Avanpremieră editorială: Omul din Nazaret

Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din romanul Omul din Nazaret de Anthony Burgess (traducere de Dana Crăciun), apărut recent în colecţia „Raftul Denisei”, Humanitas Fiction. Lansarea volumului va ava loc miercuri, 4 aprilie, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr. 38). Vor prezenta cartea Monica Broșteanu, traducător și exeget biblic, Tatiana Niculescu, scriitoare, și George Volceanov, traducător, filolog, specialist în literatura engleză. Moderator: Denisa Comănescu.

Apărut în 1979, la nici trei ani după scenariul pe care Burgess l-a scris pentru miniserialul de televiziune Isus din Nazaret, în regia lui Franco Zeffirelli, romanul reconstituie parcursul lui Isus într-un dialog per­manent cu Scripturile — recunoaștem personajele, precum și o mare parte din întîmplări, dar intervin și elemente noi, explicații ce par să submineze narațiunea canonică. Cum sugerează chiar titlul, accentul cade pe omul din Nazaret, pe dimensiunea umană a lui Isus, pentru care divinul pare nu arareori o povară. Această preaomenească esență con­stituie aspectul cel mai convingător al romanului.

„Isus al lui Burgess este o figură puternică și elocventă, un dum­ne­zeu-om care vorbește fără ocolișuri. Soldații lui sînt vulgari și obsceni. Ierusalimul său, periculos în îmbulzeala din perioada sărbătorii, este prezentat în tușe ferme. Proza îi este întotdeauna interesantă și plină de viață. Ar fi aproape imposibil să ne imaginăm că altcineva ar fi săvîrșit o lucrare mai bună.“ — Frank Kermode, New York Review of Books

Personalitatea complexă a scriitorului bri­tanic Anthony Burgess (25 februarie 1917— 22 noiembrie 1993) continuă să incite și să deconcerteze. Romancier, dramaturg, eseist, compozitor, libretist, traducător și critic, viața și arta sa țin amîndouă de paradox. Și-a de­di­cat viața scrisului în urma unei erori medi­cale: în 1959, a fost diagnosticat cu un cancer la creier și i s-a mai dat doar un an de trăit. Vrînd să lase în urmă ceva avere, a scris re­pede patru romane, care au avut succes: The Doctor Is Sick (1960), The Right to an Answer (1960), One Hand Clapping (1961) și Devil of a State (1961). Diagnosticul s-a dovedit greșit, iar Burgess a rămas consacrat ca scrii­tor. Fără să fie și romanul pe care să-l considere capodopera sa, Portocala mecanică (A Clock­work Orange, 1962, 2012; Humanitas Fic­­­tion, 2014) a devenit o carte-cult despre vio­lența dusă la paroxism, consecințele re­primării tuturor instinctelor agresive și anu­larea posibilității de a alege.

***

Felul în care erau executaţi nelegiuiţii pe vremea aceea, după cum deseori am avut ocazia să văd cu ochii mei, se desfăşura precum voi descrie în cele ce urmează. La început însă, îmi pare de cuviinţă să-i spun cititorului cine sînt, din moment ce-i voi cere să mă însoţească pe un drum lung şi pe vreme de tot felul, aşa că iată-mi numele – Azor, fiul lui Sadoc. În greacă, mi se spune în varii feluri: Psilos, care în seamnă Cel Înalt, deoarece sînt mai scund decît majoritatea; Leptos, adică Cel Subţirel, fiindcă sînt mai durduliu, predispus la rotunjimi; Makarios, care înseamnă, printre altele, norocos. Scriu povestiri şi le recit; traduc documente pentru guvern, căci sînt expert în latină, greacă şi aramaică; scriu scrisori pentru petenţi. În ceea ce priveşte numerele, îl mai ajut la socoteli pe Akathartos, un negustor de vinuri mare la trup şi nedemn de încredere. Dar ajung acum şi la răstignirea adevărată, fizică.

