(Avan)premieră editorială: Oceanul vieții

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Oceanul vieții. Destinul omului și al vieții de Callum Roberts, traducere de Irina Orna, apărut recent la Editura Nemira.

Oceanele sînt cele mai misterioase locuri de pe Terra. Adîncurile lor rămîn în mare parte neexplorate, deși ele reprezintă 95% din suprafața locuibilă.

În acest incredibil imn adus acestui element vital, apa, Callum Robert, unul dintre cei mai importanți biologi marini din lume, ne poartă prin istoria relației umanității cu mările și oceanele, de la primele urme de apă pe pămînt și pînă la întinderile pe care le știm azi.

Cum a îmblînzit civilizația umană oceanele și cum le afectează?

Am fost mereu consumatori de pește, de la începuturile noastre ca specie, dar în ultimii douăzeci de ani am transformat oceanele mai mult ca niciodată. Roberts oferă un context istoric pentru impactul tehnicilor moderne de pescuit, al poluării și al schimbării climatice, arătînd cum se poate, ca fiecare dintre noi, să oprim îmbolnăvirea oceanelor.

„În esența ei, cartea arată o dragoste profundă pentru ocean și o la fel de profundă îngrijorare pentru el ca resursă pentru umanitate.” Nature

„Roberts e o perlă rară: nu doar știe domeniul oceanologiei la perfecție, dar știe și să scrie o non-ficțiune captivantă. A prins în năvodul poveștii lui toate ideile pentru cel mai exhaustiv manifest în favoarea exploatării durabile a mărilor și oceanelor.”  The Guardian

Callum Roberts este profesor de conservare marină la Universitatea din York. În ultimii zece ani a pledat intens pentru necesitatea protejării serioase a apelor la nivel național și internațional. A fost consilier pentru Națiunile Unite, Comisia Europeană și Parlamentul European. A fost în Consiliul Național al World Wildlife Fund SUA timp de șase ani, iar în prezent este membru de consiliu la Fauna and Flora International, membru în juriul Rachel Carson Environment Book Prize și ambasador WWF în Marea Britanie. Prima lui carte, The Unnatural History of the Sea, a cîștigat premiul Rachel Carson Environment Book Prize și a fost nominalizată de Washington Post în top 10 cele mai bune cărți ale anului.

Epoca de plastic

Plasticul nu are nimic de-a face cu viața, astfel că animalele nu au fost capabile să dezvolte prin evoluție nici un fel de sistem de apărare împotriva lui. Albatrosul Laysan (phaebastria immutabilis), care cuibărește în atolul Kure din Pacificul Central, are ghinionul să trăiască în apropierea Marii insule de gunoi din Pacific. Albatroșii se hrănesc cu pradă vie și moartă de la suprafața mării. Din nefericire, ei nu pot distinge între plastic și țesut viu. Cercetătorii au descoperit de curînd că adulții care se întorc din zboruri de căutare a hranei la distanțe mai mari își hrănesc puii cu o medie de 70% plastic la fiecare masă. Pe măsură ce putrezește carnea puilor morți de foame, apar grămăjoare de gută, mingi de golf, pixuri, capace de sticle și o mulțime de alte fragmente, fiecare grămăjoară încadrată de un halou mut de pene. Unele păsări conțineau peste 500 de articole de plastic. Conținutul de plastic din puii acestui albatros a crescut de zece ori în ultimii 40 de ani, probabil corelat cu creșterea înregistrată de masa gunoiului care se rotește în Pacific. Încă din 1965, trei sferturi dintre puii acestui albatros găsiți morți aveau plastic în ei. Ipoteza sfîșietoare e că acești albatroși zboară deliberat către zonele cu concentrație mare a gunoiului tocmai pentru posibilitățile mai bune de „hrănire“ pe care le oferă.

