Avanpremieră editorială: Cartea neisprăvirii

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din Cartea neisprăvirii de T.O. Bobe, aflată în curs de apariție la Editura Humanitas. Lansarea și sesiunea de autografe vor avea loc miercuri, 31 iulie, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu.

Într-o zi, domnului Teo îi vine ideea de a scrie o carte pornind de la principiul întîmplării, pe care s-a întemeiat mișcarea Dada: să deschidă în fiecare zi DEX-ul, să pună aleatoriu degetul pe un cuvînt, și pînă seara să scrie o povestire inspirată de el. Cartea ar trebui terminată în termen de aproximativ două luni, numai că, la zece zile de cînd o începe, domnul Teo nu mai poate să scrie.

Cartea neisprăvirii surprinde lupta cu literatura, cu procrastinarea, cum se nasc și se dezvoltă ideile domnului Teo, alter ego-ul autorului. Încă de la primele pagini te cucerește poezia vieții de zi cu zi, a ritualului – un colaj între viața domnului Teo și cărțile pe care le-a scris sau ar vrea să le scrie. Este o carte care face trimiteri mai mult sau mai puțin transparente la cîțiva dintre marii autori ai lumii: J.L. Borges, Shakespeare, Enrique Vila-Matas și Orhan Pamuk. Amuzantă și gravă totodată, Cartea neisprăvirii devine o reflecție despre literatură și rostul ei, dar și despre risipa de viață și dedublarea pe care le presupune.

Cartea neisprăvirii e un fel de Being T.O. Bobe.

*****

T.O. Bobe s-a născut în 1969 la Constanţa, a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti și a fost magaziner în portul Constanţa, secretar literar la Teatrul Mic din Bucureşti, redactor şi scenarist de televiziune, copywriter, iar în prezent este scriitor liber-profesionist. Volume individuale: Bucla (Univers, 1999; Humanitas, 2015), Darul lui Moş Crăciun (Humanitas, 2003, 2011, 2017), Cum mi-am petrecut vacanţa de vară (Polirom, 2004, 2007; Humanitas, 2011), Centrifuga (Polirom, 2005), Contorsionista (Humanitas, 2011). A participat la mai multe volume colective și este prezent în antologiile Experimentul literar românesc postbelic (Paralela 45, 1998), Best Of. Proza scurtă a anilor 2000 (Polirom, 2013), 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română (Nemira, 2016). Volumul Bucla a fost tradus în limbile germană și engleză, iar fragmente din Cum mi-am petrecut vacanța de vară și Contorsionista au apărut în reviste sau antologii în engleză, germană, franceză, polonă, croată.