Prima dată, îl biciuiau pe osîndit, apoi îl puneau să-şi ducă în spate bîrna crucii, de la atelierul de cruci pînă la locul execuţiei. Acolo îl aştepta deja stîlpul vertical, înfipt zdravăn ca un trunchi de copac în pămînt, iar răufăcătorul, cu braţele întinse în lateral, era ţintuit cu niște cuie bătute în încheieturi sau în palme de bucata orizontală, iar aceasta era prinsă apoi de cea dreaptă, la vreo trei-patru metri deasupra pămîntului. Apoi, picioarele erau ţintuite cu un singur piron de stîlp. Uneori, se mai punea o pană de lemn între acest stîlp şi fesele goale ale răstignitului, pentru a-i da un soi de sprijin. Numele criminalului

şi natura fărădelegii sale erau scrise în cele trei limbi ale provinciei, adică aramaică, latină şi greacă, pe o bucată de lemn văruit. Aceasta era prinsă de capătul de sus al stîlpului, anume deasupra capului, sau, mai des, din moment ce era mai uşor şi mai la îndemînă, la picioare, astfel încît toţi cei interesaţi să poată citi aceste cuvinte, care deveneau rapid singurul său necrolog. Moartea survenea prin asfixiere sau epuizare şi cedarea muşchiului inimii, dar, în cazuri mai îndărătnice, putea fi precipitată prin ruperea picioarelor cu un drug de fier sau străpungerea coastelor cu o suliţă.

Ar trebui să adaug, poate, că osînditul era dezbrăcat complet înainte de a fi pironit pe cruce, nici una dintre părţile ruşinoase nefiindu-i acoperită. Pedeapsa era astfel nu doar nemiloasă, ci şi obscenă.

La un moment dat, ingeniozitatea ofiţerului responsabil de crucificările din provincia Iudeea, care era pe atunci sub autoritatea directă a Romei, şi nu sub a vreunui vasal (cum era cazul Galileii, ca să dau un exemplu), a născocit o modalitate alternativă de expediere pe lumea cealaltă. Pe terenul unde aveau loc execuţiile, se săpau nişte gropi înguste şi adînci, uneori şi de doi metri sau chiar mai mult, iar în aceste gropi se fixa un soi de ladă de lemn tare, pusă pe verticală şi deschisă la ambele capete, în care se înfigea stîlpul crucii, întreaga structură fiind apoi foarte solidă. Asta însemna că răufăcătorul trebuia să care întreaga cruce, cu partea orizontală şi cea verticală prinse în cuie una de alta sau îmbinate, de la locul biciuirii pînă la cel al morţii, iar epuizarea provocată astfel îi grăbea cît de cît sfîrşitul. Însemna, de asemenea, că osînditul putea fi prins în cuie în timp ce crucea stătea întinsă pe jos pe dealul (căci deal era, de obicei) răstignirii, într-o singură operaţiune rapidă ce presupunea participarea a trei bărbaţi versaţi în ale tainei cu pricina, cîte unul pentru fiecare palmă sau încheietură şi unul, de multe ori mai puternic și mătăhălos, pentru picioare, chit că deseori chema în ajutor cîte-un băiat care să-i ţină picioarele nemişcate, cît le străpungea. Odată terminată această triplă ţintuire, crucea cu povara ei gemînd era tîrîtă pînă la groapa îngustă ce aştepta, era ridicată cu strigăte vesele şi apoi culisată în deschi- zătură, unde se potrivea bine şi rămînea dreaptă, deşi, cînd bătea vîntul tare, scîrţîia şi se legăna precum catargul unei corăbii.

Nu susţin această modalitate de a pedepsi răufăcătorii statului şi sînt de acord cu Cicero, că este o moarte cît se poatede oribilă, nedemnă de o civilizaţie avansată, dar i-aş achita pe romani de acuzaţia ce li se aduce deseori, cum că ei ar fi iniţiat-o şi perpetuat-o. Căci se pare că persanii, seleucizii şi cartaginezii, ba chiar evreii înşişi, au recurs la răstignire ca mijloc de a scăpa de agitatori, de natură fie religioasă, fie politică, precum şi de hoţi, piraţi şi sclavi nesupuşi, cu mult înainte ca Levantul să devină o destinaţie pentru activităţile colonizatoare ale Romei. Se zice că Darius, regele perşilor, şi-arăstignit vreo trei mii de duşmani în Babilon; iar în Ierusalim chiar, cetatea sfîntă, cu mai puţin de două secole înainte de vremurile despre care voi vorbi eu, Antioh IV al Siriei a năpăstuit şi răstignit un mare număr de evrei răzvrătiţi; în timp ce, cu doar optzeci şi opt de ani înainte de naşterea lui Isus Naggar (sau Marangos), Alexandru Ianai, rege şi mare preot al Iudeii, a folosit trei mii de piroane şi două mii de bîrne pentru o mie de farisei.