Autopsiile țestoaselor lăută (Dermochelis coriacea) din Atlantic arată că aceste animale au difi cultăți similare în a distinge hrana de plastic. Ele mănîncă meduze și alte tipuri de zooplancton gelatinos. Pentru o țestoasă încrezătoare, pungile de plastic și baloanele arată aproape la fel ca prada. Un studiu asupra țestoaselor lăută aduse moarte la țărm începînd cu anii 1880 a demonstrat că s-au găsit constant bucăți de plastic începînd cu 1968. Unele conțineau ghemotoace de pungi de plastic și baloane Myllar (varianta umplută cu heliu pe care o dăm copiilor) de mărimea unei mingi de fotbal. Astăzi, peste o treime din țestoasele acestea moarte examinate au plastic în măruntaie. Efortul de a se tîrî pe țărm pentru a cuibări a dat-o gata pe una din țestoasele din Guyana Franceză. A defecat un dop imens de pungi și saci de plastic care cîntărea peste două kilograme și jumătate. În mod normal, țestoasele nu se hrănesc în perioada împerecherii și nu defechează pe plaje. Mă întreb cîte alte pungi de plastic au fost reciclate prin măruntaiele țestoaselor în largul mării și cîte țestoase au viața amenințată de plasticul din burțile lor?

Sute de alte specii înghit plastic, direct ori mîncînd altceva care conține plastic. În Marea Nordului, 19 din 20 de fulmari – rudă mai mică a albatrosului – găsiți morți pe plaje conțin plastic. Pe coasta daneză, patru din cinci fragmente de plastic aveau urme de plisc de păsări. Plasticul a ajuns și în unele dintre cele mai îndepărtate locuri de pe planetă. În insula Macquarie din regiunea subantarctică, fecalele focilor cu blană (arctocephalinae) conțin multe bucăți de plastic mîncate de peștii din adînc cu care s-au hrănit. Pînă și balenele au mîncat plastic. Un cașalot pigmeu eșuat pe o plajă din New Jersey în 1993 avea stomacul blocat cu fragmente de pungi de plastic. Cașalotul și-a revenit după ce i-a fost scos plasticul din stomac, după care a putut fi eliberat în Curentul Golfului.3 Alții au fost mai puțin norocoși. Un cadavru de cașalot pigmeu a eșuat în Texas avînd în stomac un sac de gunoi din plastic, o învelitoare pentru pîine, un ambalaj de snackuri crocante și încă două bucăți de folii de plastic.

E posibil ca acești cașaloți să fi înghițit plastic accidental, în timp ce se hrăneau, dar există semnale că balenele vizează deliberat bucăți de deșeuri din plastic. Doi cașaloți care au murit pe coasta californiană conțineau împreună peste o sută de kilograme de fragmente de plasă, fi re și pungi din plastic. Bucățile făcute cocoloș în stomacurile lor proveneau de la tot felul de năvoade care puteau fi vechi și de 20 de ani și să fi fost aruncate peste bord de pescari care-și reparau echipamentul.

Am dat odată peste o fotografie făcută departe, pe mare, în una dintre insulele de gunoi oceanic. O minge uriașă de plasă de pescuit susținută de cîteva sute de obiecte plutitoare, întregul cadru avînd peste zece metri. La un capăt, o țestoasă epuizată se holba la camera cu o privire tristă, încurcată în plasă, fără nicio șansă de scăpare. Cine știe cîți kilometri de ocean tîrîse bietul animal năvodul! Ca Sisif în mitologia greacă, țestoasa era condamnată la o viață de uriașă dificultate, avînd o sarcină care nu putea fi niciodată îndeplinită pînă la capăt. Unele dintre cele mai tulburătoare imagini ale răului provocat de deșeurile umane sînt cele ale leilor-de-mare care, cînd erau pui, și-au vîrît capul prin ochiuri de plastic sau plasă. Pe măsură ce cresc, buclele se strîng și taie o rană adîncă, sîngerîndă în gîtul lor. Cînd leul de mare sucombă într-un fi nal din pricina acestei tăieturi, cu încetinitorul, el se descompune, lasînd ochiul de plastic pentru un altul. În Insulele Farallon din California, numărul de foci strangulate în fire de plastic și năvod a crescut de la circa 5 în anii 1970, la peste 60 pe an în 2 000.

