Bunici de turtă dulce
Cuvîntul „bunici” a avut întotdeauna o aură magică pentru mine; era ascoiat cu o imagine idilic patriarhală, o pereche de bătrînei blajini, senini, pufoşi ca pîinea caldă, într-o casă bătrînească de la ţară – neapărat de la ţară – unde îţi petreci vacanţele. Din recuzita imaginii făcea parte, în mod obligatoriu, o livadă mare, cu meri şi cireşi ninşi de flori primăvara, cu nuco stufoşi şi umbroşi vara, şi tufişuri tainice, cu ascunzişuri misterioase. În casă, arome ionelteodoreaniene de cozonaci, gutui şi mere coapte. Toate astea pentru neam de neamul meu au foat orăşeni, pentru că n-am petrecut niciodată o vacanţă la ţară şi pentru că, practic, n-am avut parte de bunici decît în mică măsură.
Părinţii mei m-au conceput la bătrîneţe ca substitut al unui fiu decedat la 16 ani. Între mine şi celălalt fiu al lor rămas în viaţă era o diferenţă de vîrstă de aproape paisprezece ani. Aşadar, cînd m-am născut eu, n-am mai găsit decît cîte o jumătate din fiecare pereche de bunici: tatăl tatei şi mama mamei. Cu cel dintîi aveam să locuiesc la Roman, doar cîţiva ani. Din cîte am aflat postum, de la părinţii mei, era un om de vază în orăşel şi îi plăceau cucoanele. Purta barbişon şi mustăţi a la Alexandru Ioan Cuza (îi ştiu figura mai mult din fotografii decît din memorie), participase la războiul din `77 şi era mare patriot. Casa noastră de la Roman, construită de el în 1988, avea un fronton lat din geamuri colorate, roşu-galben şi albastru, care se repetau de două ori. Funarism avant la lettre – dar în zilele însorite ce superb caleidoscop de lumini irizate juca pe mozaicul vestibulului! Păstrez o singură amintire cu el dar acre mi s-a întipărit indelebil în memorie.
Mama mea era o doamnă cu mari veleităţi culturale şi secretara şi casiera unei asociaţii culturale a femeilor din Roman. Într-o seară, în timp ce stăteam lîngă ea, a aruncat în focul din sobă o serie de hîrtii, probabil inutile. Întotdeauna, pînă azi, am fost vrăjită de focul de lemne, de căldura catifelată a sobelor de teracotă, de micile cascade de rubine care se prăvălesc din butucii incandescenţi. Aveam cinci ani şi am urmărit încîntată micul autodafé. A doua zi dimineaţa, în timp ce mama dormea, am rîvnit să repet performanţa pe cont propriu. Am luat poşeta mamei – ţin minte, o poşetă mare, din piele de şarpe – şi am aruncat în foc toate hîrtiile din ea. Şi hîrtiile au fost banii asociaţiei, cotizaţiile pe care mama urma să le depună în bancă. Uriaşa sumă de bani de cinci mii de lei. Păstrez senzaţia în memorie – nu în imaginaţie: frumuseţea bancnotelor albastre care se încîrlionţau pe margini şi se înnegreau în flăcările roşii. După care, plesnind de mîndrie, m-am dus la patul mamei şi i-am declarat (cuvinte care au rămas în istorie):
- Mămico, tot ce-ai avut în poşetă am aruncat în foc!
Mama a făcut o criză de isterie, iar eu aşteptam să fiu aruncată în cuşca leilor. Şi atunci a venit bunicul meu cel ţanţoş, cu ţăcălie şi mustăţi ascuţite, şi a grăit:
- Nu cumva să atingi copilul! O să-ţi acopăr eu toată suma, dar să nu te atingi de copil!
Şi copilul nu a fost atins. Niciodată, în toată copilăria.
Cu bunicii materni lucrurile stau diferit. Bunicul, pe care nu l-am apucat, avea un magazin de piane şi de instrumente muzicale la Galaţi. Presupun, mai bine zis vreau să cred, că avea şi unele cunoştinţe muzicale. Dar singurul lucru cu care mi-a influenţat, mi-a tiranizat mie viaţa a fost un impozant pian Steinway, care trona în salon, cu coada lui de dragon negru şi care îmi rînjea sarcastic cu clapele lui albe. Eram obligată să cînt la pian şi să fac zilnic cele mai exasperante exreciţii, deş nu aveam nici un dram de talent.
Mama mamei a venit, la un moment dat, să locuiască la noi. Era capelmaistru peste treburile bucătăriei. Avusese nouă copii, era foarte grasă, complet surdă, purta dopuri de vată în urechi şi avea un neg dizgraţios pe obrazul stîng. Îmi jignea simţul estetic. Nu puteam concepe că e mama mamei, care era o femeie frumoasă. Dat fiind că era surdă, tăcea tot timpul, nici nu-mi aduc aminte să fi auzit-o vreodată vorbind. Se ştie că există un sadism specific copiilor. O detestam. Nu mă aşezam pe scaunul pe care se şezuse ea convinsă că e plin de căldura ei grasă. Nu atingeam pîinea sau alimentele pe care pusese ea mîna. Nu-i adresam nici un cuvînt, ştiind că tot nu mă aude. O budam, şi ea, sărmana, mă ignora. Acum, cînd sînt mai în vîstră decît era bunica pe atunci, îmi dau seama că o făceam să sufere, că poate ar fi fost fericită să aibă o nepoţică tandră, afectuoasă. Cred că era o femeie cumsecade, în orice caz, niciodată nu i s-a plîns mamei de purtatea mea. Astăzi îmi pare rău, îmi regret obtuzitatea şi maliţiozitatea puerilă. Oricum, şi-a luat revanţa, s-a răzbunat: mi-a transmis gena supraponderalităţii, ce detestam cel mai mult la ea.
Da, cuvîntul „bunici” are şi azi o aură magică pentru mine. Aş vrea să fi avut bunici de turtă dulce. Aş vrea să fi fost şi eu bunică. Mă întreb dacă aş fi fost o bunică mai mult sau mai puţin conformă cu imaginea livresc idilică ţesută de mine. Sau, poate, o bunică stresată, obosită, irascibilă, sîcîitoare?
din volumul colectiv caritabil Cartea cu bunici, coord. Marius Chivu, Editura Humanitas, 2007.
Legendă foto: Antoaneta Ralian, iulie 1930, Vittel, Franța.