Cînd eşti martor la o astfel de execuţie, cînd auzi gemetele muribundului, cînd te uiţi la ruşinea goliciunii sale însîngerate, devii din nou conştient că există în lume un mare principiu al răului, deşi vocea moralităţii va fi împărţită, contracarînd şocul, şi mila, şi furia cu îndemnul de a căuta principalul rău în cel crucificat, şi nu în cel ce crucifică; în

fărădelegea comisă, şi nu în pedeapsa pe deplin meritată. A lui e mîrşăvia, căci altfel ar fi liber să se plimbe pe străzi ca un cetăţean cinstit şi cumsecade, să rîdă prin cîrciumi, să se joace cu odraslele şi să le aducă să descifreze scrisul de pe cruci, dintr-o curiozitate de înţeles. Sigur însă nu s-ar afla acolo chiar el. Cu toate acestea, răul comis de răstignit trebuie să-i fi fost lui un soi de bine, căci altfel n-ar fi înfăptuit ceva care să-l aducă în pragul morţii; iar răul comis de cei ce crucifică este prezentat ca un mijloc de a ocroti populaţia, de-a o feri de ispita fărădelegii şi de a-i păstra fericirea.

Nu am nici o intenţie să meditez la bine şi la rău, la dreptate şi nedreptate, din moment ce nu am vreo chemare în această direcţie. Dar poate că mi se va permite să spun, fără tăgăduială, că lumea a fost făcută cu două feţe; n-am întîlnit, de fapt, pe nimeni care să spună că nu-i așa. Stabilitatea a tot ce e viu, ba chiar şi a tot ce-a plăsmuit omul, pare să depindă de conflictul dintre contrarii, pe care nişte filozofi de la capătul celălalt al căilor de cămile îl văd nu ca pe o luptă, ci, mai degrabă, ca pe un soi de iubire între sexe, astfel că, în viziunea lor, însuşi Dumnezeu trebuie să aibă o consoartă care să-l facă mai echilibrat şi întreg la minte, gata să asculte rugăciuni. Vedem cum se înfăptuieşte o astfel de moderaţie chiar şi în trupurile noastre, prin armonia dintre stînga şi dreapta, deşi unii ar susţine, pe bună dreptate probabil, că acesta este un conflict, de fapt, şi că echilibrul nostru este un soi de rezultat fericit, dar neintenţionat, al unui război blajin, a cărui pricină nu e rezolvată niciodată. În universul spiritului, cel puţin aşa cum vedem noi lucrurile pe tărîmuri

mediteraneene, natura duală este vizibilă în conflictul de nerezolvat dintre bine şi rău, deşi esenţa acestor două noţiuni nu e cu nimic mai uşor de definit decît dreapta şi stînga, sau lumina şi întunericul, din moment ce ambele pot fi înţelese doar prin referire la celălalt.

Cînd se îmbată, omul nu mai ştie care-i e stînga şi care dreapta; echilibrul îi este afectat; se află în pericol să cadă; cade. Există momente, susţin unii, cînd beţia atacă universul spiritului. Armonia dintre bine şi rău este tulburată vizibil, iar dacă unii se tem de sfîrşitul lumii, alţii se bucură să vadă în asta începutul unei noi ere. O parte se cutremură de căderea omului, cealaltă prevesteşte că-şi va lua zborul, precum o pasăre sau un înger. Vremurile se zbuciumă şi bolborosesc. Se caută semne, apar profeţi, se tot vorbeşte despre mînia Celui Veşnic şi despre împărăţia Celor Drepţi. În plus, cum religia şi politicul nu sînt uşor de separat, mulţi vor fi cei ce vor vedea în ruptură şi în noul început instaurarea unei domnii laice. Se vor ivi zeloţi, răzvrătiţi, ucigaşi. Cei ce se ocupă de răstigniri vor avea din plin de lucru.

