Avanpremieră editorială: Părinți

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Părinți de Diana Bădica, aflat în curs de apariție în colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom.

„Diana Bădica este prozatoarea pe care o așteptam de multă vreme: cea mai tragică a generației sale și totodată cea mai comică. Rareori cineva poate surprinde atîta viață într-o singură carte.” (Marius Chivu)

„Povestea Ioanei Negrilă, protagonista acestui roman, este marcată de două evenimente traumatizante. În copilărie, boala fratelui ei mai mic o privează de atenția părinților, făcînd-o să se simtă neglijată. După moartea lui Florinel, în perioada adolescenței, atunci cînd lucrurile par să reintre în normal, părinții se despart. Urmarea este că, ajunsă la maturitate, Ioana trăiește singură, convinsă că orice încercare de a-și întemeia o familie este sortită eșecului. Cititorului nu-i va scăpa, firește, faptul că datele biografice ale personajului coincid cu cele ale autoarei. Narațiunea la persoana întîi îi va sugera, în plus, că schimbarea de nume e menită să prezinte ca ficțiune o experiență de viață strict autentică. Ar fi însă o greșeală să reducem romanul la faptele de la care a pornit. În primul rînd, ca povestitoare, Ioana nu se confundă cu personajul omonim, ea istorisind cu vervă anecdote despre nenumărate alte personaje. În al doilea rînd, există, de fapt, nu una, ci trei «Ioane» cu voci distincte: fetița naivă, adolescenta orgolioasă și femeia matură, care își rememorează viața. Principala calitate a romanului, remarcabilă pentru un debut, constă în această extraordinară mobilitate a punctului de vedere. Caracterul autobiografic rămîne important, dar se cere înțeles ca o construcție-de-sine în care, paradoxal, personajul preia inițiativa.” (Ovidiu Verdeș)

Diana Bădica (n. 1985, Slatina) a absolvit facultățile de Psihologie și Științele Educației și Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității din București. În 2012 a participat la primul curs de creative writing ținut de Florin Iaru și Marius Chivu. A colaborat la romanul colectiv Moș Crăciun & Co. (Editura ART, 2012) și a debutat cu volumul de poezie Enșpe mii de dimineți (Casa de pariuri literare, 2014). A publicat proză scurtă în revistele Iocan, Familia și Observator cultural, precum și articole în Dilema veche și Decît o Revistă.

— Foto: Claudiu Popescu

***

— Ce cauţi aici?

— Ştiam că ai sport ultima oră. Am venit să te iau la nişte vizionări, a spus.

— La nişte ce? am întrebat, doar nu începem iar cu filmele.

— Hai, ia-ţi lucrurile şi-ţi explic pe drum.

A vorbit două minute cu profesorul, apoi am ieşit amîndouă pe uşă. Doar ea zîmbea. Stabilisem cu Tudor să ne întoarcem acasă pe alt drum decît cel obişnuit. Voia să-mi dezvăluie un mare secret pentru care mă pregătise de cîteva săptămîni, iar pentru asta era nevoie să nu ne întîlnim cu nici un cunoscut pe drum. Acum mama strica totul. Nici nu apucasem să-i spun că plec. Oricum era ocupat, se certa cu Rădulescu pentru un henţ. Nu îmi dădusem seama cine îl făcuse, amîndoi purtau tricou cu numărul 10 şi cu numele lui Baggio dedesubt.

— Spune-mi unde mergem.

— Să vizionăm nişte garsoniere. Nicoleta îşi caută una, dar nu are timp să meargă la vizionări, aşa că facem noi asta pentru ea.

— Păi, şi ce treabă am eu? De ce m-ai luat de la şcoală?

— E sora mea şi mătuşa ta. M-am oferit să o ajutăm.

— Da, bine că te-ai oferit şi în numele meu, i-am spus dînd cu piciorul într-un ambalaj de ciocolată aruncat pe jos.

Iar se trezea mama să-mi strice toate combinaţiile. N-am scos o vorbă tot drumul, deşi ea a trăncănit continuu pe lîngă mine şi, în ciuda detaliilor inutile, am prins ideea. Nicoleta, sora mică a mamei, abia se angajase ca secretară la o firmă de construcţii şi îi era imposibil să plece în mijlocul zilei să vizioneze garsoniere, aşa că mama studiase oferta disponibilă în ziarele locale şi la rubrica Anunţuri imobiliare a postului local de televiziune în locul ei, iar acum mă lua tîrîş să vedem garsoniere în partea cealaltă a oraşului.

