Avanpremieră editorială: Sub soarele lui Satan

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Sub soarele lui Satan, de Georges Bernanos, traducere de Mădălina Ghiu, aflat în curs de apariție în colecţia „Biblioteca Polirom. Esențial”.

Părintele Donissan slujeşte într-o mică parohie din Artois, în nordul Franţei. În jurul lui se adună fiinţe nefericite, supuse greşelii, în căutarea mîntuirii. Obsedat de păcat şi îndoindu-se de vocaţia lui ecleziastică, el trăieşte în rugăciune şi asceză, mortificîndu-se cu sălbăticie, angajat într-o luptă miraculoasă, violentă şi disperată împotriva diavolului. Pradă ideală pentru Satan, întîlnirea lor este iminentă şi pregăteşte confruntarea viitorului sfînt din Lumbres cu esenţa răului, întrupată în adolescenta vicioasă şi criminală Mouchette, devotată îngerului căzut. Această întîlnire memorabilă, într-o lume îngheţată, iraţională şi haotică, în care tînărul preot, rătăcit în noapte, este supus ispitei şi sărutului luciferic, este o mărturie despre puterea şi ajutorul credinţei în lupta cu forţele răului.

Georges Bernanos (1888-1948) s-a născut la Paris. A debutat ca ziarist. S-a înrolat ca voluntar în Primul Război Mondial şi, rănit de cîteva ori, a rămas marcat pe viaţă de tragedia şi absurdul războiului. Debutează în 1926 cu romanul Sub soarele lui Satan, care se bucură de un succes remarcabil. Multe dintre operele sale sînt dedicate interogaţiilor majore ale fiinţei umane în legătură cu sensul credinţei şi cu graniţa fragilă care desparte binele de rău. Romanul a fost ecranizat de Maurice Pialat, cu Gérard Depardieu şi Sandrine Bonnaire în rolurile principale. Filmul, care a provocat serioase controverse, a fost premiat cu Palme d’Or la Festivalul de la Cannes din 1987. 

***

Apăsă pe sonerie şi apăru menajera.

— Roagă-l pe domnul Donissan să vină să-şi ia rămas-bun de la abatele Demange, ceru sec.

— Domnule abate, se bîlbîi ea, cred că… cred că părintele nu poate veni deloc, în nici un caz acum…

— Nu poate veni deloc ?

— Adică… meşterii… Meşterii au cerut să se oprească lucrările pînă după Anul Nou.

— Clopotniţa are nevoie de reparaţii, explică prelatul. Şarpanta a cedat în urma ploilor de toamnă ; a trebuit să apelez la un antreprenor din Maurevert şi să aduc aici lucrători fără experienţă, pentru o lucrare pînă la urmă destul de periculoasă. Domnul Donissan…

Se întoarse spre menajeră :

— Roagă-l totuşi să coboare oricum. Nu e nici o problemă.

— Domnul Donissan, reluă după ce bătrîna plecă, m-a rugat să ajute şi el… Şi nu a făcut asta de formă! L-am văzut săptămîna trecută, într-o dimineaţă, căţărat sus pe scară, cu hainele ude, lipite de trup, potrivind scîndurile, dînd ordine printre rafalele de ploaie ; pe schele, se simţea vizibil mult mai bine în pielea lui decît în banca sa de la seminar, la un examen trimestrial… Precis a luat-o şi azi de la capăt.

— De ce l-aţi chemat ? întrebă abatele Demange. De ce vreţi să-l umiliţi? La ce bun?

Abatele Menou-Segrais izbucni în rîs şi puse mîna pe braţul prietenului său.

— Mi-ar plăcea să vă confrunt unul cu celălalt, zise. Să vă pun faţă în faţă. Voi fi un pic răutăcios. Dar este probabil pentru ultima dată, iar la originea acestei mici răutăţi se află un sentiment viu de tandreţe, pe care vi-l datorez, de milă şi gingăşie divină. Cît de puternic şi subtil, cît de strîns este îmbrăţişată natura de harul divin care, pe căi atît de diferite şi fără a le constrînge, uneşte cu blîndeţe două suflete, în numele unei singure iubiri ! Ce zadarnică e viclenia diavolului, de fapt, în complicata ei lucrare.

— Sînt perfect de acord, spuse abatele Demange. Permiteţi-mi să spun ceva ce poate părea banal. Eu cred că un creştin de bună-credinţă se menţine în lumina din înalturi, la fel ca un om care are volumul și greutatea constante și calculate cu exactitate, în aşa fel încît, dacă rămîne nemişcat, continuă să plutească la suprafaţa apei. Așadar – au fost fireşte şi anumite destine excepţionale – mi-i imaginez pe sfinții noștri ca pe nişte giganți puternici și blînzi, a căror putere supranaturală se dezvolta armonios, într-o măsură și într-un ritm pe care ignoranța noastră nu le poate percepe, pentru că ea nu este impresionată decît de înălțimea obstacolului,

dar nu apreciază şi amploarea şi desfăşurarea elanului. Povara pe care noi o ridicăm scrîşnind din dinţi şi schimonosindu-ne de efort, pentru atlet are greutatea unui fulg – nu-i tresare nici un muşchi pe faţă, o ridică proaspăt şi zîmbitor… Ştiu.

că acum îmi veţi opune exemplul protejatului dumneavoastră…

— Am venit, domnule abate, se auzi în spatele lor o voce gravă şi puternică.

Se întoarseră amîndoi în acelaşi timp. Cel care va deveni preotul din Lumbres se afla în faţa lor, înconjurat de o linişte solemnă. În pragul vestibulului întunecat, silueta sa dublată de propria umbră păru pentru o clipă enormă, ca apoi, brusc, odată uşa închisă, să devină mică, de-a dreptul plăpîndă.

Încălţările lui grosolane, cu blacheuri de fier, curăţate în grabă, aveau urme de mortar, ciorapii şi sutana erau stropite cu noroi, iar mîinile lui uriaşe, vîrîte pe jumătate în centură, erau şi ele de culoarea pămîntului. Pe faţa palidă, în contrast cu roşeaţa gîtului, se puteau vedea şiroaie de transpiraţie şi urme de apă, fiindcă la chemarea domnului Menou-Segrais bărbatul alergase în cameră să se spele. Dezordinea, sau mai degrabă aspectul de-a dreptul sordid al hainelor, sărea şi mai tare în ochi în contrast cu rasa nouă, impecabilă, de deasupra, pe care şi-o trăsese pe el atît de emoţionat, că una dintre mîneci, apretată prea tare, rămăsese suflecată caraghios, dînd la iveală o încheietură cioturoasă ca un butuc de vie. Ori tăcerea prelungită a celor doi îl tulburase, ori, poate, auzise ultimele cuvinte ale lui Demange, dar privirea lui de obicei clară sau curioasă căpătă o expresie de tristeţe, de umilinţă, atît de răvăşitoare, încît chipul lui necioplit păru deodată că împrăştie lumină.