Avanpremieră editorială: Bohemian Rhapsody

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din Bohemian Rhapsody. Adevărata biografie a lui Freddie Mercury, de Lesley Ann Jones, traducere de Alexandru Macovescu, aflat în pregătire la Editura Nemira.

***

Petrecerile Queen au dobîndit un statut legendar pe atunci, fiind considerate cele mai reușite din industrie. Oriunde cînta trupa, demnitarii locali, celebritățile și petrecăreții erau invitați să participle la acele dezmățuri celebre. Rick Sky, jurnalist, al cărui omagiu adus lui Freddie, The Show Must Go On, a fost publicat la scurtă vreme după moartea cîntărețului, își amintește „o petrecere liniștită și discretă“ dată în cinstea succesului unui concert susținut la celebra Madison Square Garden din New York.

„Fusesem invitat la New York pentru un interviu exclusive cu Freddie și m-am trezit în culise“, povesteşte Sky. „Erau douăsprezece chelnerițe la bustul gol, cu sticle mari de șampanie care îți umpleau mereu paharul. Nimeni nu avea voie să stea cu paharul gol. Freddie purta o vestă albă și ținea în mînă un pahar de plastic cu șampanie și o țigară. Părea destins și relaxat. Mi-a spus că secretul fericirii era să trăiești viața la maximum.

«Excesul este o parte din firea mea», mi-a zis. «Pentru mine, plictiseala e o boală. Am nevoie de pericol și de senzații tari. N-am fost făcut să stau între patru pereți și să mă uit la televizor. Sînt o persoană cu o energie sexuală foarte puternică. Obișnuiam să spun că aș ieși cu oricine, dar am devenit mai selectiv. Îmi place la nebunie să mă înconjor de oameni ciudați și interesanți pentru că mă fac să simt că trăiesc. Heterosexualii mă plictisesc la culme. Îmi plac ciudații. Prin natura mea sînt neliniștit și stresat, așa că nu aș fi un bun familist. În sinea mea sînt emotiv, trec ușor de la o extremă la alta și e distructiv atît în ceea ce mă privește pe mine, cît și pe ceilalți.»

«Trăiesc viața la maximum», mi-a zis mai tîrziu ca o provocare. «Apetitul meu sexual e uriaș. Mă culc cu bărbați, femei, pisici – orice. Mă culc cu oricine! Patul meu e așa de mare, încît pot dormi cu ușurință șase persoane. Prefer sexul fără nicio implicare.»“

Faima și bogăția îi permiteau acum lui Freddie să-și facă toate poftele.

„Chiar se deda tuturor plăcerilor“, afirmă Sky. „Dar cu siguranță i-a fost compromisă dorința de a avea o relație monogamă, ceea ce ne dorim cu toții. După cum a zis chiar el: «Cînd sînt într-o relație, nu sînt lipsit de entuziasm. Nu cred în jumătăți de măsură sau compromisuri. Dau tot ce am, pentru că așa sînt eu.»“

America și în special New York le luaseră mințile celor de la Queen, mai ales lui Freddie. Se îndrăgostise de orașul uriaș și intens și, desigur, de lumea gay ascunsă privirilor. Ziua se ducea în magazinele, hotelurile și saloanele luxoase din zonele selecte, iar noaptea dădea tîrcoale pe străzile cu piatră cubică ale vechiului Meat Packing District, astăzi o zonă renovată, unde se găseau cele mai cunoscute cluburi și baruri gay. Deși multe se vor închide la jumătatea anilor ’80, în urma epidemiei de SIDA, pe atunci erau ca un magnet pentru gay și lesbiene din Statele Unite. Revoltele de la Stonewall din iunie 1969, care au marcat emanciparea persoanelor gay, au început la cel mai cunoscut bar ilegal gay din New York. Mizerabilul bar Stonewall Inn de pe Christopher Street, în apropiere de Seventh Avenue, în inima Greenwich Village, a devenit cunoscut mai tîrziu ca leagăn al puterii persoanelor gay. Noua deschidere a legalizat o industrie lucrativă pentru comunitatea gay. Palatele sexului, cinematografele porno, băile publice, barurile sado-maso și cu „camera în spate“, cu nume ca The Mineshaft și The Anvil, au apărut precum ciupercile după ploaie, promovînd raporturile sexuale anonime. Pe atunci, bolile cu transmitere sexuală nu erau considerate o amenințare serioasă.

Într-o noapte, în barul The Anvil, potrivit lui Mick Rock, care îl însoţea atunci, Freddie a pus ochii pe unul dintre tipii de la Village People. Trupa de la sfîrșitul anilor ’70 care a cîntat YMCA și care parodia stereotipurile culturale americane – cowboy-ul, polițistul, muncitorul în construcții, motociclistul, amerindianul, soldatul – era pe atunci foarte cunoscută pe scena disco. Rock a spus că Freddie a fost „absolut vrăjit“ cînd l-a văzut pe Glenn Hughes, „motociclistul“, dansînd pe bar.

Cum a remarcat Rock, „Freddie nu a mai fost niciodată la fel“.