La un moment dat, mama a zis că nu are chef de lucru în seara aceea şi că vom trece pe la medicul de familie să-i ceară concediu medical pentru cîteva zile. Şah-mat! Dacă mă suna Tudor pe seară, nu exista nici o şansă să-i povestesc de ce plecasem de la şcoală. Cînd am ajuns în faţa unei alei cu blocuri cu 10 etaje, mama a scos din geantă o foaie de matematică pe care notase mai multe adrese. A înaintat să se asigure că numărul blocului corespundea cu ce scria pe foaie şi mi-a făcut semn să o urmez. Oricum ne aflam la mama dracului, de ce m-aş fi împotrivit?! Ne-am oprit din nou cînd am ajuns la avizier, ca să verifice cît costă întreţinerea, cîte familii sînt în bloc, cîţi oameni locuiesc într-o garsonieră.

— Mergem la etajul unu, mi-a zis. Să te porţi frumos. Să vorbeşti dacă eşti întrebată, să fii atentă la ce spun eu. Bine?

— Bine, bine, mă port frumos, i-am spus imitînd-o.

— Vorbeşti doar dacă eşti întrebată şi eşti atentă la ce spun eu, da?

— Mai lasă-mă în pace că n-am cinci ani.

Un cuplu tînăr ne-a primit zîmbind, invitîndu-ne în casă. Nu ne-au lăsat să ne descălţăm în hol. Aşa ceva îmi permiteam la noi acasă doar cînd eram cu tata. Şi doar cînd, cu coatele pe pervaz, era prins într-o discuţie cu vreun vecin care trecea pe stradă. Mi-a plăcut gresia verde-închis din hol şi din baie, deşi amîndouă încăperile erau înguste. Apartamentul nostru era acoperit cu linoleum şi covoare persane aduse de la turci. În cameră găseai o canapea, un birou şi o bibliotecă plină cu bibelouri, ce se termina cu un şifonier la care o uşă nu se închidea perfect. Biroul ocupa un sfert din perete şi imediat în stînga canapelei se afla uşa de la balcon. Cei doi voiau să se mute într-un apartament, deoarece urmau să aibă un copil. El avea 26 de ani, ea 25, deşi ei i-aş fi dat 40. Cît timp am stat acolo, adulţii au băut cafea, iar eu un pahar de Coca-Cola original şi fursecuri cu rahat. Îmi plăcea Coca-Cola, mai ales pentru că mama şi tata cumpărau doar American Cola.

Mama le-a spus că vrea o garsonieră în care să locuiesc eu cînd voi creşte mare. Avea, chipurile, nişte bani puşi deoparte şi cumpărarea unei garsoniere părea cea mai rentabilă investiţie. Sigur avea bani puşi deoparte, ei abia reuşiseră să cumpere un frigider! Ştia că am alergie la minciuni, de aia mă avertizase să fiu atentă la ce spunea. N-aveam de gînd să o fac de rîs. Dar de ce să ascundem că Nicoleta voia să-şi cumpere o garsonieră? Partea bună în toată treaba era paharul de Cola, partea rea era că nu aflasem secretul lui Tudor. Mama a inspectat bucătăria şi balconul, a întrebat unde sînt locurile de depozitat, cum sînt vecinii, iar răspunsurile au mulţumit-o. La plecare mi-a arătat cîteva lucruri din apropiere – Şcoala numărul 7, Liceul Economic, parcul nu ştiu care, Oficiul Poştal 3. Ora de sport se terminase. Oare Tudor mă sunase?

Părea convinsă să-i recomande mătuşii acea garsonieră, dar m-a tîrît după ea şi la altele două, unde nu a fost nici aşa vorbăreaţă, nici aşa entuziasmată, dar unde a spus aceeaşi poveste.

— De ce ai minţit? am întrebat-o la final.

— N-am minţit aşa mult.

— Ba da, ai minţit de a îngheţat apa în conducte.

N-am insistat, am rămas tăcute pînă acasă.