Ce mai rămâne din cultura franceză?

Donald Morrison, Ce mai rămâne din cultura franceză?
urmat de Antoine Compagnon, Preocuparea pentru grandoare

Traducere şi note din limbile engleză și franceză de Laura Albulescu. Postfaţă de Horia-Roman Patapievici.
În curs de apariţie la Editura ART, aici.

Apariţia, într-o ediţie europeană din 2007 a revistei Time, a unui articol în care jurnalistul american Donald Morrison anunţa încă din titlu „moartea culturii franceze”, a zguduit serios tectonica pieţei de idei europene. Pornind de la premisa că „Ţara lui Proust, Monet, Piaf şi Truffaut şi-a pierdut statutul de superputere culturală”, Morrison a declanşat un cutremur polemic, ale cărui replici au împânzit presa internaţională, forumurile, blogurile şi emisiunile TV. Atinsă la punctul cel mai nevralgic din anatomia orgoliului naţional – „suveranitatea” culturală -, Franţa nu s-a rezumat să riposteze la poziţia lui Morrison, continuând, multă vreme după stingerea focului provocat de Time, să-şi ia la bani mărunţi actualul statut printre puterile culturale. Discuţia nu a rămas însă între graniţele franceze, extinzându-se la întreg spaţiul european, iar implicaţiile textului semnat de jurnalistul stabilit în Franţa au fost discutate şi în presa românească.

Acest controversat articol s-a transformat mai târziu într-un volum, în care a fost inclusă replica lui Antoigne Compagnon, teoretician şi profesor la College de France. Chiar dacă întreaga controversă are ca punct de pornire starea culturii în contextul francez, întregul val de reacţii pe care l-a generat scoate la iveală probleme arzătoare pentru întregul discurs legat de rolul culturii naţionale şi disoluţia acestui concept, precum şi de rotiţele care pun în mişcare mecanismele a ceea ce numim cultură.

Donald Morrison | Ce mai rămâne din cultura franceză?

Trebuia să fi ştiut că un american nu poate curta insistent puterea şi gloria culturii franceze fără să se aleagă cu un răspuns dur şi deloc plăcut. Mai înţelept ar fi fost să-mi fi păstrat consideraţiile pentru dineurile pariziene şi pentru e-mail-urile schimbate cu prietenii de acasă decât să public un articol intitulat „Moartea culturii franceze“ într-o revistă americană. Dar îmi făceam iluzii că observaţiile mele vor fi receptate de cititorii francezii la fel cum credeam eu: adică nişte constatări amicale şi pozitive despre o ţară care chiar îmi place.

Ce naivitate din partea mea! Câtă lipsă de viziune! Cu alte cuvinte, cât de american am fost! Oare nu ştiam că vaca sacră a vieţii publice franceze se numeşte cultură şi că este punctul sensibil al imaginii naţionale? Poţi critica liniştit etica muncii în Franţa, atitudinea ei faţă de fumat, regimul ei fiscal. Dar ferească sfântul să-ţi treacă prin cap să-i vorbeşti de rău cultura! Şi să nu cumva să-ţi imaginezi vreo clipă că observaţiile tale vor fi luate lejer, iar critica ta va fi considerată una constructivă. Să nu te-aştepţi vreodată ca lumea să înţeleagă că tu, de fapt, voiai să ajuţi. Când un străin încearcă să dea o mână de ajutor, atrăgând atenţia asupra unor neajunsuri pe care le-ar putea avea cultura franceză, află că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită.

Pedeapsa pe care am primit-o eu a fost grabnică şi publică. La câteva zile după ce articolul meu de vreo şapte pagini despre declinul culturii franceze ca putere culturală internaţională apărea în Time (în ediţia europeană din 3 decembrie 2007), presa franceză a început să se aprindă ca Turnul Eiffel luminat în toată splendoarea lui. Aproape orice cotidian naţional, orice canal de televiziune sau orice website serios din ţară s-au simţit datoare să abordeze cazul. Oficiali ai guvernului, mandarini şi toată armata măruntă a jurnaliştilor culturali nu mai pridideau să-mi anihileze aserţiunile. Iată un răspuns tipic, postat de Didier Jacob pe blogul său găzduit de site-ul revistei Le Nouvel Observateur, unde ţine o rubrică de cronică literară: „Pentru americani, cultura franceză este, simultan, obiect al repulsiei şi obiect al dorinţei. Dacă această ambivalenţă ar putea fi prinsă într-o formulă algebrică, aceasta ar
suna cam aşa: De Gaulle + Sartre + bagheta + sânii lui Sophie Marceau = cultura franceză.“ Replica lui Jacob a atras rapid zeci de comentarii. Multe dintre ele aveau tonul următor: „Nu-l cunosc pe autorul acestui articol, dar sunt convins că nu crede cu adevărat ce a scris.“ (...)

