Boddah speriat
Dilema veche vă prezintă o proză scurtă din volumul de povestiri Boddah speriat, care a apărut de curînd în colecţia „Ego. Proza“ a Editurii Polirom.
Supărarea
Aveam un pachet de ţigări pe jumătate fumat şi o brichetă şi s‑au dus uite‑aşa, puf. M‑am dus pînă la toaletă să mă piş şi cînd m‑am întors i‑am zis că „sorry“ demonului şi l‑am împins uşor într‑o parte şi el mi a zîmbit întorcîndu‑şi faţa spre mine pe jumătate şi mi‑a făcut ceremonios mult loc să trec. După care şi‑a luat gaşca şi au plecat. Şi ţigările mele, dau să‑mi aprind şi nu mai erau pe bar, puf.
— Băieţii ăia, ăia cu shoturile, de mă îngrămădeau mai devreme, îi ştii? îl întreb pe barman.
— I don’t know, clients. Why?
L‑au lăsat să servească singur vineri seara. Ce să mai şi vadă, pizda mă‑sii, „Ionuţ, e doar juma de pachet de ţigări“, vocea mamei mele în cap, vocea prietenei mele în cap. Şi o brichetă.
— Yes but do you know them, who are they?
— No. Why?
L‑au lăsat să servească singur vineri, cînd geme de populaţie. Ce să‑i mai cer şi eu.
— No, it’s OK. Nothing.
Chiar, cum bine m‑am exprimat – mă îngrămădeau. Mă caut precipitat de telefon şi de muzică, sînt la locul lor. Doar ţigările şi bricheta, puf. Au intrat simbolic şi au futut pacea, tot. „Ionuţ, potoleşte‑te“, vocea prietenei mele în cap. „Lasă‑i, mamă, vezi‑ţi de treabă“, vocea mamei mele în cap. Fierb.
Mă duc la automat să‑mi iau alt pachet. Fir‑ar a dracu’ de doi ani le las pe bar şi nu s‑a întîmplat niciodată. Hoţul. Îl ştiu, cum să nu‑l ştiu. Demonul. E solist, se plimba acum o lună ca păunul prin bar şi mai tîrziu s‑a cunoscut cu un tip şi cum se face cunoştinţă între bărbaţi „cu ce te ocupi“ – ăla IT, hoţul de sus aşa „I’m a singer“. Şi pentru că trăim într‑o epocă a imaginii, cine‑i mai seducător, IT‑istul sau hipiotul? Şi cine se lasă jos cînd face cunoştinţă, IT‑istul sau hipiotul. Cine‑şi descrie jobul, IT‑istul? Nu, hipiotul – „You know, it’s like six days a week you feel like shit and there’s the one day when you’re king“. Sînt convins că aşa e în capul lui, hoţul. Parpalac cu gulerul ridicat, ochi oblici, mic de înălţime, mai mic ca mine.
— Dar se‑ntorc, barmanul.
Tresar.
— Au zis că se‑ntorc.
OK, zic, dar nu‑mi convine deloc. „Face them“, vocea imaginii pe care o am despre mine în capul meu.
Frica care mi‑a cuprins sufletul şi de care n‑am mai putut scăpa, nu mai pot scăpa.
Şi s‑au întors. Vin tot în jurul meu, peste mine. Ah, pachetul meu de ţigări, bricheta mea. „Brichetă de benzinărie, juma’ de pachet de ţigări, pleacă de‑acolo“, vocea prietenei mele din capul meu.
Mi‑a stricat viaţa. Eram sigur şi acum nu mai sînt sigur. Hoţul. Demonul. Vorbeşte cu unu’ din gaşca „we should make a soft porn“, vor să elibereze ducatul „once they get a taste of the freedoom, just wait and see“, îi spune. Liniştea mea, pacea mea, cu asta se joacă. Îl văd de parcă aş avea ochi în spate. Ah, produsul cultural, impostorul. Loviturile nu vin sofisticate, vin de foarte jos – te duci să te pişi şi puf ţigările, puf bricheta, mă gîndesc aplecat nervos pe bar, gata să intru şi nu intru, mereu mai aştept, mereu zic nu acum. Mintea, inima mea, tîmpita, se gîndeşte la urmări şi nu poţi să faci nimic cînd te gîndeşti la urmări.
Mă‑ntorc brusc spre ei şi le tai discuţia. Mă adresez hoţului.
— Listen, a word.
Rînjeşte hoţul, rînjeşte.
