Avanpremieră editorială: Nimicul

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Nimicul de Hanif Kureishi, traducere din engleză de Cristian Ionesco, aflat în curs de apariție în colecţia „Raftul Denisei“, Humanitas Fiction.

Inclus de The Times pe lista celor mai mari 50 de scriitori britanici de după 1945, Hanif Kureishi este prozator, drama­turg și sce­­narist multipremiat: a cîștigat prestigiosul Whitbread Award și a primit două nominalizări la Oscar pentru cel mai bun scenariu. Opera lui este tradusă în 36 de limbi. Cel mai recent roman al lui Kureishi, Nimicul, este o fantezie strălucită în jurul triun­ghiului soț-soție-amant, în care pînă și jocul referințelor literare și cine­ma­to­grafice te acaparează.

Waldo, un cineast celebru ajuns la senec­tute (cu toate infirmitățile pe care le aduce vîrsta), asistă aproape neputincios la în­străinarea soției sale, care îl înșală cu un bun prieten. Însă, deși e sechestrat de facto în camera lui, într-un luxos apartament din Londra, Waldo nu este dispus să piardă controlul asupra lumii sale: va regiza (și în­registra) o răzbunare diabolică. Tehno­logia zilelor noastre este de partea lui. Poate ur­mări și monitoriza totul din scaunul cu rotile. Poate dirija terți care să îl ajute să-și îndeplinească planul. Ca un păianjen imobil în centrul pînzei pe care a țesut-o, Waldo îi va pîndi și manipula pe mai tînăra lui soție, Zee, victimă deloc inocentă, și pe seducă­torul escroc Eddie, împingîndu-i pe cei doi actori fără voie la gesturi extreme.

„Cel de-al șaptelea roman al lui Hanif Kureishi are un umor diabolic: sex, gelozie, escrocherii sentimentale, neajunsurile vîrstei, auto­dis­trugere, scatologie — toate sînt concentrate în Nimicul, o carte despre un triunghi conjugal cu o intrigă de film noir. […] În universul în­chis și claustrofobic al casei sale, arogantul Waldo pune în scenă ultima lui capodoperă. În răzbunarea bătrînului regizor simțim «piesa în piesă» a lui Hamlet, capacitatea de manipulare a lui Iago, gelozia lui Othello și puterile supranaturale ale lui Prospero.“ – The Times

Foto Hanif Kureishi. Credit: Kier Kureishi

****

Fața albă a zilei.

Zee intră, trage draperiile și mă ajută să mă așez în scaunul cu rotile. N‑am mai mers de trei ani, dar încă mă aștept să fiu bărbatul care am fost odată. Oi avea eu un handicap, dar ce pot să vă spun sigur e că bătrînii o iau din ce în ce mai mult pe arătură cu trece‑ rea anilor.

— Ai dormit bine?

— Nu știu sigur, iubito. Am fost inconștient. Mi s‑a rupt filmul.

— Ce ușurare, Waldo! Îmi place cînd nu știi de tine noaptea.

Simt că leșin de plăcere adulmecîndu‑i părul și trupul cînd se apleacă peste mine ca să‑mi dea sărutul și mîngîierile de dimineață. Îmi place să‑și descheie bluza și să‑și dezvelească sînii, să‑și ridice încet rochia sau să‑mi arate picioarele, în timp ce scoate sunete femeiești plăcute auzului. Cu priveliștea asta îmi încep fiecare zi. Prefer degetele ei de la picioare în locul oricărui răsărit. Zîmbesc chiar. Se bucură să‑mi vadă ochii jucîndu‑mi în cap – sînt singurele organe în care mi‑a mai rămas o urmă de fervoare.

În dimineața asta, a făcut deja duș și e îmbrăcată. E eficientă și, în timp ce mă ajută să ajung la scaun, fredonează o melodie. Îmi vine s‑o întreb ce‑i cu vrednicia asta.

— Iei niște vitamine noi?

— Cum de ți‑ai dat seama?

Adunînd ce a mai rămas din inflexiunile grave ale vocii mele, o complimentez, spunîndu‑i cît de tînără și plină de vitalitate arată și ce atrăgătoare e. După 50 și ceva de ani, asistînd la declinul și suferința mea, a început să meargă la piscină, să ridice greutăți, să‑și cumpere mai multe haine decît de obicei. E subțire ca o trestie. A instalat o bandă de alergare în biroul meu, pe care acum îl folosesc arareori, dar unde păstrez bunurile cele mai de preț: jurnalele, caietele de notițe, storyboard‑urile din preproducție, clachetele, cărți pornografice rare și o fotografie a mamei lui Zee, în care poartă vălul islamic, semănînd cu o stafie din Evul Mediu. Ea m‑a făcut să‑mi dau seama, tot discutînd despre religie și compasiune, că sînt un liberal și un disident oriunde‑aș fi, chiar și‑n propria baie.

