(Avan)premieră editorială: Fetiș
Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din volumul de proză scurtă Fetiș, de Horea Sibișteanu, apărut recent în colecția „N’autor“, Editura Nemira. Lansarea cărții va avea loc marți, 7 mai, ora 19, la Librăria Diverta Lipscani. Alături de autor vor fi prezenți scriitorul Florin Iaru și Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor.
21 de proze scurte decupate din realitatea imediată, familiară, și totuși mereu uimitoare, căci întotdeauna un detaliu aparent infim răstoarnă întreaga perspectivă. Urbane – fie că sînt plasate în România, în Japonia sau în Elveția –, cosmopolite, uneori corporatiste, alteori intime, cîteodată crude, deseori obsesive, povestirile lui Horea Sibișteanu sînt ca niște instantanee. Ele reflectă, într-un fel sau altul, relațiile dintre oameni – amoroase, de rudenie sau de prietenie, de colegialitate ori de putere etc. – și lumea contemporană.
„De n-ar fi scriitor, Horea Sibișteanu ar fi, cu siguranță, un detectiv particular clasic, camuflat, cu lupă și carnețel. Își urmărește personajele și le relatează tribulațiile cu pasiunea și răbdarea acelei meserii. Niciun amănunt nu e neinteresant, nicio împrejurare nu va fi trecută sub tăcere. Pentru el, povestirea se scrie singură, pe măsură ce personajele se însuflețesc. Dacă e să ducem această impresie mai departe, Horea Sibișteanu e un detectiv deghizat în suspecții pe care îi urmărește.“ – Florin Iaru
Horea Sibișteanu s-a născut pe 6 ianuarie 1987 la Bacău. A absolvit Facultatea de Construcții și Instalații a Universității Tehnice „Gheorghe Asachi“ din Iași în 2010 și un master de Inginerie Seismică la Universitatea Waseda din Tokio în 2013. A debutat în anul 2004 cu volumul de proză scurtă A șaptea viață (Editura Psihelp). A publicat proză scurtă în Subcapitol, Revista de Povestiri, Ateneu și în revista Iocan, numărul 1 (2016) și numărul 7 (2018). A publicat în volumul colectiv Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români, apărut la Editura Trei în 2016. În prezent, locuiește și lucrează în București.
*****
Orașul cu taxiuri albe
O privești cu coada ochiului și ți se pare că e supărată. Dar te gîndești că totuși nu are de ce. A fost ideea ta să mergeți pe jos, dar altă variantă mai bună nu ai avut. Ai venit pînă la ANL-uri cu autobuzul tocmai din Golești. Te aștepta acolo nerăbdătoare și zîmbitoare. Acum nu mai zîmbește, și te gîndești că e din cauza ta.
Ați hotărît să mergeți la cafeneaua aceea nouă, dar nu ai știut că e în cealaltă parte a orașului și ai propus să o luați la pas pînă acolo. A fost de acord, însă acum ți se pare că e supărată.
În stația de autobuz sînt două taxiuri. În lumina soarelui strălucesc. Te uiți la ea și vrei să îi propui să luați un taxi, însă nu vrei să pari că tu ești ăla care se dă bătut. Dar te trezești gîndind cu voce tare:
– În orașul ăsta, taxiurile sînt albe!
Te privește mirată. Se uită cînd la tine, cînd la taxiurile din stație și zîmbește politicos. Privind la ceas, să vadă cît e ora, și îți răspunde:
– Păi, și cum ar vrea să fie? Și nu sînt toate albe. Cele de la Ral sînt albe și cele de la Fulger sînt roșii.
– Galbene, îi răspunzi apucat, fără să gîndești tonul. Galbene, repeți pe un ton mai cald. Taxiurile sînt galbene…
O privești atent. Te întrebi dacă face mișto de tine sau chiar nu știe regula. Nu se poate să nu o știe. Mai peste tot taxiurile sînt galbene sau, dacă nu sînt, au autocolant galben, măcar pe cupolă. Îți răspunde:
– Cînd eram în facultate, taxiurile aveau lipită doar o bandă roșie. Apoi m-am întors aici și nu am mai băgat de seamă. Acum, că zici, parcă văd o mare de Loganuri galbene în Centrul Vechi, în București sau în gară la Constanța. Da… nu băgasem de seamă.
Îți repetă cum în orașul ăsta sînt două firme de taxi și cum toată lumea le recunoaște după culoare. E cea cu taxiuri albe și cea cu taxiuri roșii. Ea merge cu cele roșii, pentru că îi place mai mult numele firmei și pentru că e mai veche. E o chestie de tradiție.