*****

Parcă era ceva în plus la faza cu Borges și cu tot dialogul ăla cu Sergiu sau nu, mai degrabă era în minus, îi lipsea acțiunea, măcar olecuță de acțiune să fi avut, ca să nu mai sune atît de prețios și de artificial, de exemplu să fi apărut deodată pe-acolo și domnul Jorge Luis și să bată cu bastonul în jur, să caute să se așeze pe ceva și să nimerească bicicleta medicinală din sufragerie, în timp ce domnul Teo și Sergiu erau în dormitor, să încalece pe ea gîfîind, și pe urmă, imediat, să apară și Maria Kodama și să-i zică ce faci, tataie? ți-am zis să n-o mai iei razna, că pe urmă tot eu trebuie să te caut să te duc să te piși cînd începi să mă strigi că nu găsești singur baia prin case pe la oameni la care n-ai mai fost pînă acum, dar nu putea să scrie una ca asta, fiindcă n-ar fi fost tocmai reverențios față de domnul Jorge Luis să facă lumea să și-l închipuie cum caută cu bastonul după veceu, cum îl duce duce doamna Maria în baie și cum stă el acolo așezat, cu pantalonii în vine, că era clar că din picioare n-ar fi avut cum să nimerească și ar fi făcut pe alături, așa că mai bine nu mai apărea nici un domn Jorge Luis, mai ales că nu fața lui o avea domnul Teo în cap de fiecare dată cînd încerca să revizuiască partea aia care tot nu-i ieșea, ci pe a domnului Amza Pellea bărbos, în filmul Osînda. Și, în plus, nici cu domnul Jorge Luis nu era destul de funny și cu action, mai bine să fi trecut pe-acolo o zebră, cum îi trecuse prin cap cu o seară mai înainte că trecea prin apartamentul ăla, o zebră e destul de simpatică și de absurdă și stimaților cititori le-ar fi plăcut așa ceva, în plus, dacă reușea să facă o legătură între parascovenia cu prietenul imaginar și parascoveniile de povestiri cu DEX-ul, ar fi putut să dea cărții titlul O poveste cu un pinguin și o zebră, fiindcă în Posomorî era pinguinul ăla și nu conta că nu sînt personaje principale, că, la urma urmei, nici calul din Un cal intră într-un bar nu era cine știe ce personaj, în caz că era vreun cal pe acolo, nu mai ținea bine minte, iar cititorilor le plac astea cu animale, cu cai, cu zebre, cu tigri, cu bufnițe, cu găini, cîrtițe și ce animale mai sînt, deși cel mai bun și mai bun ar fi fost un titlu cu koala, koala era cel mai simpatic și se puteau face și jocuri de cuvinte cu coala tipografică, ceea ce n-ar fi fost deloc bine, dacă domnul Teo s-ar fi gîndit să-i fie traduse cărțile, așa cum se gîndea domnul Kazuo, citise el într-un interviu că de-aia se străduia domnul Kazuo să scrie cu un limbaj cît mai simplu, fiindcă îi păsa de fratele și semblabilul său, traducătorul. Și, într-adevăr, avea dreptate, domnul Teo trebuia să recunoască asta, chiar dacă pe undeva ce spunea domnul Kazuo era, dacă nu opusul, măcar ceva paralel cu tot ce învățase domnul Teo prin școală și, deci, cu toate prejudecățile lumii despre cărțile mari, importante, despre cărțile care schimbă lumea, și anume că o carte nu s-ar cuveni să își propună fie cît mai ușor de tradus și să devină cît mai cunoscută în lume ca să o schimbe, mai ales dacă te gîndeai ce cărți schimbaseră lumea și și mai ales în ce fel, Manifestul Partidului Comunist, Protocoalele înțelepților Sionului, Mein Kampf, Cărticica roșie, da, genul ăsta de cărți schimbaseră lumea, nu Divina Comedie, nu Don Quijote, nu Omul fără însușiri, nu Procesul, nu Ulise, nici măcar Cum mi-am petrecut vacanța de vară, care numai ușor de tradus nu erau. Dar, pe de altă parte, domnul Kazuo avea dreptate că o carte s-ar cuveni să facă tot ce ține de ea să intre în casele oamenilor cît mai ușor, doar să ciocănească puțin la ușă sau să sune, așa cum făcea și doamna cu contorul, și nici nu era nevoie să strige „Lumina! Lumina!“, că doar nu era un popă, la Paște, care să vestească învierea și viața veșnică, era numai o carte, care nu dădea lumină, doar înregistra consumul de electricitate, de fericire, de enervare, de supărare, de plictiseală sau, în general, de orice emoție dintr-o gospodărie. Și nu, nu era așa cum credeau unii și încă mai sînt destui care s-o creadă, că cărțile produc emoțiile de cînd le citești, că ele te înduioșază sau te fac să rîzi sau să te revolți sau să altceva, fiindcă o carte nu-i altceva decît o înșiruire de cuvinte, de paragrafe, de întîmplări din viețile altora, fie ei adevărați, în carne și oase, sau închipuiți, iar cuvintele și paragrafele și oamenii ăștia sau zebrele sau pinguinii nu fac altceva decît să pozeze, să înregistreze ceva ce există undeva în stimatul cititor