Sînt felicitări de la Bowie și Iman, o poză cu mine și Joe Strummer, alta cu Dennis Hopper, cînd am fost împreună în juriul de la Veneția; una cu mine îmbrăcat în rochie și fardat, alături de artiștii travestiți din Pakistan, făcută după ce am terminat The Queens of Karachi. Sînt scrisori de omagiu și de ocară de la colegi. Și măștile mele. Odată, am purtat‑o pe cea galbenă la supermarket. Zee mă împingea în scaunul cu rotile, iar gura grotescă și zimțată, vopsită în mov, a stîrnit consternare și oarece zarvă pe culoarele din Waitrose.

Îmi place să o aud pe Zee gîfîind lîngă mine, pe banda de alergare, în timp ce pun la cale filme pe care n‑o să le fac niciodată. Mi‑aș dori, pînă și‑n starea în care sînt, să am un proiect de încheiere, ceva care să mă umple de speranță creatoare. Cine a auzit ca un artist să se pensioneze și gata? Pe măsură ce înaintăm în vîrstă, devenim și mai frenetici să ne împlinim.

În timp ce Zee își studiază horoscopul și se pregătește să plece la cumpărături, Maria, drăguța noastră menajeră din Brazilia, vine să mă îmbrace.

După ce am isprăvit cu micul dejun, mă așez să mă uit la fotografiile și materialele video pe care le‑am tras în ultima vreme, întrebîndu‑mă dacă pot scoate ceva din ele. Apoi, intenționez să înregistrez un jurnal audio. Îmi place să știe lumea ce fac. Mintea mea e o permanentă cursă de idei noi. Trebuie să găsesc o supapă pentru aburi, ca să nu dau în clocot. Noi, artiștii, sîntem precum capitaliștii, ne însușim totul, furăm viețile altora.

Înainte să plece spre South Kensington, Zee îmi mulțumește pentru complimente.

— Iei prînzul în oraș? o întreb.

— Azi nu.

— Sper să treacă pe la noi Eddie diseară. Are niște gulab jamun[1] și niște filme noi pentru mine. Știe că‑mi place să fiu surprins.

— Sigur o să vină cu niște titluri obscure.

— Trag nădejde să‑mi aducă Keyholes Are for Peepin[2]. Mă întind să‑i ating chipul. Așteaptă ca mîna mea tremurîndă să‑i atingă ușor pielea. Oare se va trage înapoi? O face, însă nu abrupt.

— E plăcut să avem companie seara, Zee. Din fericire, peste cîteva săptămîni o să vină Samreen și copiii și asta o să te mai deconecteze și pe tine. Apropo, trebuie să le facem un program.

Zee pare că mă privește, dar mă întreb în sinea mea dacă nu cumva e absentă.

— Mi‑e teamă că te plictisești, cu toate lamentările și repetițiile mele. Așa e? Zee, te rog să‑mi răspunzi!

— M‑am ofilit de‑acum cîteva luni, cînd am leșinat de trei ori la rînd. Mai ții minte ce mi‑ai zis? Că sînt trasă la față și înăcrită?

— Iartă‑mă, Zee!

— În mod ciudat, acum sînt mulțumită. Nu se vede?

— Numai pe tine te văd, Zeena mea. Vreau să fii fericită.

— Da? Mulțumesc, Waldo. O să încerc.

Îi cercetez cu atenție chipul, dar nu trădează nimic. Dacă spiritul cel rău s‑a întors, după mulți ani, ca să‑i insufle nemulțumire sau, poate, chiar euforie, atunci e bine camuflat.

Eddie mi‑a fost ceva mai mult de‑o cunoștință și ceva mai puțin de‑un prieten timp de peste treizeci de ani. Ieșeam la un pahar sau la o cină, singuri sau împreună cu alți amici, de două‑trei ori pe an. Bun tovarăș de potlogării, escroc, pișcotar pe la petreceri, parazit de profesie, gata oricînd de noi aventuri. Sînt un vechi admirator al excentricității și chiar al nebuniei – la alții. Adoră să se învîrtă printre celebrități, e un raconteur cu minte perversă, și eu mă dau în vînt după povești deșucheate cu sulă, pizdă și buci. Cu orice implică secrete și slăbiciuni. Totuși, în ultimii cinci ani ne‑am văzut doar intermitent. Sînt mulți ca el în Londra, care trăiesc de pe o zi pe alta, gata să se ducă la fund în orice clipă.