Îi zîmbești trist. Te gîndești că e o poveste tristă, într-un oraș întunecat. Privind-o, observi Mausoleul. În parcul care îl îngrădește, e plin de copii care se joacă. Ți se pare macabru, pentru că e ca și cum s-ar juca într-un cimitir. Zîmbești și te feliciți că nu ai spus asta cu voce tare.
Pe bulevard se aud claxoane. Privești spre stradă să observi ce se întîmplă. De cînd ești aici, nu ai mai văzut trafic, nu ai mai auzit claxoane sau înjurături. Traversezi orașul în maximum zece minute cu mașina și oriunde mergi vezi pe cineva cunoscut. Pe trotuarul celălalt e o unitate militară. În curte se vede un tanc cu tunul înclinat spre cer. Ai vrea să o mai întrebi ceva, ți se pare că e o tensiune între voi, o tensiune ce trebuie spartă.
– În orașul ăsta sînt doar fabrici de confecții, alcool și unități medicale...
Începe să rîdă aprobînd ceea ce ai spus. Îți povestește că în liceu se visa soție de militar. Printre prietenele ei, soție de militar era idealul pentru o femeie. Ce să vrei mai mult decît un bărbat puternic, în uniformă, care să te iubească și să te respecte? Și să nu fie niciodată acasă, ai gîndit tu.
Te panichezi, pentru că știi că tu nu ești nimic din toate astea. Nu ești nici puternic, nici uniformele nu îți plac, dimpotrivă, încerci să fii cît mai nonconformist. Te întrebi din nou dacă ieșirea asta a fost o mișcare inteligentă. Simți cum transpirația îți curge pe șira spinării și speri să nu se vadă pe cămașa bleumarin pe care o porți. E cald, pentru că nu mai ești sub castani, ci ai ajuns pe lîngă celelalte unități militare. Trebuie să le traversezi, apoi ajungi la sensul giratoriu, de acolo te duci tot înainte, pe sub castani, pînă la semaforul mare. La Big treci strada, nu știi de ce toată lumea spune „la Big“ cînd e, de fapt, un Supermarket Zamfir; o iei prin Piața Unirii, pe care o străbați pînă la următoarea intersecție, la biserica nouă, locul pe care localnicii îl numesc Ceasul Rău. Faci dreapta și mergi pe strada aia care îți place ție mult, cu primăria veche, cu teatrul. Acum nu mai știi ce să faci.
Ai văzut pe Google Maps că e stînga pînă aproape de spital. Însă pînă acolo nu ai ajuns niciodată. Se apropie o fată cunoscută. Zîmbește complice și salută. Întorci salutul, însă nu știi de unde să o iei. E înaltă, roșcată, cu bucle mari și bretonul blond. Întorci capul după ea să o mai vezi o dată și privirile voastre se întîlnesc. Și ea era cu capul întors.
– Luni, toată fabrica o să știe de noi. Că am ieșit în oraș. Tocmai am fost văzuți de cea mai mare bîrfitoare.
Te întorci din nou să o vezi. A dispărut. Te cuprinde o neliniște. Și nu pentru că o să bîrfească. Pe tine te avantajează bîrfa asta, dar te deranjează tonul remarcii. Iar ți se pare că e supărată și deranjată de faptul că a fost văzută cu tine. Te gîndești la taxiurile albe. Poate că ar fi fost mai bine să fi luat atunci unul.
Îți faci curaj și o întrebi:
– Te deranjează că am fost văzuți împreună?
O privești cu frică, așteptînd răspunsul ei, însă te liniștești după ce-l primești. Îți povestește cum femeia roșcată cu breton blond a răspîndit bîrfe despre ea și alți ingineri din fabrică. De fiecare dată cînd apărea un burlac, brusc era combinat cu ea. De ce? Pentru că, la treizeci și trei de ani, nu era măritată și cu copil. Săraca, nu are noroc, vorbeau femeile din producție.
Acum mintea ta o ia razna și face tot felul de conexiuni. Așa ești tu, începi să îți imaginezi un fir lung de evenimente. Și te întrebi dacă nu cumva plimbarea asta din sudul în nordul orașului nu e un test și dacă nu cumva ea vrea la cei treizeci și trei de ani ai ei să își întemeieze o familie. Poate e îngîndurată din cauza asta. Cu ochii tăi și zîmbetul ei, ați avea niște copii frumoși. O mai privești o dată pe furiș și îi zîmbești. Apoi încerci să îți dai seama ce povestește acolo, poate prinzi din mers discuția la care nu ai mai fost atent.