Plasticul a început să fie folosit la scară largă după Al Doilea Război Mondial, așa că mare parte din plasticul din largul mării a ajuns acolo după 1945. De atunci încoace, fluxul de poluare cu plastic a crescut fără oprire, bucățile fragmentîndu-se din ce în ce mai mult. Se spune adesea că plasticul are nevoie de sute sau chiar mii de ani ca să se degradeze. Cercetători japonezi au descoperit că plasticul care plutise zeci de ani în Pacificul de Nord se degrada mult mai repede decît era de așteptat. Această veste aparent bună are o latură otrăvită. Particulele la care se ajunge nu sînt doar fibră inofensivă. Ele concentrează pe suprafața lor compuși toxici, uneori la niveluri de un milion de ori și chiar mai mult decît concentrațiile din apele mărilor din jur.

(….)

Bisfenolul A se adaugă în rășinile care, printre multe alte produse, căptușesc interiorul cutiilor de conserve. Ambele au stîrnit foarte multe controverse în anii din urmă din pricina proprietăților endocrin-disruptive și ambele au fost interzise sau restricționate în unele țări, printre care Canada, Australia, SUA, Japonia și Uniunea Europeană. Unele organizații, ca Food Standards Agency din Regatul Unit, insistă că asemenea substanțe sînt sigure, dar cercetările sînt în curs și studiile de laborator au descoperit multe efecte subtile asupra dezvoltării. Ftalații sînt atrași de grăsimi ca acelea cu care vor intra în contact în microstratul de suprafață. Dată fiind ubicuitatea acestor compuși în plastice, posibilitatea de a face rău vieții marine (și nouă) trebuie luată foarte în serios.

Abia recent ne-am confruntat cu moștenirea deceniilor de poluare: confetti din plastic. La sfîrșitul anilor 1990, plajele hawaiiene au fost inundate de o furtună de zăpadă multicoloră de fragmente din plastic. Localnicii erau obișnuiți cu bucăți de plastic mișunînd pe-acolo, dar așa ceva nu mai văzuseră. Periodic, marii curenți oceanici care înconjoară oceanele noastre răsucesc inele de apă care evadează din bazinul prins în interiorul vortexului. În unele cazuri, asta se întîmplă doar o dată la jumătate de secol. Se pare că vortexul oceanic din apropierea arhipelagului Hawaii a vomitat o încărcătură de plastic care se tot acumulase acolo încă de la începuturile folosirii plasticului la scară largă.

O nouă întorsătură alarmantă e aceea că multe fabrici de cosmetice adaugă acum granule de plastic de sub un milimetru la loțiunile de mîini și la cremele de față, ca exfolianți. Sînt prea mici ca să fi e filtrate de stațiile de purificare și multe dintre ele sînt deversate în mare, unde pot fi ingerate de planctonul de mici dimensiuni, care le iau drept hrană, ca ouă de pește sau copepode. La fel ca alte fragmente de plastic, aceste granule au o suprafață mare cu care pot atrage și concentra otrăvuri ca PCB-urile și mercurul. Cum planctonul stă la baza aproape a tuturor lanțurilor trofi ce din ocean, problemele care pot apărea sînt evidente. Azi e aproape imposibil să cumperi o cremă exfoliantă de mîini sau de față care să nu conțină plastic. Uitați-vă pe etichetele cremelor dumneavoastră. Dacă găsiți în lista ingredientelor polietilena, înseamnă că vă puneți pe piele plastic.

