Avanpremieră editorială: Sînii verzi

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Sînii verzi, de Florin Iaru, publicat recent la editura Polirom. Miercuri, 28 iunie, la ora 18,30, în Grădina Cărturești Verona, Florin Iaru citi fragmente din volum, iar lectura va fi urmată de o discuție la care vor lua parte Alina Purcaru, Cristian Teodorescu și Doru Bușcu.

„Cu aceeaşi vervă, economie şi exactitate lexicală (frazele au o precizie şi o cadenţă de bisturiu narativ), Florin Iaru oferă o mică panoramă de ficţiuni ingenioase, exersate în mai multe registre, de la realismul comic şi anecdote fals-moralizatoare, la un horror & fantasy desprins parcă din comics-urile ce au inspirat seria Tales From The Crypt, dar întotdeauna cu un twist stilistic. Comic-parodice, «crude şi insolite», scandaloase şi morbide, povestirile lui Florin Iaru, deşi, prin forţa restrînsă a textului, schematice din punctul de vedere al psihologiei personajelor, sînt atipice şi vin în contra unui orizont de aşteptare nu doar ficţional, dar şi moral.” (Marius Chivu)

Florin Iaru este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai generaţiei optzeciste. A fost unul dintre membrii proeminenţi ai „Cenaclului de Luni” condus de Nicolae Manolescu. A fost vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor în perioada 1995-1996. A realizat şi a prezentat emisiuni de cultură la postul naţional de televiziune şi la TVR Cultural. Face parte din echipa redacţională a săptămînalului Caţavencii. A debutat cu volumul de poezii Cîntece de trecut strada (Albatros, 1981), apoi, alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Ion Stratan, a publicat Aer cu diamante (Litera, 1982). Alte volume: La cea mai înaltă ficţiune (Cartea Românească, 1984), Înnebunesc şi-mi pare rău (Cartea Românească, 1990), Poeme alese (Aula, 2002), Tescani 40238 (volum colectiv, Image, 2000), Poveşti erotice româneşti (volum colectiv, Trei, 2007), Prima mea beţie (volum colectiv, ART, 2009), Povestiri cu final schimbat (ART, 2013).

*** 

Virgil Popescu a ieşit la pensie. Trecerea s-a petrecut lin. Niciodată nu s-a omorît cu munca. Apartament are, nevastă tăcută are, grădiniţă cu flori în faţa blocului are. Totul e bine, cu excepţia unei uşoare tristeţi. Din cînd în cînd îi vine să se grăbească sau să se uite la ceas. E niţeluş enervant să te plimbi aşa, prin oraş, fără vreun scop. Şi, cînd simţea că nu mai are nici un rost, l-a zărit, din spate, pe amicul Costel. Costel murise primul, în vara lui ’74. „Nu se poate“, şi-a zis dl Popescu, dar silueta îi extrăsese din memorie toate amănuntele. Înălţimea, parpalacul, mersul uşor haotic şi pata fără păr de lîngă urechea stîngă. A grăbit pasul, dar tînărul din faţă era sprinten. L-a ajuns, l-a înşfăcat de cot şi a simţit o mică descărcare electrică. Dar, cînd acel Costel a întors capul, iluzia s-a destrămat. Era un necunoscut.

Dl Popescu a rămas pe loc, descumpănit. Senzaţia fusese intensă şi vie şi l-a marcat. Din ziua aceea a fost mai atent în jur. Vedenia s-a repetat. A văzut-o pe maică-sa, în troleibuz. I-a recunoscut pălărioara cu floare mov, haina din păr de cămilă. I-a recunoscut inelul de pe deget, ăla cu care o îngropase. Şi-a făcut loc prin mulţime. Prea tîrziu. Cînd a ajuns în faţă, femeia coborîse. I-a văzut, în trecere, profilul vulturesc. Nu era maică-sa. Şi-a dat seama instantaneu ce tîmpenie îi trecuse prin cap. Păi, cum să fie? Azi şi-a văzut marea dragoste. Cea pentru care fusese gata să-şi lase casă, situaţie, prieteni şi să fugă în lume. Cum e şi normal, a văzut-o tot din spate. Avea părul alb, curgînd pînă pe umeri. În picioare, cizmele cu toc jos, pe care i le făcuse cadou acum treizeci de ani. I-a recunoscut mersul. A recunoscut cureaua şi pardesiul gri, cu gulerul ascuns sub păr. Însă nu s-a mai grăbit. La un moment dat, i-a trecut prin faţă unchiul Vasile, mort acum un an, pufăind din ţigara electronică. L-a îmbrîncit Teodora, doica grasă cît o balenă. Între fata cu părul alb şi dl Popescu se strîngeau, ca la paradă, toţi morţii cunoscuţi, mai vechi şi mai noi. Inginerul Dumitru, de la aprovizionare, tuşa Matilda, din partea mamei, vechiul lui coleg de grădiniţă, călcat de tramvai. Ăsta, cel puţin, avea pe spate urmele şinelor şi ale roţilor. Doctorul Ioanid, pe care-l plătise regeşte şi care n-a mai apucat să bea banii, răpus de infarct. Proful de română, idiotul ăla, uite, cu adevărat idiot, şi acum, în plină iarnă, umblă tot cu jantilica albă, de fîş.

Toţi încercau să-i pună piedici. Numai că dl Popescu nu voia să ţină seama de nimic. Se apropia de femeia cu părul alb încet, prudent, nevrînd să o tulbure. În cele din urmă, ea intră la metrou, iar el o urmă. Femeia stătea cu faţa la şine, aplecîndu-se în faţă, aşa cum făcuse, mai demult. Se apleca îngrozitor de mult. Şi venea metroul.

— Miruna! strigă dl Popescu.

Femeia întoarse capul:

— Ce e, Virgil?