Eddie a fost întotdeauna evaziv și sumar, alunecos chiar, cînd vine vorba de treburile lui. Nu cred niciodată în întregime ce‑mi spune. După cîte știu, e în continuare jurnalist de film și frecventează avanpremiere și conferințe de presă. Pot să aduc în discuție orice film și de obicei are ceva interesant de spus. Dacă vreau o comedie – și am nevoie frecvent de așa ceva –, vine întotdeauna cu o idee bună. Îmi place să văd un film pe zi, uneori, două.

Laudă pe cineva o dată și e al tău pe vecie. Din păcate, cred că l‑am flatat pe Eddie din greșeală. Probabil că treceam printr‑o fază pozitivă. A început să ne viziteze cu regularitate acum șase luni. O fi el idiot, dar prost nu e. S‑a autoproclamat expert în opera mea și a venit pe la noi pentru că i s‑a cerut să organizeze o prelegere și o retrospectivă a filmelor mele la cinemateca Institutului Filmului Britanic. Momentul a fost benefic pentru amîndoi. Mie mi‑a surîs ideea să par‑ curgă drumul amintirilor în locul meu.

Pînă acum, n‑am nici o dovadă concretă că retrospectiva va avea totuși loc. Genial și incompetent, Eddie a primit misiunea să dea de urma primelor mele filme de televiziune, pelicule care au fost difuzate o dată și n‑au mai fost văzute de atunci. Îl rugasem să găsească un film pe care l‑am făcut în anii ’70, despre școlile de artă și cultura pop; un altul despre maratoanele de dans din nordul Angliei și despre mișcarea mod din sudul Londrei; și mai voiam să caute niște videoclipuri de muzică pop, necizelate, dar pline de energie, de pe la începutul anilor ’80. M‑aș bucura să le am la îndemînă, dar nu pot spune că mă dau de ceasul morții după ele. Am avut parte de multă admirație în viața mea și e prea tîrziu ca stima mea de sine s‑o cotească ireversibil în altă direcție. E drept că mă apropii de moarte, dar pînă aseară am fost cît de cît binedispus și abandonasem orice nevoie să mă văd prin ochii lumii. E o ușurare să renunți.

Încerc să‑mi urmez firul gîndurilor, dar mintea îmi fuge în toate părțile. Trădarea asta, hoția asta nocturnă, incidentul ăsta cu Eddie – dacă e real, și pînă acum nu sînt pe deplin convins; pînă la urmă, ce om vrea cu adevărat să afle ce știe deja? – m‑au trezit și mi‑au canalizat atenția.

Trebuie să‑mi păstrez concentrarea.

Azi dorm cît pot de mult, ca să stau treaz mai tîrziu. Intenționez să‑mi continuu investigațiile. Dacă le‑a plăcut azi‑noapte, sînt șanse ca data următoare plăcerea să se dubleze. Atracția sexuală e o poftă din ce în ce mai nestăvilită, care se excită hrănindu‑se, nu? Pe măsură ce plăcerea crește prin înmulțire, discreția lor o să scadă. Nu asta așteptăm toți cu nerăbdare? Suferința își pierde grozăvia, dacă victima poate găsi o cale să o savureze.

Trăiesc într‑o lume mică. Nu ies din apartament zile la rînd. Avem o casă la țară, dar mergem rar pe acolo. Într‑o seară, cînd încă mă foloseam de bastoane, m‑am dus în grădină să meditez și am căzut pe alee. Sînt greu. Și, țintuit locului de un munte de stridii, plăcinte copioase, prăjituri cu fructe, brînză de capră și fistic, toate înecate într‑un lac de Bloody Mary, vin, bere brună și coniac, Zee nu a putut să mă ridice. A trebuit să așteptăm patru ore ca să vină o ambulanță. Mă gîndesc adeseori la propria‑mi moarte și la cum o să se desfășoare. Nu‑mi doresc să mor pe podea, unde e greu să vorbești. Mă aștept ca ultimele mele cuvinte să ajungă în antologii.

Se aude soneria. E ora 8.