și depinde de el dacă e acasă sau nu pentru o carte sau alta, depinde de el dacă-i deschide ușa și o lasă să-i înregistreze sau nu consumul de energie electrică, depinde de el, dacă, în timp ce citește i se zbîrlește părul pe mîini dintr-o cauză sau din alta ori dacă își zice ia mai lasă-mă, frate, cu prostiile astea ori dacă își aduce aminte de mirosul pielii bunicii atunci cînd se apleca pe deasupra lui să mai îndese bucățica de cașcaval în marginea mămăligii ori dacă citind își proiectează un viitor fericit cu femeia sau cu bărbatul cu care în urmă cu trei zile a împărțit o conservă de ton în ulei și o bere ori dacă vrea să se răzbune cumva pe vreo colegă de serviciu care și-a cumpărat înaintea ei sandalele alea și acum nu mai poate să și le ia și ea, cel puțin nu la serviciu, așadar, dacă o carte doar scotea din cititor ce avea el înăuntru și îl făcea conștient de chestia aia, domnul Teo putea să scrie orice prostii, orice parascovenii, chiar și cum se uită la șoseta lui din dreptul, ruptă puțin la degetul mare, în timp ce stă pe canapea cu laptopul în poală și cu picioarele întinse pe alt scaun decît pe taburetul pe care i-l dăduse doamnei cu contorul, chiar și că ar mai mînca niște caltaboș, dacă ar mai avea, chiar și că, dacă două trenuri pornesc simultan unul către altul de la București și de la Craiova, iar cel care pleacă din București merge cu 130 de km pe oră, iar cel de la Craiova cu 142 de km pe oră, după cît timp se vor întîlni cele două trenuri?, chiar și că toate familiile fericite sînt la fel și au aproximativ același fel de canapele de la Ikea. Sau poate că o carte nu era chiar ca doamna cu contorul, sau poate că mai avea totuși în frigider niște caltaboș, dar i-e lene să se ridice și să se uite, poate o carte de-asta de citit, nu de învățat de pe ea, era ca o întîlnire într-un bar pentru oamenii singuri, cam ca atunci cînd, să zicem, doamna Grațiela, 34 de ani, vopsită roșcat, taior, tocuri de 6, pleacă vineri seara pe la 8.00 de la serviciu și se duce și se așază la tejghea și cere, ce cere? un cocktail, dar de care? o să se uite el mai tîrziu să vadă cum se numesc mai multe cocktailuri și-o să aleagă, caltaboș sigur nu mai e în frigider, dar n-o s-o lase pe Grațiela să bea singură, așa că se duce și își pune un pahar de vin și își ia și niște crochete cu cașcaval și se întoarce pe canapea, deci unde rămăsese?, la doamna Grațiela care, deși nu are față de cal, intră în bar și nu e nici o deosebire față de cum ar fi intrat într-o bibliotecă sau într-o librărie, probabil și-ar alege o carte cu o copertă mai sobră, dar cu un nume de autor cunoscut, la fel ar fi și cocktailul, presupunînd că există cocktailuri măcar mai neutre, dacă nu sobre, deși nu, nu cocktailul ar fi ca o carte, ca un roman, ci mai degrabă tipul care se apropie de ea peste vreo 10 minute, mai bătrîn cu cel puțin 10 ani, mai încercănat, care cere un pahar de vin roșu, ca s-o intrige, doar se știe că de obicei bărbații singuri beau bere sau vreun scotch, dacă sînt ceva mai alcoolici, dar domnul ăsta, pe care l-ar chema Sebastian, ar bea vin roșu, la fel ca domnul Teo de pe canapea, care soarbe și el și scrollează pe facebook și mărește din cînd în cînd și fereastra cu prietenul imaginar, iar doamna Grațiela e ca și cum ar fi ajuns cu cartea cumpărată acasă și ar arunca-o din geantă direct în pat, ca s-o aibă la îndemînă, la fel cum domnul Sebi îi e la îndemînă în bar, dar încă nu spune nimic, o lasă să se dezbrace, să facă un duș, să crănțăne și ea cîteva prostioare, poate tot crochete cu cașcaval, și abia pe urmă domnul Sebastian spune privind în gol, necunoscuții din baruri întodeauna privesc în gol prima dată cînd îți vorbesc, spune că îi place cum au amenajat barul ăsta, cu lemn și cu piele și cu lumină nu foarte puternică, dar fără să fie nici prea întuneric, fiindcă lui îi mai place și să privească oamenii în ochi și atunci se întoarce spre doamna Grațiela, care și ea se întoarce spre el, iar cartea pe care-o citește acasă în pat e exact cum e domnul Sebi, știe să îi capteze interesul, chiar dacă o carte îți captează interesul altfel decît necunoscuții din barurile pentru oamenii singuri, necunoscuții e bine să-ți vorbească despre decorațiuni interioare, fiindcă aproape orice femeie e sensibilă la subiectul ăsta și, chiar dacă n-ar fi, n-ar îndrăzni să spună ia mai lasă-mă, nene, cu lambriurile tale și cu aplicele, nu s-ar cuveni, ar fi politicoase și l-ar privi și ele pe domnul Sebi în ochi [...]