Avanpremieră editorială: Arta de a asculta

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Arta de a asculta și alte lecții de Michael Caine, aflat în curs de apariție la Editura Nemira.

Unul dintre cei mai îndrăgiți actori de azi, Michael Caine a jucat în filme britanice clasice precum Alfie, Zulu sau Jaf în stil italian, dar și în producții hollywoodiene precum trilogia Cavalerul negru, Un american liniștit, Hannah și surorile ei. A excelat în toate rolurile pe care le-a jucat, fiind răsfățatul criticilor.

Caine știe ce sacrificii cere succesul – a ajuns la apogeul carierei, deși a pornit foarte de jos. Așa cum spune chiar el: „Lucrurile mici pot duce la lucruri mari. Și dacă le faci așa cum trebuie, astrele se vor alinia când te aștepți cel mai puțin.“ „Domnul Caine este un povestitor șarmant. Scrisul lui are o calitate rară la memorialiști: jovialitatea“, notează The New York Times.

*****

Acum, cînd mă uit pe lîngă mine, apoi în urmă, de unde am venit, după care, doar ca să fiu sigur, arunc iar o privire împrejur, încă mă întreb uneori: Ce? Eu? Nu! Vă bateți joc de mine! Uneori încă mi se pare un vis imposibil. Lecția numărul unu: sînt dovada vie că, indiferent de unde pornești în viață, poți s-o faci. Cu accent pe „poți“ – nu pe „o să“. Însă nu promit nimic.

M-am născut cam cu o mie de ani în urmă, prin 1933, în mijlocul uneia dintre cele mai rele crize pe care țara a cunoscut-o și cu șase ani înainte să îi pună punct ceva și mai catastrofal de atît, Al Doilea Război Mondial. Mama a fost menajeră și, deși nu am aflat asta decît după moartea ei, mai avea un fiu, pe care îl iubea și de care avea grijă în secret. Tata a fost inteligent, dar absolut needucat – sau chiar teribil de needucat, ceea ce, la vremea respectivă, reprezenta un lucru obișnuit pentru clasa muncitoare – cărăuș de pește în piața Billingsgate. Locuiam într-un apartament înghesuit de două camere dintr-o casă victoriană modificată, din Camberwell, pe atunci una dintre cele mai sărace zone dintr-o Londră murdară și îmbîcsită: la trei etaje de stradă și la cinci etaje de singura toaletă din grădină.

Am suferit de rahitism, o boală a sărăciei care slăbește oasele, și mă clătinam cînd în sus, cînd în jos pe acele scări, într-o pereche de bocanci ortopedici. La trei ani după ce m-am născut eu, a mai venit pe lume un fiu, Stanley, iar după alții trei ani a izbucnit Al Doilea Război Mondial.

Cînd au început atacurile aeriene asupra Londrei, fratele meu și cu mine, cu vîrste de trei și respectiv șase ani, am fost evacuate și ne-am trezit la mila unor familii noi și mai degrabă dezamăgitoare.

A mea îmi dădea să mănînc o conservă de sardine cu pîine prăjită pe zi și, cînd plecau în week enduri, mă închideau în debaraua de sub scări. Mama a dat buzna și m-a luat de acolo plin de răni imediat ce naziștii au încetat să bombardeze liniile de cale ferată, dar nu înainte să dezvolt o claustrofobie pe viață și o ură absolută pentru orice manifestare de violență împotriva copiilor.

Am abandonat școala la șaisprezece ani, cu doar cîteva examene trecute, m-am angajat și am fost concediat de la cîteva slujbe de birou umile, iar la optsprezece ani am fost chemat în Serviciul Militar, unde pentru prima dată m-am străduit din greu să dau o mînă de ajutor după război Puterilor Aliate care au învins Germania, apoi am plecat rapid să înfrunt armele comuniștilor din Coreea.

Pe atunci Marea Britanie era una dintre națiunile cu cele mai pronunțate diferențe între clasele sociale, iar eu, ajuns la capătul puterilor, observam zilnic asta. Bineînțeles că existau milioane de oameni peste tot în lume care duceau o viață mult mai grea decît mine, dar eu nu știam. Nu vedeam decît că eram sărac și că făceam parte din clasa muncitoare.