Particulele de microplastic sînt înghițite de aproape toate speciile care filtrează apa, culeg particule de hrană plutitoare sau sorb depozite de pe fundul mării. Puțini oameni s-au uitat, dar, acolo unde-au făcut-o, au văzut că sedimentele de pe plaje și de pe fund sînt înțesate de particule de microplastic. Acestea au concentrații mari de chimicale și pot trece la animalele care le mănîncă, constituind astfel o cale de acces rapidă pentru acumularea toxinelor pînă la prădătorii de vîrf pe care ne place să-i mîncăm. Aproape că nu s-a studiat deloc transferul chimicalelor din fragmentele de plastic la animalele care le ingerează, dar lucrurile se vor schimba, cu siguranță, în următorii cîțiva ani, pentru că lumea și-a îndreptat atenția asupra plasticului din mări.

În acest moment, ceea ce știm e că particulele de plastic cu care se hrănesc midiile sfîrșesc în sistemul lor circulator și rămîn acolo timp îndelungat. Puii unei păsări necrofage din familia Procellaridae, care conțineau cantități mai mari de plastic ingerat, aveau în țesuturi concentrații mărite de PCB-uri. Regiuni îndepărtate din ocean, ca Marea Sargaselor din Pacificul de Nord-Est, au devenit cimitire rotitoare de deșeuri din plastic, unele vechi de zeci de ani; rămășițe încurcate din năvoadele pierdute sau abandonate plutesc printre mingi de golf, periuțe de dinți, brichete și pungi din plastic. Cîte sute sau mii de ani o să-și continue călătoria asta lipsită de scop?

Într-un incident grăitor, un pui mort de albatros din insulele Midway, în Pacificul de Nord, a fost hrănit cu o bucată de plastic pe care era inscripționat un număr de serie. Numărul respectiv a fost identifi cat ca fi ind al unui bombardier american care se prăbușise în mare în 1944. Cantitatea de plastic din larg crește încă exponențial în fiecare an. Ai în față acest adevăr pe aproape orice plajă din lume. În Africa de Sud, de exemplu, capacele sticlelor de pe plajă, folosite ca indicator al prevalenței gunoaielor din plastic de dimensiune mică, au crescut de peste cincizeci de ori între 1984 și 2005. Asta nu înseamnă 50%, ci 5000%.

Duhul a ieșit deja din sticla lui de plastic. Oceanele sînt sufocate cu plastic și așa vor rămîne încă sute de ani, chit că astăzi am înceta să mai aruncăm plastic. Dar nu-i niciodată prea tîrziu să începem curățenia. Problemele cauzate de plastic, de canalizare, de petrol și chimicale toxice ne sînt deja foarte familiare, dar există lucruri pe care, în mod obișnuit, nu le privim ca generatoare de poluare, cel puțin în largul mării. Zgomotul și poluarea „biologică“ – adică răspîndirea unor specii dincolo de habitatul lor nativ – sînt probleme tot mai acute.

nu doar știe domeniul oceanologiei la perfecție, dar știe și să scrie o non-ficțiune captivantă. A prins în năvodul poveștii lui toate ideile pentru cel mai exhaustiv manifest în favoarea exploatării durabile a mărilor și oceanelor.”  The Guardian

Robert Callum este profesor de conservare marină la Universitatea din York. În ultimii zece ani a pledat intens pentru necesitatea protejării serioase a apelor la nivel național și internațional. A fost consilier pentru Națiunile Unite, Comisia Europeană și Parlamentul European. A fost în Consiliul Național al World Wildlife Fund SUA timp de șase ani, iar în prezent este membru de consiliu la Fauna and Flora International, membru în juriul Rachel Carson Environment Book Prize și ambasador WWF în Marea Britanie. Prima lui carte, The Unnatural History of the Sea, a câștigat premiul Rachel Carson Environment Book Prize și a fost nominalizată de Washington Post în top 10 cele mai bune cărți ale anului.