De fiecare dată cînd întorci privirea spre ea, te uiți să observi vitrinele magazinelor. Orașul e plin de buticuri micuțe cu haine. Sînt vreo două în care îți place să te uiți în vitrină, fără să intri niciodată în ele. Unul își schimbă vitrina săptămînal și ești nerăbdător să vezi ce mai e promovat.
Ați trecut de Big și observi că circulația e închisă pe centru. Ea se împinge ușor în tine, ca să te îndrume să mergi pe stradă. Trotuarele sînt goale, pentru că toată lumea se plimbă pe mijlocul străzii.
– Asta cu închisul centrului e anii 2000, îi spui rîzînd.
Se uită mirată la tine și te roagă să repeți, pentru că nu a înțeles ce ai vrut să spui. Tragi aer în piept și repeți mai rar. Știi că ți se întîmplă foarte des să nu fii înțeles, pentru că vorbești mai repede decît gura ta poate să articuleze. În mintea ta sună totul clar, însă comanda dată de creier nu poate fi realizată în totalitate de gură.
– Faza asta cu centrul închis în weekend. Îmi amintește de copilărie. În anii 2000, se închidea centrul și la mine în oraș. Apoi nu l-au mai închis, pentru că se făceau blocaje în trafic. Noi nu avem centură.
În sfîrșit, i-ai smuls un zîmbet. Zîmbești și tu. Zîmbetul ei e tot ce-ţi doreai. Ce ți-a plăcut cel mai mult la ea. De sub buzele cărnoase, observi aparatul dentar turcoaz. Cînd zîmbește, în colțul gurii îi apar niște riduri subțiri de expresie. Ai vrea să le mîngîi și să le săruți.
Te abții, pentru că nu se cade. În fața cinematografului e un spectacol de dansuri populare. Vă opriți și vă uitați preț de cîteva clipe.
– Am făcut și eu dansuri populare în liceu… zice ea.
Asta te-a luat prin surprindere. Nu te așteptai la așa ceva. Nu o vedeai genul de persoană care să fi mers la dansuri populare. Îți povestește despre cum a început să danseze și despre cum s-a lăsat. Acum ar vrea să facă dansuri de societate, dar nu are partener. Ai vrea să îi spui că o să dansezi tu cu ea, însă nu ai curaj. De multe ori ai vrut să te apuci de dansuri, dar nu ai făcut-o niciodată.
Discuția despre dansuri și cluburi și petreceri te tine destul de mult timp antrenat. Nici nu bagi de seamă că ați ajuns în parcul teatrului. Te oprești o clipă, să vezi ce spectacole o să mai fie, cînd afli că începe un festival de teatru. De aici discuția curge. Și ei îi place teatrul, dar n-a mai mers de mult timp, pentru că nu a avut cu cine. Îi propui să mergeți împreună la Maitreyi. Tu ai văzut-o la București și ți-a plăcut mult, deci nu ai cum s-o dai în bară.
Nu mai știi drumul și începi să privești atent în jur. Strada delimitează două zone total diferite. Pe o parte case vechi, frumoase, cu grădini cochete, iar pe cealaltă sînt blocuri cu patru etaje, cu magazine la parter, gri și ponosite. Pînă și biserica catolică nu iese din linia gri a arhitecturii orașelor construite în anii ’80.
Traversați o intersecție mică și în față apare o clădire impozantă. O admiri și încerci să îți dai seama ce e acolo. Îți spune ea că e unul dintre cele mai bune licee din oraș. O întrebi dacă e locul unde a învățat și îți spune că nu. Te anunță că barul unde urma să mergeți e fix în față. Terasa e aproape plină. Scanezi repede și observi două mese goale. Una e fix la intrare și alta e în spate, lîngă bar. Dacă rămîneți la prima, vă vede toată lumea care intră, plus cei de pe stradă. Dacă mergeți spre cealaltă, o să vă observe oamenii de pe terasă. Niciuna dintre variante nu-ți place. Așa că o întrebi pe ea unde vrea să stea. Alege masa din fund, pentru că e mai aproape de toaletă. Traversați terasa printre mese și remarci cum toți vă privesc. Ești leoarcă de transpirație pe spate, frunte și subsuori și ți se pare că se vede chestia asta.
Ajunși la masă, saluți alegerea ei. E umbră și un ventilator care pulverizează apă. În sfîrșit, ați ajuns la destinație.