Se presupune că experiența de la The Anvil a fost sursa de inspirație pentru vestimentația de „piele“ și de „gay clone“ pe care Freddie le va adopta. Deși faza „pielii“ a fost de scurtă durată, imaginea de „clonă“, atît de îndepărtată de cea boemă a anilor ’70, care se distinge prin părul tuns foarte scurt, mustața zburlită, un trunchi musculos și blugi strîmți, avea să reziste. Acest look își avea originile în San Francisco și i se mai spunea și stilul „Castro clone“, după districtul Castro, un cartier irlandez dărăpănat din San Francisco, unde se strîngeau hipioții din Haight-Ashbury. Datorită unui val de refugiați homosexuali, a devenit Gay Main Street. La început, stilul era o deghizare, pentru că heterosexualilor nu li se părea o costumație gay. Însă de la acel aspect a pornit un întreg cod al comportamentului homosexual. Un bărbat gay își putea indica preferința sexuală după culoarea batistei din buzunarul de la spate.

„Codul batistei“ sau „codul banda nei“ a fost folosit la scară largă de către homosexuali spre sfîrșitul anilor ’70. Batistele se purtau în buzunarul de la spate al pantalonilor sau trecute prin găicile de curea: în stînga corpului pentru „activ“ și în dreapta dacă erai „pasiv“. Deși nu există o hartă universală a culorilor, unele dintre cele mai bine cunoscute sînt galben pentru „sporturile de apă“, maro pentru „scato“, negru pentru „sado-maso“, violet pentru „piercinguri“, roșu pentru... mai bine nu vă zic, albastru-deschis pentru „oral“, gri pentru „legare“, iar portocaliu pentru „merge orice“.

Unul dintre aspectele cele mai fascinante ale New Yorkului pentru Freddie, cel proaspăt celebru în întreaga lume spre sfîrșitul anilor ’70, era că homosexualitatea reprezenta un triumph politic. Homosexualii erau declarați, uniți, stăpîni pe stilul lor de viață și pe destinul lor. Lucrurile puteau doar să se amelioreze. Așa au crezut. Limitele experiențelor sexuale puteau fi împinse la maximum, ceea ce ar fi fost imposibil în orice alt oraş din lume pe atunci, poate cu excepția Münchenului.

„Freddie se purta destul de bine în Londra, spre deosebire de cum era în New York sau mai tîrziu în München“, spune Paul Gambaccini. „Aceste două orașe erau capitalele aventurilor anonime de o noapte – lucru care pe mine nu m-a interesat deloc. Cu siguranță că lui Freddie i-au plăcut. E o lume la fel de bogată şi de importantă ca muzica pop. Mereu mi-a lăsat impresia că depășea măsura în New York, însă lumea gay de acolo era mai rebelă decît oriunde.“

Într-o discuție cu John Blake, jurnalist specializat în muzica pop devenit scriitor, Freddie a mărturisit că „a curvăsărit“ în New York.

„E un oraș al păcatelor“, a murmurat Freddie. „Dar trebuie să te retragi la timp. Dacă stai o zi în plus, te-a prins în gheare. E hipnotizant. Încă ești sub influența aia la opt sau nouă în fiecare dimineață, așa că mi se fac injecții în gît ca să pot cînta. E un loc autentic. Îmi place la nebunie.“

Deși a recunoscut vag cît de promiscuu era, Freddie a ţinut sub tăcere pasiunea pentru cocaină. Pe lîngă faptul că drogul era ilegal în majoritatea țărilor, cu siguranță în Anglia și în Statele Unite, Freddie nu păruse niciodată genul de drogat și nici nu voia să fie. Ar fi detestat să fie considerat dependent. Nu că ar fi devenit: cînd a hotărît să nu mai ia, a renunțat la obicei peste noapte. Însă pentru moment trăia clișeul sex, droguri și rock-and-roll. Freddie se dădea în vînt după efectul intens pe care alcoolul și cocaina îl aveau asupra personalității și a libidoului său. Cocaina îi creştea încrederea în sine. Îi dădea tupeul de a fi Freddie Mercury.

Freddie s-a putut metamorfoza în hedonistul desăvîrșit din New York care „cumpără și și-o trage“ pentru că își permite. Cînd s-a plictisit și de hotelurile sale preferate – Waldorf Astoria Towers, Berkshire Palace și Helmsley Palace – și-a cumpărat un apartament luxos ultra-păzit cu o panoramă superbă a clădirii Chrysler (punctul de reper preferat al lui Freddie din Manhattan), dar și a Turnurilor Gemene și a Empire State Building. Aflat la etajul 43 al clădirii Sovereign numărul 425 pe East 58th Street, între First Avenue și Sutton Place, la mică distanță de Central Park, de magazinul Bloomingdale’s și de Carnegie Hall, apartamentul avea un balcon de unde se vedeau șapte poduri, inclusiv cel de pe 59^th Street, celebru datorită lui Simon și Garfunkel care au cîntat despre el în piesa cunoscută și ca Feelin’ Groovy.

„Era persoana rafinată cu un aer clasic căreia îi plăcea să o ardă în cartiere sărace“, a remarcat Rick Sky. „Fantezia lui supremă era să ducă la operă o escortă masculină. Rudof Nureiev era foarte asemănător cu Freddie în sensul că avea capacitatea rară de a iubi deopotrivă cultura înaltă și pe cea a vulgului.“

Deși lui Freddie îi plăceau balerinii și s-a zvonit că avusese o aventură toridă cu Nureiev – rusul a scris despre „relația“ lui cu Freddie și vizitele la casa lui din Kensington în corespondența personală publicată în 1995 –, Peter Freestone, asistentul personal al lui Freddie, neagă vehement. Nureiev nu a venit niciodată la Garden Lodge, a insistat Freestone. Presupusa relație romantică nu a existat.

Puțini au înțeles apetitul lui Freddie pentru promiscuitate și decadență. Ceilalți din trupă doar dădeau din umeri și îl lăsau să facă ce vrea.