Ah, aşa am fost mereu, nici retragerea decentă, nici intrarea în forţă.
— Listen, îi spun zîmbind relaxat, a miracle happened just a few minutes ago.
— Really? zîmbeşte solistul, panarama.
— Yes. I had some Marlboro lights.
— OK...
— So I went to take a piss and when I’m back I find that they entered into nothingness, they became one with the Universe. You were just behind me talking to your friends. Did you happened to witness that miracle?
— Oh, no, it must’ve passed me. As you said, I was engaged in a debate with my friends.
Şi‑mi arată spre ei, îmi arată armata.
— Yeah, well, păcat. Pentru că nu în fiecare zi se întîmplă aşa ceva, să se dematerializeze lucrurile sub ochii noştri în preajma Paştelui. Şi noi tot angajaţi în discuţii…
— Da.
Deşi sînt lumînări pe tot barul, îi spun că şi bricheta tot în miracol a făcut puf şi dacă nu‑i drăguţ să‑mi dea un foc. Ah, inamicul liniştii mele, vieţii mele. Îmi dă, e galant.
Mă întorc spre tejghea. Mă apucă de umăr, janghina. Dacă au pătruns, nu te mai lasă, de mîna lor mori – nesătuii.
— Listen, are you calling me a…?
Un prieten e lîngă, ceilalţi doi discută casual la perete şi trag cu coada ochiului.
Curajul – îl ai şi nu‑l ai, acum e, acum nu mai e. Vine şi pleacă. O, Doamne, mi‑a stricat tot prostul ăsta, toată încrederea în sine şi toată viaţa. Aşa se fac ştirile de la ora 5. Juma’ de pachet de ţigări şi o brichetă. Curajul depinde şi el de context. Curajul. Vine şi te lasă după capul lui. Acum e, acum nu mai e, e ceva foarte delicat să‑l ţii la tine, o treabă foarte delicată.
— No. I am not.
— OK, frenchy.
De sus, ca de la singer la IT‑ist.
— I am not french. I am romanian. You know, Eastern Europe. Russians, Bulgarians, Romanians, that kind of ugly bussiness.
S‑a enervat. Vine aproape de mine şi‑mi scrîşneşte în urechi să‑mi bag bine‑n cap că nu mi‑a furat nimic. Prietenul şi el ca veveriţa, dar eu cu omul meu am :
— No, we are not like that, you see, we are stubborn like beasts. What are you, italian?
— What the fuck does it matter…
— We, romanians, are like mules, we are built like that, nothing gets through, şi‑mi bat în frunte.
— Yeah, well, try to understand that – I’ve nothing to do with you’re fuckin’ Marlboro.
— And my lighter.
— That too.
— No, I won’t understand, you see, we’re like mules. Nothing gets through. You’re a singer, right?
E mirat, italianul.
— Ai făcut cunoştinţă acum o lună cu un IT‑ist belgian, erai ca păunu’ pe‑aici, te ştiu, cum să nu te ştiu.
— Yeah OK, listen, a nice evening to you an’ all…
— Yeah, you too, îi spun şi ochii‑mi ard în cap.
Nu‑l las din ochi pînă‑mi termin berea şi se tot întoarce spre mine de la debate, aşa solistule, aşa. Îmi termin berea, trag pulovărul pe mine, mă salut voios cu barmanul. Nimic nu mai e la fel. O singură dispariţie simbolică, 11 ţigări pe care le iubeam. Nu mai e la fel, nu mă mai pot bucura de viaţă. Şi o brichetă. Îmi aprind o ţigară de la lumînare şi plec acasă. Îmi venea să mă piş, dar nu m‑am mai dus de ruşine şi ca să n‑o lungesc şi pentru că nimic nu mai e în ordine şi OK.
Ies din turn şi mă opresc să mă piş la ruine. Aud voci, trei voci de femei şi una de bărbat. Se plimbă, vor să vadă ruinele. Pizdele. Mă urc pe trepte, mă piş din mers din greşeală pe propria‑mi mînă, O, Doamne, a intrat pricoliciul şi a stricat tot.
Cît de mult aş vrea să fumez. Umblu cu ţigara în mînă şi întreb : „Sorry do you have a light?“. Că nu fumează, doar bea, că sorry, dar nu fumează, că nu. Şapte tineri în faţă. Do you have a light? Yeah, you, sorry to bother you, do you have a light? Îmi aprind şi apoi pînă‑n Neudorf ce fac, tot aşa, do you have a light, do you have a light?