Epoca de plastic

Plasticul nu are nimic de-a face cu viața, astfel că animalele nu au fost capabile să dezvolte prin evoluție nici un fel de sistem de apărare împotriva lui. Albatrosul Laysan (phaebastria immutabilis), care cuibărește în atolul Kure din Pacificul Central, are ghinionul să trăiască în apropierea Marii insule de gunoi din Pacific. Albatroșii se hrănesc cu pradă vie și moartă de la suprafața mării. Din nefericire, ei nu pot distinge între plastic și țesut viu. Cercetătorii au descoperit de curând că adulții care se întorc din zboruri de căutare a hranei la distanțe mai mari își hrănesc puii cu o medie de 70% plastic la fiecare masă. Pe măsură ce putrezește carnea puilor morți de foame, apar grămăjoare de gută, mingi de golf, pixuri, capace de sticle și o mulțime de alte fragmente, fiecare grămăjoară încadrată de un halou mut de pene. Unele păsări conțineau peste 500 de articole de plastic. Conținutul de plastic din puii acestui albatros a crescut de zece ori în ultimii 40 de ani, probabil corelat cu creșterea înregistrată de masa gunoiului care se rotește în Pacific. Încă din 1965, trei sferturi dintre puii acestui albatros găsiți morți aveau plastic în ei. Ipoteza sfâșietoare e că acești albatroși zboară deliberat către zonele cu concentrație mare a gunoiului tocmai pentru posibilitățile mai bune de „hrănire“ pe care le oferă.

Autopsiile țestoaselor lăută (Dermochelis coriacea) din Atlantic arată că aceste animale au difi cultăți similare în a distinge hrana de plastic. Ele mănâncă meduze și alte tipuri de zooplancton gelatinos. Pentru o țestoasă încrezătoare, pungile de plastic și baloanele arată aproape la fel ca prada. Un studiu asupra țestoaselor lăută aduse moarte la țărm începând cu anii 1880 a demonstrat că s-au găsit constant bucăți de plastic începând cu 1968. Unele conțineau ghemotoace de pungi de plastic și baloane Myllar (varianta umplută cu heliu pe care o dăm copiilor) de mărimea unei mingi de fotbal. Astăzi, peste o treime din țestoasele acestea moarte examinate au plastic în măruntaie. Efortul de a se târî pe țărm pentru a cuibări a dat-o gata pe una din țestoasele din Guyana Franceză. A defecat un dop imens de pungi și saci de plastic care cântărea peste două kilograme și jumătate. În mod normal, țestoasele nu se hrănesc în perioada împerecherii și nu defechează pe plaje. Mă întreb câte alte pungi de plastic au fost reciclate prin măruntaiele țestoaselor în largul mării și câte țestoase au viața amenințată de plasticul din burțile lor?

Sute de alte specii înghit plastic, direct ori mâncând altceva care conține plastic. În Marea Nordului, 19 din 20 de fulmari – rudă mai mică a albatrosului – găsiți morți pe plaje conțin plastic. Pe coasta daneză, patru din cinci fragmente de plastic aveau urme de plisc de păsări. Plasticul a ajuns și în unele dintre cele mai îndepărtate locuri de pe planetă. În insula Macquarie din regiunea subantarctică, fecalele focilor cu blană (arctocephalinae) conțin multe bucăți de plastic mâncate de peștii din adânc cu care s-au hrănit. Până și balenele au mâncat plastic. Un cașalot pigmeu eșuat pe o plajă din New Jersey în 1993 avea stomacul blocat cu fragmente de pungi de plastic. Cașalotul și-a revenit după ce i-a fost scos plasticul din stomac, după care a putut fi eliberat în Curentul Golfului.3 Alții au fost mai puțin norocoși. Un cadavru de cașalot pigmeu a eșuat în Texas având în stomac un sac de gunoi din plastic, o învelitoare pentru pâine, un ambalaj de snackuri crocante și încă două bucăți de folii de plastic.

E posibil ca acești cașaloți să fi înghițit plastic accidental, în timp ce se hrăneau, dar există semnale că balenele vizează deliberat bucăți de deșeuri din plastic. Doi cașaloți care au murit pe coasta californiană conțineau împreună peste o sută de kilograme de fragmente de plasă, fi re și pungi din plastic. Bucățile făcute cocoloș în stomacurile lor proveneau de la tot felul de năvoade care puteau fi vechi și de 20 de ani și să fi fost aruncate peste bord de pescari care-și reparau echipamentul.

