioară solo, cu siguranță nu ți-ar trece prin cap că autorul lor are doar 17 ani! Pentru că Daniel Lozakovich se dovedește un foarte profund interpret al muzicii lui Bach – echilibrat, fără excese, cu un ton care are vibrația potrivită, cu un sunet cald și foarte personal.

Sigur că Daniel Lozakovich și-a asumat un risc cînd a ales să înregistreze Bach pe primul său album: în fond, atîția și atîția alții au înregistrat Bach înaintea lui, versiuni memorabile, etalon. Însă compozitorul său preferat este Bach și a dorit ca astfel să-i aducă compozitorului său preferat un omagiu. De fapt, Bach l-a inspirat pe Lozakovich și să înceapă studiul viorii: avea 6 ani cînd ascultat pentru prima dată un recital de vioară cu lucrări de Bach și a fost atît de fascinat, încît le-a spus părinților că vrea să devină și el violonist. Iar părinții, care nu aveau nicio legătură cu muzica clasică, au fost fericiți că băiatul lor a găsit și altă pasiune decît sportul, așa că l-au trimis la lecții de vioară. Iar la prima lecție, profesorul a remarcat talentul extraordinar al băiatului și i-a încurajat pe copil și părinți să continue. Doi ani mai tîrziu, Daniel susținea primul concert cu orchestra.

Daniel Lozakovich nu este tipul de artist flamboaiant prin apariția scenică, pretabil pentru a fi marketat drept un muzician nonconformist, ci dimpotrivă: este un muzician extrem de serios, culegînd din tradiție tot ce are ea mai bun, și impunînd tocmai prin calitatea sa evidentă, care iese în față ca un diamant printre pietre false. Recomand cu căldură audiția acestui disc Bach înregistrat de Lozakovich în compania Orchestrei de Cameră a Radiodifuziunii Bavareze din Munchen – la Radio România Muzical, acest album este propus luni, 18 iunie, de la ora 19.00 sau duminică, 24 iunie, de la ora 14.30, oricînd pe site-ul proiectului Discurile anului 2018. 

Ray Chen și o epocă de aur

Pentru mine, epoca de aur are conotații peiorative, amintindu-mi de ultimii ani ai comunismului în România. Însă au existat și altfel de epoci de aur: la una dintre ele face referire violonistul Ray Chen pe albumul său The Golden Age apărut pe 25 mai 2018 la casa londoneză Decca.

Este o epocă de aur a viorii, în primele decenii ale secolului XX, dominată de nume care au creat adevărate școli de interpretare – Kreisler, Heifetz, Auer, Ysaye, Enescu, dar și de un anumit tip de repertoriu în care transcripțiile aveau un rol important. Este epoca din care ne-au rămas primele înregistrări, iar a putea să asculți aceste înregistrări creează și astăzi impresia că acești oameni încă sînt vii printre noi.

Mi se pare interesant că un violonist cu profilul lui Ray Chen – adică foarte nonconformist în afara scenei – a ales ca pentru primul său disc la o casă importantă să aducă un omagiu tradiției. El însuși spune că este foarte diferit de violoniștii acestei epoci de aur: cred că era și firesc, pentru că în mod evident, și muzica clasică merge înainte odată cu societatea, iar oamenii de astăzi sînt diferiți în mentalități de cei din urmă cu 100 ani. Însă Ray Chen, care a studiat cu profesori care la rîndul lor au studiat cu Leopold Auer și Eugene Ysaye, cunoaște foarte bine ce este mai bun în această tradiție a viorii, așa că, de aceea a ales un repertoriu care să amintească de acești oameni care la începutul secolului XX au făcut din vioară o vedetă. Pe acest disc avem, așadar, miniaturi de Erik Satie, Fritz Kreisler, Manuel Maria Ponce, Debussy și Gershwin, inclusiv o prelucrare a unei cunoscute piese tradiționale australiene, un soi de imn neoficial al Australiei – Waltzing Matilda. Piesele sînt interpretate fie în compania pianistului cu care Ray Chen colaborează cel mai des, francezul Julien Quentin (cu care a cîntat și la București), fie alături de un ansamblu de cameră, Made in Berlin.

Alături de aceste miniaturi, pe disc figurează și un celebru concert: nr. 1 de Max Bruch, una dintre cele mai înregistrate lucrări ale tuturor timpurilor. Ray Chen a imprimat versiunea acestui concert, în august 2017, alături de Orchestra Filarmonicii din Londra, dirijată de Robert Trevino. Ca și Lozakovich în cazul lui Bach, și Ray Chen și-a asumat un risc cu acest concert de Bruch. Ray Chen este un violonist strălucitor în repertoriul de virtuozitate – și la București, anul trecut, publicul de la Ateneul Român a fost cucerit, realmente, tocmai de interpretarea pieselor cu un grad sporit de dificultate tehnică. Ar fi putut face din Concertul nr.1 de Bruch un spectacol al virtuozității – ceea ce ar fi fost previzibil și, probabil, nu o alegere artistică prea fericită. Ray Chen ocolește capcana și propune pe acest disc o versiune foarte echilibrată a acestui concert, urmărind construcția sensului muzical și artistic, în general, punînd virtuozitatea în slujba expresivității. Rezultatul: un disc cu o poezie aparte, relevant și pentru generația mai tînără, dar și pentru cei care aleg calitatea și sobrietatea.

În septembrie 2017, am comentat în direct la Radio România Muzical recitalul lui Ray Chen de la Ateneu și am simțit energia și pasiunea pe care le transmite publicului. Așa că de-abia aștept prezențele lui viitoare în România: muzica clasică are nevoie de asemenea artiști, care înțeleg foarte bine rolul social media în societatea de astăzi, dar și care, pe scenă, dovedesc o calitate ieșită din comun. Și care, în plus, au și simțul umorului...

Albumul The Golden Age semnat de Ray Chen poate fi ascultat la Radio România Muzical duminică, 17 iunie, de la ora 14.30, oricînd pe site-ul proiectului Discurile anului 2018. 

Ambele albume pot fi ascultate pe platformele de streaming online (de exemplu, pe Spotify).

Cristina Comandașu este critic muzical.