***

Nu a existat nici o împotrivire oficială la intrarea lui Isus în Ierusalim. Soldaţii aflaţi în mica mulţime care-l aştepta credeau că urmau să aibă de-a face cu o mînă de rebeli evrei înverşunaţi, care ar fi crăpat cîteva capete romane, înainte de a li se rupe şi lor oasele. Iuda Iscarioteanul răspîndise vestea venirii lui Mesia, simplificată pentru majoritatea drept apariţia iminentă în mijlocul lor a învăţătorului şi tămăduitorului şi a celui care învia din morţi, cel atît de bine-cunoscut în Galileea. Și romanii, şi evreii fură la fel de dezamăgiţi, cînd un bărbat uriaș se ivi umil, călare incomod pe un măgar mic şi urmat de unsprezece bărbaţi în zdrenţe. Isus descălecă de îndată şi-l trimise pe unul dintre discipoli (lui Iacob cel Mic îi reveni, întîmplător) să ducă atît măgăruşul, cît şi măgăriţa înapoi la stăpînul lor.

— Iată-l, strigă Iuda Iscarioteanul. Presăraţi-i în cale flori, frunze de palmier, propriile veşminte. Haideţi, cu mine odată – Osana, fiul lui David! Binecuvîntat este cel ce vine în numele Domnului. Reacţia se dovedi lipsită de entuziasm. De vină erau măgarul şi zdrenţele.

— Nu vedeţi? strigă Iuda. S-a împlinit profeţia. Stă scris în Cartea lui Isaia: „Spuneţi fiicei Sionului: iată, împăratul tău vine la tine, blînd şi călare pe un măgar – nu, pe un măgăruş, mînzul unei măgăriţe.“

În acest moment, cîţiva prinseră curaj şi strigară:

— Osana!

Nişte băieţi urcară în palmieri şi azvîrliră frunze, şuierînd. Mulţimea spori. Fariseii, auzind strigătele osanalelor, vrură să ştie ce se întîmpla.

— Este profetul – Isus din Nazaret.

Patru dintre farisei – Elifaz, Samuel, Iona şi Ezra – zîmbiră batjocoritor, şi se-ncruntară, şi se-mbrînciră ca să înainteze. Ucenicii, acompaniaţi de Tadeu la fluier, cîntau conduşi de Filip:

— Binecuvîntat este cel ce vine în numele Domnului. Pace în ceruri, slavă Celui Preaînalt. Cîntaţi, cîntaţi.

Elifaz şi prietenii săi încercară să împiedice înaintarea micii procesiuni. Auziră cuvintele cîntecului, şi Elifaz grăi:

— Este o blasfemie. N-au voie să folosească astfel de cuvinte. Auzindu-i, Isus li se adresă:

— Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.

Întotdeauna gata de distracţie, locuitorii Ierusalimului îşi reluară strigătele osanalelor şi aruncară din nou cu frunze de palmieri. Iuda Iscarioteanul striga şi iar striga, iar mulţimea sporea întruna.

— Aş putea cînta un alt cîntec, le spuse un străin fariseilor.

— Ce anume? întrebă Samuel. Nu că ne-ar interesa.

— Vedeţi că nu cîştigaţi nimic. Iată, lumea se duce după el.

— Nu chiar toată lumea, zise Ezra.

— Aşteaptă, zise Elifaz. Aşteaptă numai.

Isus şi ucenicii săi nu lucrară nimic în ziua aceea. Era îndeajuns că trebuiau să-i ţină la distanţă pe bolnavi, şi pe orbi, şi pe infirmi. La un moment dat, Isus se ridică şi strigă un mic discurs către oraş, pe care nu mulţi îl pricepură prea bine.

— Ierusalime, dacă ai fi cunoscut, în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea. Dar acum, ele sînt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile cînd vrăjmaşii te vor împresura şi te vor face una cu pămîntul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău. Şi nu vor lăsa în tine piatră peste piatră, căci n-ai cunoscut vremea cînd ai fost cercetat.  

