Avanpremieră editorială: "Escapada" de Lavinia Branişte

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul de povestiri Escapada al Laviniei Branişte, care va apărea în curînd în colecţia „Ego. Proza“ a Editurii Polirom.

O întîlnire

Două lucruri urăsc pe lumea asta: pantofii roşii şi bărbaţii care‑mi cer în pat să fac lucruri. Care‑mi cer.
Să ţin minte asta pînă ajung la el în casă, să ţin minte pînă m‑aşez pe fotoliu să discutăm.
Am fost împreună mai de mult, eram o cîrpă şi mă călca în picioare, fă‑mi aia, fă‑mi ailaltă, îmbracă‑te cu asta, du‑te şi clăteşte‑te cu apă de gură. Îmi era frică de el. Ce‑ai mîncat? mă întreba. Du‑te, că e apă de gură în baie.

Între timp ne‑am eliberat. Mi‑a dat el papucii, eu am avut nevoie de doi ani să‑i găsesc o vină, după aia am răsturnat totul în capul lui.
A plecat în Canada. L‑au luat.
Am început să vorbim din nou la un moment dat şi acum e venit în vacanţă şi m‑am trezit că‑l aştept la aeroport, că i‑am pus deoparte produse tradiţionale. Scot din rucsac o sticlă de ţuică de un litru şi jumătate, o sticlă în care a fost apă acidulată Borsec. Dopul nu e al ei.

Toarnă puţin în dop şi din dop pe dosul palmei, întinde alcoolul pe piele ca o loţiune cosmetică, îl inspiră adînc, zice: Cam patruzeci de grade.
Habar n‑am.
Gustă din sticlă, îşi trece ţuica prin toată gura.
— Mmm, ce bună e asta, de unde ziceai?
— Costeşti, Vîlcea, zic. De la domnul învăţător Onel.
Am mers pe străduţe, noaptea Bucureştiul pute a canalizare, în centrul vechi, pe Blănari, ne‑a tăiat calea un şobolan, m‑am scuturat într‑un gest de scîrbă şi m‑am băgat în el, m‑a cuprins cu un braţ. Îl amuză şi‑l încîntă tot. Acolo nu miroase a nimic, zice. Rămîne cu nasul la baza gîtului meu. Lumea nu poartă parfum, zice.

Încearcă să mă convingă să vin, dar n‑a spus nicio­dată că pentru el.
— Pentru tine, zice. Pentru viitorul tău. Cunosc o tipă din Croaţia, e menajeră, face 17 dolari pe oră, un sfert îi ia statul, dar tot e ceva, e menajeră, dar toţi sînt drăguţi cu ea, acolo te respectă toată lumea.
Mă plîng de job, de chirie, de instalatorul pe care o să‑l chem mîine.
— O să mă usuce, îi zic. O să‑mi ia cel puţin o sută.
Stăm la o masă în oraş. În Argentin au închis maga­zinul de mult, pe terasă au rămas sticle goale, cîţiva oameni. Mi se face frig.
— Să vorbim despre dosar, zic. 
Şi el răspunde:

— Vobim, dar nu aici. Hai mai bine să ne întîlnim la mine odată.
Anul ăsta au schimbat regulile, au emis liste cu meserii dezirabile, aş lua punctaj maxim la vîrstă şi sănătate, dar la meserii nu mă încadrez.
Vor exemplare zdravene.
— Frate, de parcă mă duc să stau pe petrol. Mă duc să muncesc.
Ridică din umeri.
— E ca şi cînd ţi‑ai alege tu colegi de apartament. I‑ai selecta, nu?
— Nu e acelaşi lucru.
— Nu e, zice şi zîmbeşte.
— O să mă caute la dinţi.
Zîmbeşte.
Trebuie să am în cont zece mii de dolari, să dovedesc că am din ce să mănînc pînă mă pun pe picioare.
Oricum n‑o să fiu niciodată în stare să adun atîţia bani.
— Şi dacă ţi‑i împrumut eu?