Establishmentul cultural francez şi-a petrecut următorul an nu numai denunţându-mă pe mine şi revista Time, ci şi reexaminând rolul culturii în viaţa ţării. Se pare că problema ridicată de mine a acoperit nesfârşite ore de transmisiuni radio şi TV şi hectare de hârtie au fost sacrificate pentru a umple cu răspunsuri şi comentarii paginile ziarelor. Uneori era menţionat numele meu, alteori nu. Subiectul continua să fie unul arzător şi fireşte că nu mă aşteptam să fiu făcut Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor în urma articolului meu, dar am fost recunoscător pentru seriozitatea cu care francezii au abordat semnalul meu de alarmă.

Antoine Compagnon | Preocuparea pentru grandoare

Plângerea de milă culturală, lamentarea pe marginea dezastrului nostru sunt o specialitate franţuzească; nu cred să fi văzut ceva asemănător în altă parte. Ne putem gândi la discursul lui Chateaubriand, „Inutilă Casandră“, la celebrul lui strigăt din Camera Nobililor din 7 august 1830, prin care refuză să depună jurământul în faţa lui Ludovic-Filip. Ies de aici versuri frumoase, cum sunt cele ale lui Baudelaire din al doilea Spleen:
   
    Vechi sfinx, nepăsătoarei lumi pururi nevăzut,
    Uitat pe hărţi şi-a cărui ursuză fire are
    Să se însenineze doar la apus de soare.

Ne cultivăm de ceva vreme o tradiţie – atât de franţuzească – de profeţi ai dezastrului şi de bocitoare ale culturii. Eşecul gândirii ne este muza familiară care inspiră această delectatio morosa. Ne lamentăm în permanenţă că înalta cultură se află în faliment, că democratizarea artelor este un eşec, că umanismul e pe ducă, iar şcoala e în ruină, că industria de divertisment şi cultura de masă ne-au invadat. Nu cunosc o altă ţară care să fie atât de fascinată de decăderea propriei limbi. Toate ţările, inclusiv cele de limbă engleză, par să fie expuse aceleiaşi precarităţi culturale la nivel naţional în faţa dominaţiei pe care o exercită noua lingua franca inspirată de engleză, în faţa puterii industriei culturale mondiale, în faţa revendicărilor diferenţelor culturale şi comunitare. Dar n-o să găsiţi la nici unul dintre vecinii noştri europeni, nici la prietenii noştri americani, toată această poezie a decadenţei.

Dar mai lăsaţi-ne în pace! Grandoarea noastră vine din această poezie, o poezie care a fost şi trebuie să rămână monopolul nostru. Vrem ca acest cântec de lebădă să fie ultimul nostru privilegiu! În amărăciunea noastră, ne revendicăm grandoarea de a ne proclama singuri sfârşitul! Donald Morrison nu ne spune nimic din ceea ce nu ştiam deja. Nesfârşite articole, emisiuni, eseuri ne tot repetă acest refren de aproape treizeci de ani. Procesul acelui Mai ’68 este el însuşi un gen prin care ne exersăm complezenţa naţională. Ne putem spune totul între noi, dar, cum se întâmplă şi cu secretele de familie, când un străin vine să ne dea lecţii, când profeţia dezastrului vine din exterior, mai ales dacă străinul este acel prieten-duşman numit America, pe care o considerăm singura noastră concurentă la ambiţia universalistă, e normal să apară reacţii şovine sau chiar un patriotism xenofob. Atunci strângem rândurile, ne luăm în posesie ce-i al nostru, ne agităm ca şi cum am fi sub asediu şi ni se pare că orice sceptic e antifrancez.

Totuşi, să nu muşcăm mâna care ne hrăneşte, pentru că această reacţie îmbrăţişată de aproape toată lumea s-ar putea dovedi şi un lucru bun, cum s-a întâmplat şi cu ocazia publicării în 2003 a primului Top Shanghai care reunea cele mai bune universităţi din lume. Câţi dintre noi, din toate părţile, nu au deplâns, ani în şir, starea universităţilor franceze, puţinătatea resurselor lor şi mediocritatea ambiţiilor? A fost nevoie ca divulgarea marii umilinţe naţionale să vină din exterior pentru ca opinia publică şi clasa politică să realizeze, în sfârşit, că se impune urgent o reformă. Când ne spunem între noi că împăratul este gol, avem impresia că e o figură de stil. Nu suntem crezuţi şi probabil că, până la urmă, nu ne credem nici noi, ca în vechea doctrină a dublului adevăr: anunţul declinului francez, când este colportat între noi, trădează cumva o gândire magică care speră că, dacă-l arată cu degetul, efectele acestui declin vor fi anulate. În toate elegiile pentru cultură publicate anual în Franţa s-a strigat de atâtea ori şi atât de tare „Foc!“, încât, atunci când chiar arde lăcaşul culturii, nimeni nu mai ia în seamă strigătul de avertizare.