Carte nouă la Polirom: „Un drum cu Ceapă” de Radu Pavel Gheo

Editura Polirom vă oferă un fragment din volumul Un drum cu Ceapă de Radu Pavel Gheo, apărut de curînd în colecția „Fiction Ltd.” a editurii și în ediție digitală.

Rafael este un unchi atît de special încît, atunci cînd poposește în casa nepoților săi, aceștia nu își amintesc să-l fi văzut vreodată. Pelaghia, stareța mănăstirii Aglăiești, nu pare o slujitoare prea devotată a Domnului, chiar dacă poartă veșmintele potrivite. Alina Olăcaru este o jurnalistă foarte talentată, ce reușește să găsească știri senzaționale și acolo unde nu e nimic. Acestea și multe alte personaje, dintre cele mai diverse, populează prozele reunite în Un drum cu Ceapă. Uneori triste sau chiar tragice, alteori debordînd de umor, povestirile lui Radu Pavel Gheo se citesc pe nerăsuflate, iar fiecare îți face mereu poftă de încă una.

„Povestirile lui Radu Pavel Gheo, un autor plin de talent, se mișcă lejer între Cehov și Caragiale. Autorul privește cînd tandru, cînd sarcastic lumea românească în care ne ducem zilele, fiecare cum poate. Prima calitate a lui Gheo e că știe să povestească în așa fel încît cititorii să nu se plictisească.” (Ștefan Agopian)

Radu Pavel Gheo (n. 1969) a absolvit în 1994 Facultatea de Litere a Universității de Vest din Timișoara. La Editura Polirom a mai publicat volumele Adio, adio, patria mea cu î din i, cu î din a (2003, 2004, 2013), Românii e deștepți (2004, 2006, 2014), Fairia – o lume îndepărtată (2004, 2016), DEX-ul și sexul (2005, 2016), Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism (2008, coord. împreună cu Dan Lungu), Numele mierlei (2008), Noapte bună, copii! (2010, 2017), Disco Titanic (2016). Printre premiile obținute se numără „Pro-Cultura Timisiensis” (2005), premiul Uniunii Scriitorilor „Andrei Bantaș” pentru traducere (2007), premiul național de proză Ziarul de Iași (2011), premiul național pentru proză Observator cultural (2017). Volumul Tovarășe de drum a apărut în 2011 în Italia, iar romanul Noapte bună, copii! a fost tradus în 2016 în Italia și în 2020 în Spania. În prezent Radu Pavel Gheo trăiește în Giroc, lîngă Timișoara. Este redactor de carte și traducător la Editura Polirom și editorialist la săptămînalul Suplimentul de cultură și la revista Orizont. În 2003 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2005 – membru al PEN Club România.

***

Un drum cu Ceapă (fragment)

Zic unii de comunism că era rău, foarte rău, şi aşa şi era, dar măcar pe vremea aceea oamenii erau mai apropiaţi, se ajutau la nevoie, nu ca acum, atîta egoism n-a fost la vremea aia, atîta răutate, vorbeam unii cu alţii, ne împărţeam necazurile şi bucuriile, ne cunoşteam, azi cine îşi mai cunoaşte vecinii, nici măcar nu ne mai ştim pe nume, ca în Germania, acolo ăia care stau pe palier nici nu se salută, se miră dacă le zici gutentag, dar nu eram aşa, nu, şi nici nu ţineau oamenii nasul pe sus ca azi, că ăla e senator sau doctor sau patron şi nu le mai ajungi cu prăjina la nas.

Ţin minte o dată, cînd tanti Rebeca de la noi de la patru s-a dus pînă vizavi, la Blejeşti, să le ceară împrumut nişte zahăr, că se băgase nu demult cartelă la zahăr şi la ulei şi cred că tanti Rebeca nu avea grijă să păstreze raţia, să tragă de ea. Dom’ Blejescu nu era fitecine, era director la spital, adjunct, da’ tot director, şi chirurg şi profesor la Medicină, la ei în casă se găsea orice, cafea, Kent, carne de vită, şi de fazan, aşa zicea tata, că ăsta primea de la pacienţi şi fazan, şi mistreţ, şi pui pentru export. Zahăr, ulei, astea nu erau probleme pentru Blejescu, nu era ca necăjiţii ăialalţi, mă şi mir că mai stăteau la bloc. Da’ vezi că aşa eram pe vremea aia, mai egali, ne frecam coatele unii cu alţii şi era mai omeneşte aşa, zău că da.

— Numai să fi văzut, fir-ar mama lor a dracu’! i-a povestit a doua zi maică-mii tanti Rebeca. Au ăştia bani să se-ngroape în ei. Intrai în sufragerie şi-acolo, pe măsuţă, aia de lemn negru, scumpă trebă să fi fost, ierea un video. Recorder, aşa zicea Blejescu, cinj’ dă mii face, dar lui i l-a adus, cică, fra-su din Germania. Ş-acolo, lîngă video, o casetă de-aia cu una dezbrăcată, cu cizme de piele pînă acilea sus şi tocuri ascuţite, Preti voman ori moman, n-apucai să văd, că era scris cîş, şi paţachina aia-l trăgea pe unu’ de gît cu cureaua. Vezi, Ileano, intelectuali, el doctor, ea profesoară, şi cu ce se ocupă ! Şi noi n-avem nici zahăr să facem o prăjitură la copil!

— Da’ ţi-a dat ? s-a interesat maică-mea.

— Sigur că mi-a dat, că ce ierea pentru ei o cană de zahăr ? La ăştia stă Kentul aruncat pe masă aşa, ca nimica. Pui pariu că are şi dolari ascunşi, de la arăbeţii ăia de-i are studenţi.

Da, aşa era pe atunci, se ştia vecin cu vecin, nu se ignorau unii pe alţii. Mai ziceau una-alta, că gura lumii-i slobodă, dar se şi omeneau cînd era vreunul la necaz.

Mie tanti Rebeca nu-mi plăcea, era din alea care umblau cu vorba. Aşa a zis şi dom’ doctor Blejescu în seara aia, după ce tanti Rebeca a plecat, că mai bine să nu-i mai vină la uşă să-i dea căcatul ăla de zahăr înapoi, că nu de-aia a venit ea, a venit să vadă ce-i pe la ei şi să poată bîrfi mîine cu paţachinele din scară.

— Ţi-am zis, Cristina dragă, să nu laşi lucruri la vedere în sufragerie, că asta mîine toarnă la tot blocul ce-avem noi în casă, mai scorneşte ştiu eu ce şi mîine-poimîine te trezeşti cu Miliţia Economică la uşă. Dacă asta nu-i turnătoare la „ăia“, eu nu mai... bag mîna-n foc că-i aşa.

(din povestirea „Cînd lumea se cunoştea”)