Am dat odată peste o fotografie făcută departe, pe mare, în una dintre insulele de gunoi oceanic. O minge uriașă de plasă de pescuit susținută de câteva sute de obiecte plutitoare, întregul cadru având peste zece metri. La un capăt, o țestoasă epuizată se holba la camera cu o privire tristă, încurcată în plasă, fără nicio șansă de scăpare. Cine știe câți kilometri de ocean târâse bietul animal năvodul! Ca Sisif în mitologia greacă, țestoasa era condamnată la o viață de uriașă dificultate, având o sarcină care nu putea fi niciodată îndeplinită până la capăt. Unele dintre cele mai tulburătoare imagini ale răului provocat de deșeurile umane sînt cele ale leilor-de-mare care, când erau pui, și-au vârât capul prin ochiuri de plastic sau plasă. Pe măsură ce cresc, buclele se strâng și taie o rană adâncă, sângerândă în gâtul lor. Când leul de mare sucombă într-un fi nal din pricina acestei tăieturi, cu încetinitorul, el se descompune, lasând ochiul de plastic pentru un altul. În Insulele Farallon din California, numărul de foci strangulate în fire de plastic și năvod a crescut de la circa 5 în anii 1970, la peste 60 pe an în 2 000.

Plasticul a început să fie folosit la scară largă după Al Doilea Război Mondial, așa că mare parte din plasticul din largul mării a ajuns acolo după 1945. De atunci încoace, fluxul de poluare cu plastic a crescut fără oprire, bucățile fragmentându-se din ce în ce mai mult. Se spune adesea că plasticul are nevoie de sute sau chiar mii de ani ca să se degradeze. Cercetători japonezi au descoperit că plasticul care plutise zeci de ani în Pacificul de Nord se degrada mult mai repede decât era de așteptat. Această veste aparent bună are o latură otrăvită. Particulele la care se ajunge nu sînt doar fibră inofensivă. Ele concentrează pe suprafața lor compuși toxici, uneori la niveluri de un milion de ori și chiar mai mult decât concentrațiile din apele mărilor din jur.

(….)

Bisfenolul A se adaugă în rășinile care, printre multe alte produse, căptușesc interiorul cutiilor de conserve. Ambele au stârnit foarte multe controverse în anii din urmă din pricina proprietăților endocrin-disruptive și ambele au fost interzise sau restricționate în unele țări, printre care Canada, Australia, SUA, Japonia și Uniunea Europeană. Unele organizații, ca Food Standards Agency din Regatul Unit, insistă că asemenea substanțe sînt sigure, dar cercetările sînt în curs și studiile de laborator au descoperit multe efecte subtile asupra dezvoltării. Ftalații sînt atrași de grăsimi ca acelea cu care vor intra în contact în microstratul de suprafață. Dată fiind ubicuitatea acestor compuși în plastice, posibilitatea de a face rău vieții marine (și nouă) trebuie luată foarte în serios.

Abia recent ne-am confruntat cu moștenirea deceniilor de poluare: confetti din plastic. La sfârșitul anilor 1990, plajele hawaiiene au fost inundate de o furtună de zăpadă multicoloră de fragmente din plastic. Localnicii erau obișnuiți cu bucăți de plastic mișunând pe-acolo, dar așa ceva nu mai văzuseră. Periodic, marii curenți oceanici care înconjoară oceanele noastre răsucesc inele de apă care evadează din bazinul prins în interiorul vortexului. În unele cazuri, asta se întâmplă doar o dată la jumătate de secol. Se pare că vortexul oceanic din apropierea arhipelagului Hawaii a vomitat o încărcătură de plastic care se tot acumulase acolo încă de la începuturile folosirii plasticului la scară largă.