Aceasta, după cum mulţi dintre noi ştim prea bine, a fost o profeţie adevărată.

Iuda Iscarioteanul aranjase ca Isus şi ucenicii săi să stea la un han cu podele curate şi pături, de pe Muntele Măslinilor, cîte şase sau şapte în cameră, şi acolo se aşezară cu toţii la o cină simplă, servită în aer liber, şi priviră în jos, către oraş, în timp ce se lăsa înserarea.

— După cum vedeţi, o cetate mare, spuse Isus, iar inimile probabil că vi se frîng la gîndul tuturor cetăţilor mari din lume, care vor trebui să v-audă, cînd va veni vremea voastră şi veţi fi singuri. Dar credinţa este cuvîntul cel mare, credinţa. Dacă aveţi chiar şi un grăunte de credinţă în voi, și dacă-i veţi spune unui munte: „Ridică-te şi aruncă-te în mare“, aşa se va întîmpla.

Ucenicii erau obosiţi, irascibili chiar.

— Mda, zise Toma, adică să credem că muntele se va arunca în mare, și-atunci aşa se va şi întîmpla. Eu însă nu cred una ca asta, nici unul dintre cei de-aici nu credem şi – cu tot respectul – nici tu nu crezi așa ceva.

— Toma, zise Petru, asta-i a treia cană plină cu vin pe care-ai băut-o. Mai lasă şi pentru alţii, omule.

— Însetat. E-o vreme tare însetată.

— Bea apă, mîrîi Petru.

— Muntele Măslinilor, spuse Iuda Iscarioteanul. Aduceţi-vă aminte că măslinele înseamnă pace.

— Ei bine, zise Isus, aici trebuie să ne găsim pacea la sfîrşitul zilei. În cetate nu vom avea parte de prea multă.

— Pesemne m-a luat iar gura pe dinainte, spuse Toma. Tot uit că vorbeşti în pilde, cum le zici tu.

— Nu va fi nici o pildă mîine, Toma, zise Isus. Nici multe cuvinte. O să vezi.

Prima lucrare a lui Isus a fost înfăptuită a doua zi, dimineaţa devreme, în preajma Templului. El şi ucenicii se uitară la negoţul de porumbei pentru jertfe, tarabă lîngă tarabă, de care atîrnau colivii de nuiele, beţe de care păsările care gîngureau şi gemeau erau prinse cu aţă de un picior, iar veşmintele vînzătorilor erau pătate de găinaţ.

— Iuda, zise Isus, avem destui bani să cumpărăm un bici?

— Un bici, învăţătorule?

— Da, dintr-alea care s-ar folosi pentru un cal nărăvaş sau un cîine îndărătnic. Du-te și cumpără unul. Acum. Grăbeşte-te.

— O caută cu lumînarea, îi murmură Iacob cel Mic celuilalt Iacob. E pus pe harţă. De ce?

Cînd Iuda se-ntoarse cu un bici cu noduri şi cu mîner tare de lemn, Isus îl apucă fără să scoată o vorbă şi începu să-i plesnească din toate puterile pe negustorii de porumbei. Ucenicilor le făcu semn să deschidă coliviile şi să taie sforile cu care erau prinse picioarele păsărilor. La început, negustorii protestară în gura mare:

— Trebuie să vindem porumbei, nu? S-aducem jertfe, nu? Cine dracu’ mai eşti şi tu?

Apoi, nu mai avură suflu decît pentru urlete de durere. Porumbeii îşi luară zborul şi se rotiră liberi prin văzduh, apoi se aşezară pe pereţi şi gînguriră obraznic înspre zarva de dedesubt. Isus se opri să-şi tragă sufletul, înainte de a scoate din incintă, cu biciul, o huidumă de negustor sfidător, care se apăra c-o bîtă. Un slujitor veni în fugă şi întrebă:

— Tu eşti Isus din Nazaret, despre care se vorbeşte?

— Ce contează cum mă cheamă? răspunse Isus.