Atunci îmi dau seama cît de puţin ne cunoaştem. Cît de puţin ne‑am cunoscut vreodată. Că nu‑mi vine să‑l las să aibă încredere să mi‑i împrumute. Aş lua, dar aş lua de la cineva apropiat.
N‑a zis niciodată vino pentru mine fiindcă sînt sin­gur. Îmi zice doar că e singur şi‑mi zice să vin. Nu vrea să‑şi asume un eşec al meu. Chiar dacă pe banii lui. Mai bine aş lua de la statul canadian decît de la el, să‑mi plătesc eşecul în rate pînă la pensie şi dincolo.
— E o călătorie atît de lungă. Unde încape viaţa mea în două valize?

Încep să mă gîndesc la cum o să dau din lucruri. O să‑mi abandonez cărţile prin cutii de donaţii cu gunoaie pe fund, o să las ghivecele cu flori pe scara blocului pînă se usucă, o să‑mi las tigăile în urmă în apartamentul închiriat...
— O să‑ţi cumperi altele, zice el.
Şi eu mă sperii cînd mă gîndesc ce ieftin e totuşi să apeşi pe refresh.
— Şi oamenii?
— Asta e o lume în care nu poţi să mai zici că eşti singur. Reformulează: Adică izolat...
Pe lîngă masa noastră, aflată aproape în stradă, trec colege de birou în drum spre casă.
Mă văd, se opresc amuzate. Întind mîna să‑l cunoască.
El se ridică şi se prezintă.

[…]

Sînziana se uită lung la el şi el lung după ea, cînd fetele se îndepărtează.
Primesc un SMS pe sub masă: Mîine – explicaţii! Şi o feţişoară care‑mi face cu ochiul, un semn convenţio­nal, o regulă de circulaţie emoţională.
Aşa era şi atunci, mă trezeam că dispare, că s‑a dus cu vreuna. Şi cînd ieşeam împreună flirta fără jenă, iar eu nu ştiam ce să simt, fiindcă în mintea mea era o relaţie, dar într‑a lui, nu.
Stă în vacanţă trei săptămîni.
Insistă să ne vedem la el la un pahar de ceva, să vorbim de dosar şi de „partea financiară“.
Nu vreau să discut despre partea financiară, vreau doar să‑mi spună cum a făcut.
— Dar dacă partea financiară ar fi rezolvată, ai fi sigură că vrei să vii?
— Nu pot să zic sigur...
— Păi, de ce?
Pînă să înceapă el să prezinte Canada ca o variantă pentru viitorul meu, nu făceam decît să mă plîng că n‑am bani. Că la locul de muncă folosesc cinci la sută din creierul capabil. Că dau doi la sută din cît aş putea. Că pot să am şi mama părerii, că nimeni n‑ascultă.
— Patronul român ştie el mai bine, a zis. Cunosc.
Dar Canada era atît de departe şi de fără întoarcere, încît picase din start de pe marginea hărţii pe care o puteam cuprinde eu cu mintea cînd mă mai gîndeam pe unde aş putea ajunge într‑un fel sau altul.

Şi apoi a apărut el şi a început să‑mi vorbească.
Şi eu am început să mă uit pe Wikipedia la climă. Şi după aia la Google Imagini cu people of Canada.
Nu făceam decît să mă plîng şi m‑am trezit că încerc să rezolv contul de zece mii de dolari, altfel decît ape­lînd la tipul ăsta care mă călcase în picioare. Care‑mi zicea: Fă‑mi aia, fă‑mi ailaltă. Vezi că am apă de gură în baie.
Îşi găseşte pretext pentru seara de dezbatere. O să pună ţuica peste afine şi o să facă un lichior, nepărat să gust.
— Aş vrea pe teren neutru, îi zic. Nici la mine, nici la tine.
Deşi i‑am promis şi eu că‑i arăt ciorapii electrici. Un fel de şoşoni imenşi, cu blană artificială şi o reţea fină de fire prin ei, cu un cablu care iese din călcîi şi pe care îl bagi în priză, iar ei se încălzesc. Dacă‑ţi îngheaţă picioarele iarna, cînd n‑ai căldură la bloc.

Rîde cu poftă.
— Nu pot să cred că există!
— Jur!
Caută pe telefon poze, găseşte unele, vine foarte aproape de mine şi‑mi arată.
— Aşa ceva?
Frunţile aproape că ni se ating.
Rănile sufletului nu se uită. […]