Din mai multe puncte de vedere, nu era un început tocmai bun – pentru orice, dar mai ales pentru celebritate. Dar ca star – Maurice Joseph Micklewhite, așa (amărît) cum eram cunoscut pe atunci –, copilăria mea nu a fost deloc nefericită. Asta e tot ce știu, am fost un copil iubit, mama și tata erau niște părinți extraordinari și pînă și cele mai rele perioade din viața mea păreau să-mi ofere ceva bun.

Al Doilea Război Mondial a fost unul dintre cele mai îngrozitoare și tragice evenimente din secolul XX. Dar pentru mine a fost unul dintre cele mai grozave lucruri care s-au petrecut vreodată. Pentru amărîtul sfrijit de șase ani de atunci, a însemnat evacuarea și fuga din calea bombardamentelor – a doua oară împreună cu fratele și mama mea. Am fost transportați dintr-o Londră sufocată de fum în fericirea Norfolkului, unde puteam să alerg în voie în aerul curat, să fur mere și să am drept animal de companie un blestemat de cal mare de căruță, pe nume Lottie. La fel ca toată lumea, am fost obligat să mă hrănesc cu mîncare organică timp de cinci ani: nu mai existau niciun fel de chimicale de pus în pămînt sau în mîncare, fiindcă toate fuseseră folosite pentru explozibile sau muniție. Nu se găsea mai deloc zahăr, așa că nu existau nici dulciuri, nici băuturi acidulate, dar aveam la discreție suc de portocale, ulei din ficat de cod, extract de malț și vitamine. Pentru majoritatea oamenilor, rațiile erau teribile, dar pentru cei ca mine regimul din timpul războiului a însemnat o creștere grozavă. M-am vindecat de rahitism și m-am înălțat ca o buruiană.

Datorită războiului am avut șansa să trec de așa-numitul examen de la unsprezece ani, care mi-a asigurat apoi locul la o școală teoretică bună: un lucru foarte neobișnuit pentru un băiat cu o condiție ca a mea. Tata a supraviețuit Dunkirkului, bătăliei de la El Alamein și eliberării Romei – încă am felicitarea pe care mi-a trimis-o din Dunkirk cînd am împlinit șase ani și rozariul pe care i l-a oferit Papa în semn de mulțumire în 1944 –, apoi s-a întors la noi, mai obosit, mai trist, dar amintindu-ne zilnic cît de norocoși am fost: telegrama de care ne temuserăm zi de zi timp de șase ani nu sosise niciodată. Și cînd ne-am întors la Londra după război, pe cînd aveam doisprezece ani, tot deșirat, dar de aproape doi metri – deja cu zece centimetri mai înalt decît tata –, am fost mutați într-o locuință nouă, o casă prefabricată din Elephant and Castle. Avea lumină electrică, apă caldă, o baie normală, un frigider și, cel mai grozav, toaletă în casă. Toate astea erau o premieră pentru noi și simțeam că trăim în lux.

Am învățat devreme că orice, oricît de tragic ar fi, pentru tine, personal, poate avea și o parte bună. Am învățat cum să găsesc binele și în situațiile îngrozitoare. Uitîndu-mă înapoi, aș adăuga o altă lecție pe care sub nicio formă nu aș fi avut cum s-o știu la acea vreme (aș vrea eu s-o fi știut): dacă eu pot s-o fac

NU CONTEAZĂ DE UNDE PORNEȘTI

înseamnă că există speranță pentru noi toți. Nu contează de unde pornești în viață, te arunci în șa și o iei din loc. Dă-ți seama de ce poți pornind de la ce ai Niciunul dintre noi nu poate să-și aleagă copilăria. Nu ne alegem familiile sau situațiile ori epoca în care să ne naștem. Dar indiferent de locul în care ne găsim, întotdeauna avem ceva de învățat. Și acum, mai mult decît oricînd, îmi dau seama ce lecții grozave am reținut încă de la începutul vieții mele, atît din părțile ei bune, cît și din cele nasoale.