Îl alungă cu biciul pe negustorul care blestema îngrozitor, apoi strigă, fiindcă începeau s-apară preoţii:

— N-ar avea dreptul să facă asta oricine care se teme de Dumnezeu şi îl slăveşte în Templu? Templul e pentru închinare, nu pentru vînzare şi cumpărare de porumbei.

— E nevoie de porumbei pentru jertfe, strigă un preot. Trebuie să încetezi.

Era un protest destul de lipsit de vlagă, din partea unui om care avusese, probabil, întotdeauna dubii în privinţa faptului că incinta Templului ajunsese piaţă de animale.

— Abia ce-am început, zise Isus.

Îşi conduse ucenicii înspre altă curte a incintei, unde se vindeau animale pentru jertfe mai mari. Se apucă de îndată să biciuiască din toate puterile nu doar vînzătorii, ci şi cumpărătorii, în timp ce ucenicii eliberau boii şi oile şi le trimiteau mugind și behăind afară, în drum. Din nefericire, un fariseu strigă:

— Asta e blasfemie. Blasfemie, m-auzi?

Isus îi răspunse:

— Adevăr grăieşti, fiule.

Apoi se apucă de treaba-i violentă împotriva schimbătorilor de bani. Moneda care circula în cetate atunci era bătută la Roma şi purta chipul şi titlurile lui Tiberius Cezar. Astfel de bani nu erau acceptaţi în Templu, pentru plata dării către Domnul, căci erau nu doar laici, dar şi păgîni, astfel că trebuiau convertiţi în bani ai Templului. Zarafii făceau bani buni de pe urma acestor schimburi. Isus şi ucenicii săi îl auziră pe unul, sclifosit ca toţi cei din această şleahtă, care tocmai spunea:

— Tovarăşii mei de-aici şi cu mine avem monopol asupra banilor care se emit în Templu. Nu mă interesează ce ţi s-a spus. Nu poţi să-ţi schimbi altundeva banii imperiali, amice.

Şi mai era unul care împrumuta bani sfinţi cu dobîndă mare.

— Treizeci la sută, în monede ale împăratului Tiberius Cezar înainte de Paşti. Ai înţeles?

În timp ce ucenicii răsturnau mesele, împrăştiind aurul şi argintul care zornăia, Isus biciuia zarafii şi cămătarii, strigînd:

— Casa mea se chema o casă de rugăciune pentru toate neamurile. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tîlhari. Voi împliniţi prorocirea. Eu o încalc.

Isus lăsă pe seama ucenicilor alungarea cămătarilor care blestemau, mai ales a lui Iacob cel Mic, care se folosea de toată puterea lui de luptător de tîrg. Isus, gîfîind, îi spuse lui Iuda Iscarioteanul:

— Ce stă scris în Psalmii lui David?

— „Rîvna pentru casa ta mă mănîncă pe mine“, cită Iuda imediat.

Isus dădu mult din cap. Apoi, amîndoi zăriră un preot tînăr, care stătea lîngă intrarea principală în Templu – era Zerah, după cum Iuda ştia prea bine. Se uită îndelung la Isus, fără să schițeze nici un gest. Apoi, dispăru.

— Părerea mea, învăţătorule, cu tot respectul, este că n-ar trebui să supărăm prea mult autorităţile. Vom avea nevoie de…

Nu reuşi să rostească vorbele ajutorul lor. Privirea dezgustată pe care i-o aruncă Isus era dintr-acelea care împietreau, cum se spune. Se retrase cîţiva paşi în spate, dînd peste Filip şi Tadeu, care se-ntorceau de la bumbăcit zarafii.

— Învăţătorule, îmi dau seama c-am greşit, învăţătorule, reuşi acum să îngaime Iuda, şi o şterse să facă rost de bani, care era sarcina lui, tulburat de propriile-i neajunsuri, furios pe propria-i prostie.

Nu s-a putut lua nici o măsură oficială împotriva lui Isus pentru felul în care curăţase incinta Templului. Vînzătorilor şi zarafilor li se concesionase operaţiunea, dar nu se aflau sub protecţia Templului. Vestea alungării aduse o mulţime mare, pentru prima tură de învăţături ale lui Isus, în galeria principală, deoarece se aşteptau şi la alte biciuiri.