O nouă întorsătură alarmantă e aceea că multe fabrici de cosmetice adaugă acum granule de plastic de sub un milimetru la loțiunile de mâini și la cremele de față, ca exfolianți. Sînt prea mici ca să fi e filtrate de stațiile de purificare și multe dintre ele sînt deversate în mare, unde pot fi ingerate de planctonul de mici dimensiuni, care le iau drept hrană, ca ouă de pește sau copepode. La fel ca alte fragmente de plastic, aceste granule au o suprafață mare cu care pot atrage și concentra otrăvuri ca PCB-urile și mercurul. Cum planctonul stă la baza aproape a tuturor lanțurilor trofi ce din ocean, problemele care pot apărea sînt evidente. Azi e aproape imposibil să cumperi o cremă exfoliantă de mâini sau de față care să nu conțină plastic. Uitați-vă pe etichetele cremelor dumneavoastră. Dacă găsiți în lista ingredientelor polietilena, înseamnă că vă puneți pe piele plastic.

Particulele de microplastic sînt înghițite de aproape toate speciile care filtrează apa, culeg particule de hrană plutitoare sau sorb depozite de pe fundul mării. Puțini oameni s-au uitat, dar, acolo unde-au făcut-o, au văzut că sedimentele de pe plaje și de pe fund sînt înțesate de particule de microplastic. Acestea au concentrații mari de chimicale și pot trece la animalele care le mănâncă, constituind astfel o cale de acces rapidă pentru acumularea toxinelor până la prădătorii de vârf pe care ne place să-i mâncăm. Aproape că nu s-a studiat deloc transferul chimicalelor din fragmentele de plastic la animalele care le ingerează, dar lucrurile se vor schimba, cu siguranță, în următorii câțiva ani, pentru că lumea și-a îndreptat atenția asupra plasticului din mări.

În acest moment, ceea ce știm e că particulele de plastic cu care se hrănesc midiile sfârșesc în sistemul lor circulator și rămân acolo timp îndelungat. Puii unei păsări necrofage din familia Procellaridae, care conțineau cantități mai mari de plastic ingerat, aveau în țesuturi concentrații mărite de PCB-uri. Regiuni îndepărtate din ocean, ca Marea Sargaselor din Pacificul de Nord-Est, au devenit cimitire rotitoare de deșeuri din plastic, unele vechi de zeci de ani; rămășițe încurcate din năvoadele pierdute sau abandonate plutesc printre mingi de golf, periuțe de dinți, brichete și pungi din plastic. Câte sute sau mii de ani o să-și continue călătoria asta lipsită de scop?

Într-un incident grăitor, un pui mort de albatros din insulele Midway, în Pacificul de Nord, a fost hrănit cu o bucată de plastic pe care era inscripționat un număr de serie. Numărul respectiv a fost identifi cat ca fi ind al unui bombardier american care se prăbușise în mare în 1944. Cantitatea de plastic din larg crește încă exponențial în fiecare an. Ai în față acest adevăr pe aproape orice plajă din lume. În Africa de Sud, de exemplu, capacele sticlelor de pe plajă, folosite ca indicator al prevalenței gunoaielor din plastic de dimensiune mică, au crescut de peste cincizeci de ori între 1984 și 2005. Asta nu înseamnă 50%, ci 5000%.

Duhul a ieșit deja din sticla lui de plastic. Oceanele sînt sufocate cu plastic și așa vor rămâne încă sute de ani, chit că astăzi am înceta să mai aruncăm plastic. Dar nu-i niciodată prea târziu să începem curățenia. Problemele cauzate de plastic, de canalizare, de petrol și chimicale toxice ne sînt deja foarte familiare, dar există lucruri pe care, în mod obișnuit, nu le privim ca generatoare de poluare, cel puțin în largul mării. Zgomotul și poluarea „biologică“ – adică răspândirea unor specii dincolo de habitatul lor nativ – sînt probleme tot mai acute.