Cearşaful alb
nu dorm niciodată în cearşafuri albe.
de cînd l-am auzit trosnind pe ăla
care s-a făcut
zdrenţe
pe tine te vedeam pitit în colţul patului
aflat în spasme, cu minţile-ţi legănate.
deşi jumătate cît acum, simţeam că-n mine zace-o forţă
ce-mi inflamează capul
pieptul
şi voia să te-nvelească-n flori de salcîm.
cîteva luni mai tîrziu,
cearşaful-zdrenţe s-a reconstituit
brusc
- în dimineaţa în care-ai fost găsit atîrnînd –
precum un puzzle
din cîteva mii de piese
fiindcă era fix pe tine
iar tu în mijlocul holului
te-am ocolit
mai mult siliţi
vîrîţi
în casele vecinilor.
dup-aia te-am condus.
eram în ceva dubă. zdrăngăneau telescoapele.
ca o familie, numa` că nu fericită
şi nu întreagă.
ultima dată cînd te-am văzut
erai într-o carapace.
io chiar credeam că te ridici
şi c-ai să rîzi
de toţi
eu de-aia n-am bocit
că ştiam că te ridici.
dup-aia, nu ştiu dacă oi fi auzit sau doar mi-am închipuit,
dar credeam că dacă mori
te naşti fix în clipa aia altundeva, te reîncarnezi în om sau în altceva.
iar cînd mama zicea: „s-au făcut deja 3, 5, 7 ani”
urmăream toţi copii şi cîinii de 3, 5, 7 ani,
(aş fi adoptat unul, l-aş fi chiar furat)
dar niciunul nu semăna cu tine.
m-am lăsat păgubaşă după ce s-au făcut 7 ani.
De-atunci dorm numai în cearşafuri colorate.
din volumul daddy issues / disecţie, Editura Charmides, 2015.