În sfîrșit, vine îngerul exterminator. Seara începe. Eddie intră în casă zîmbitor și încărcat cu pachete: filme, brînză, ciocolată. Și o orhidee pentru Zee.

— Scuză‑mă puțin. Mă duc să mă schimb, zice Zee.

Eddie și cu mine ne uităm la un meci de fotbal. Îl suspectez că privește treaba asta cu superioritate, pentru că nu se omoară după sport. Zice că e pentru bătuți în cap. Dar cu el e greu să fii sigur de ceva. Vrea să mulțumească pe toată lumea.

Am ochii pe jumătate închiși, dar, după o oră, mă trezesc și o văd pe Zee venind agale din camera ei, îmbrăcată într‑o kurta de mătase. În scurt timp, toată lumea bea voioasă, inclusiv eu. Se petrece ceva. El și Zee stau pe fotolii separate, față în față, dar butonează la telefoane ca doi adolescenți.

Îmi aranjez fesul și iau o gură de vin. Pun paharul pe taburetul îmbrăcat cu blană de zebră, pe un suport. Își trimit SMS‑uri. O văd zîmbind și dînd din cap, cu ochii în telefon. Se așază picior peste picior de atîtea ori, încît, pînă la urmă, îi alunecă un papuc, iar piciorul îngheață ca un șarpe în pădure. Ne uităm amîndoi la piciorul grăitor. Presimt că el vrea să‑i recupereze papucul de pe jos.

Narcisismul e religia noastră. Bățul pentru selfie‑uri ne e cruce și trebuie să‑l purtăm peste tot. Încet‑încet, îl apuc pe al meu și îl ridic.

Filmez piciorul și alte cadre. Sînt nerăbdător, aproape îmbătat de această cufundare în masochism voluptuos. Durerea e așa o plăcere, iar plăcerea, așa o durere. Am grijă să fiu foarte discret și delicat. Nu că ei ar băga de seamă.

Îi rog să mă ducă în pat. Iau o pilulă, pe care o scuip clandestin. Oricum e ineficientă – poți la fel de bine să‑i dai o aspirină unui elefant.

Eddie mă duce în dormitor și mă ajută să mă așez pe saltea.

Mă incomodează pernele. Le aranjează cum îmi place mie, cu mișcări rapide, dar delicate.

— De ce, cînd vezi un olog într‑un film, îți dai seama că urmează să fie omorît? Oare pentru că e deja un deșeu? bîigui eu.

— O să mă gîndesc la asta, îmi răspunde, stingînd lumina. Ca să nu mă plictisesc mai tîrziu.

În mod neobișnuit, ea nu vine să mă sărute.

Stau întins și sînt pregătit să ascult. În seara asta ar trebui să fie mortal de distractiv. O fi creierul meu mistuit de flăcări, dar presupun că perechea amorezată a uitat de mine. Devin mai puțin interesant. Ei sînt sub lumina reflectoarelor, în timp ce eu mă estompez. Sînt doar un figurant în propriul meu film.

(…)

Hai să nu fiu mojic; mi‑am trăit tinerețea în anii ’60. Anii ’70 au fost și mai sălbatici și, poate, mai depravați. În vremurile alea zăpăcite, cînd ne era interzis să interzicem, cînd orice era permis și credeam că orgasmele sînt leacul pentru orice, m‑am distrat mai mult decît bine, locuind într‑o așezare comunală în California, cu motocicleta mea și colocatarele lesbiene, împărțind iubirea. Futaiurile alea magice, cînd nimic altceva nu mai conta!

Nu mi‑a lipsit futabilitatea: eram un bărbat bine, care purta evazați și șiraguri de mărgele, lat în spate, cu plete negre, lungi pînă la umeri, și un cur pe care ai fi plătit să‑l muști. Dacă ai fost odată atrăgător, dezirabil, charismatic și bine făcut, nu ai cum să uiți niciodată. Inteligența și eforturile nu pot compensa urîțenia. Frumusețea e singurul lucru important, nu poate fi cumpărată, și cei frumoși au cu adevărat toate privilegiile. Indiferent cum sfîrșești, îți trăiești viața ca membru al unui club exclusivist și nu încetezi nici‑ cînd să‑i compătimești pe cei mai puțin binecuvîntați de soartă. Pe jegurile ca Eddie.

