Bătălia cu lozincile dușmănoase de la Păuliș
Ce n-am scris în cartea Fake news în Epoca de Aur (volum apărut la Editura Polirom)
O scenă pe care aș fi văzut-o foarte bine într-un film de Pintilie, Mungiu, Porumboiu sau, lărgind cercul la frații balcanici, într-un Kusturica. Locul faptei: Monumentul de la Păuliș, unde se opresc cetățenii să facă o poză, un picnic sau unde se organizează, în cazul școlilor mai acătării din Arad, festivitatea de primire în Organizația Pionierilor. Vă dați seama că sîntem înainte de '89. În ziua aceea accesul la monument a fost închis, un milițian de la circulație făcea semn mașinilor din trafic să treacă mai departe: un fel de „circulați, nu e nimic de văzut”. La baza monumentului se agită cîțiva muncitori aduși cu un microbuz însoțit de o mașină neagră. Muncitorii trebuie să șteargă inscripția dușmănoasă, făcută sub literele care se confundau cu monumentul, litere în bronz pentru memoria neamului: „Pe aici nu se trece”. (Atrag atenția că acest text NU este împotriva Monumentului de la Păuliș și NU contestă vitejia celor care au inspirat acest monument.) Muncitorii dau cu diluant, iar cînd nu-i văd tovarășii care au venit cu mașina neagră, rîd pe înfundate. La așa ceva nu se așteptau. Pînă la urmă, au reușit să elimine scrisul dușmănos, au urcat în microbuz și au plecat acasă. Li s-a spus să nu spună absolut nimic, altfel va fi vai de ei.
Asta, ce urmează, am povestit în carte: unul dintre cei trei autori ai Monumentului a fost sculptorul Ionel Munteanu. Ceilați doi: sculptorul Emil Vitroel (și nu Emil Viorel, cum scrie pe site-ul Centrului de Informare Turistică Arad ) și arhitectul Miloș Cristea. Pe Ionel Munteanu l-am cunoscut foarte bine, i-am frecventat atelierul îniante de a fugi în Statele Unite, era un om cu umor, deschis, talentat. El a făcut, în cadrul monumentului, soldatul care stă drepți, cu arma în mînă. Modelul pentru soldat i-a fost prietenul meu Marinel Brîncău, care, în orele de modelaj, ținea o mătură în loc de armă. Și el a fugit în Germania. Despre asta am scris în carte, cum ziceam. Urmează ce n-am scris.
Mutăm filmarea în comuna Horia. Aici se află un avion utilitar, din cel care stropea cu insecticid pe vremea agriculturii socialiste nu prea bio. E dimineață, vine o Dacie (sau două? nu-mi mai amintesc exact), legenda spune că au fost vreo opt oameni, deci, ar fi venit cu două Dacii. Totul se derulează în viteză, se apropie de avion, îi fac plinul din niște canistre, urcă și pleacă lin, urmează cursul Mureșului, zboară la mică înălțime, sub radar, cum se zice. Intră în Ungaria, abandonează cursul Mureșului (care se varsă în Tisa) și continuă nestingheriți pînă în Austria. Acolo aterizează pe un cîmp și se predau bucuroși Poliției. Au reușit să scape din România, cu un avion utilitar agrar. Așa ceva nu s-a mai văzut, au reușit să zboare neobservați. (Mai tîrziu, un avion din Occident a aterizat, tot așa, venind neobservat, nereperat, pînă pe caldarîmul din Piața Roșie, poate vă mai amintiți, dar asta e altă poveste.)
Se spune că televiziunea bavareză ar fi făcut o emisiune despre îndrăzneața evadare a românilor. Trecerea asta, cu un avion utilitar, prin teritoriul altui stat socialist, Ungaria, era mai complicată și, poate, mai riscantă decît să escaladezi Zidul Berlinului, să-l treci cu un deltaplan sau cu te miri ce altă improvizație tehnică.
(Într-o vreme, evident, înainte de '89, am scris cîteva articole pentru Sportul despre sporturile aviatice, de care răspundea fostul redactor al Vieții Studențești, Ioan Novac, „dom Puiu”, transferat la cotidianul de sport. Cu această ocazie, l-am cunoscut la Arad pe unul dintre fruntașii deltaplanorismului, multiplu campion național, chiar și un fel de inventator în domeniu. Am făcut un interviu cu el și, după aceea, mi-a spus că el și colegii lui de la Clubul de deltaplan din Arad sînt urmăriți, supravegheați ca să nu-și ia zborul spre Ungaria. Din fericire pentru autorități, frontiera din Arad cu vecinii noștri nu era apropiată de nicio înălțime de pe care să se poată lansa peste graniță. Dar Securității îi trecuse asta prin cap, mai ales după întîmplarea din Comuna Horia.)
Am aflat povestea asta la puține zile după ce s-a întîmplat, vuiau „zvonurile” prin Arad. Țin minte că amănuntul care i-a șocat pe toți cei care au colportat și au comentat povestea a fost următorul: „Cum să abandonezi tu Dacia, să renunți la ea?!” Nu curajul de a fugi din țară cu avionul i-a impresionat, atunci, pe români, ci faptul că puteai renunța ușor si pentru totdeauna la un autoturism care se obținea greu de tot. Se aștepta ani mulți „la coadă” la Dacia. „Înseamnă că erau disperați rău”, s-a mai zis.
A urmat o anchetă, desigur, nu am aflat amănunte despre evoluția ei. Nu aveam de la cine să aflu. Probabil că au fost arestați și condamnați pentru neglijență gravă în serviciu cei de care aparținea avionul. Nu a existat un scandal public pe tema asta, nu s-a scris nici un cuvințel în presă, pentru că asta ar fi putut da idei, că avioane utilitare mai existau în țară. Probabil că acest caz a fost popularizat numai printre ofițerii de Securitate care au fost îndemnați, firesc, patriotic, la mai multă vigilență.
După '89 am citit undeva povestea celor din avion, cum au plănuit, cum au convins pilotul să plece cu ei… Din păcate, nu mai am nici o referință bibliografică, nu mai știu unde am citit asta. Oricum, a rămas în urmă o legendă urbană.
Ne întoarcem la Monumentul de la Păuliș. Unde cei cîțiva muncitori aduși special au șters cu diluant inscripția de sub deviza monumentului PE AICI NU SE TRECE: Încercați pe la Horia
Ioan T. Morar este scriitor.