Am aflat pe parcurs că‑i înțelept să fii în gardă în fața normalității și că virtutea e o himeră. M‑am străduit să nu recunosc niciodată tradițiile banale ale fidelității sau temnițele convenționalului. Etica e o formă de violență patologică, și binele, un obstacol. Am fost, și sper să rămîn, un senzualist cu afinitate pentru marchizul de Sade ca ghid moral. Intenționez să rămîn fidel acestui crez, în ciuda tentațiilor prohibiției.

Dar am înțeles în același timp că abaterea nu face decît să confirme regulile pe care vrea să le respingă. Nimic nu sprijină norma mai bine decît devierea de la normă.

Aș vrea să pot spune: e sex și‑atît. Plus: n‑o lua nici odată personal. Fii tolerant; lasă‑i pe alții să se simtă bine. Progresul înseamnă depășirea tabuurilor. Totuși, oricum ai privi lucrurile, nu poți să scoți semnificația din sex. Femeile tot iubesc mai mult decît bărbații. Și nu sexul, ci iubirea mă frămîntă pe mine. Sînt, abia acum îmi dau seama, genul de prost care vrea să fie iubit în exclusivitate.

N‑a fost întotdeauna așa. M‑am păcălit cu false idealuri despre masculinitate – oare de unde m‑am molipsit? m‑am uitat la prea multe westernuri? –, care m‑au făcut să cred că am datoria să le‑o trag tuturor femeilor, chiar și celor pe care nu le doresc, și să‑mi reproșez cînd nu reușesc. Disprețul pe care‑l aveam pentru femeile care nu mă doreau… Și ideea că toate femeile pot fi înlocuite, că poți oricînd să alegi alta și că, atunci cînd te simți nefericit, sexul te salvează.

Încă am o sensibilitate tipică anilor ’60. Generația noastră a presupus, cu de la sine putere, că lucrurile bune – egalitatea, feminismul, antirasismul, libertatea pentru minoritățile sexuale – se vor răspîndi. Credeam că sîntem niște iluminați. Că lucrurile bune vor fi bune pentru toată lumea. Dar oamenii nu le‑au vrut. Eram niște elitiști, atîta tot. Acum, gata să sar în inacțiune, cu o picătură de salivă suspendată de barbă, stau întins și mă prefac obosit. Chiar sforăi, ca să dea bine. E un spectacol pe cinste. La începutul „carierei“ mele, am fost actor în niște trupe olandeze și germane de teatru alternativ, absolut demente. Am jucat adeseori gol, uneori sub influența LSD‑ului, privind lumea prin cortine pline de stele.

Aud ceva. Oare au început? Mă așez cît mai comod. Sînt pe recepție. Cu urechile pîlnie, cum se spune.

Îmi vin în minte călătoriile pe care le‑am făcut cu ea, ființa pe care am iubit‑o cel mai mult de pe fața pămîntului. Mîncarea, vinul, plimbările din Capri, din Paris și Villa Borghese, din orășelul Murree din Pakistan, somnul de după‑amiază, cu ea citind lîngă mine. Mă gîndesc îndelung la bunătatea, la mîngîierile ei. Mă gîndesc la cum îmi aduce un pulover cînd mi‑e frig și la cum mă șterge la fund.

Nu peste mult timp, adorm.

Sînt mort? Nu, mai rău: viu.

Cînd o să mă trezesc, o să mă trezesc în beznă și în cîntec de păsări.

Privesc în gol, pe întuneric. E liniște, și liniștea e‑un zgomot asurzitor. Gem și oftez. Pînă și amanții au renunțat. O noapte de neștiință și de somn noduros. Oftez și mă chinui să mă întorc pe o parte. 

De dimineață, păsările ciripesc, liftul zăngăne și Eddie a zbughit‑o cu sandviciul meu cu pește afumat, încălzindu‑se cu ceașca mea de cafea. Lumea a revenit la normal. Am închis ochii și am ratat continuarea. S‑a dus. Noaptea asta n‑o să se mai repete niciodată.

— Pari nervos și prost dispus, Waldo. Te simți bine?

— Am avut o noapte proastă.

— Să sperăm că la noapte o să dormi mai bine.

Asta o să fac.

[1] Desert asemănător unor mici gogoși, originar din sudul Asiei și extrem de popular în India, Sri Lanka, Nepal, Pakistan și Bangladesh. (N. tr.)

[2] Film american care a avut premiera în 1972. Regizată de Doris Wishman, pelicula e o parodie a filmelor pentru adulți. De altfel, titlul se traduce, aproximativ, prin Gaura cheii te invită să tragi cu ochiul. (N. tr.)