(Avan)premieră editorială: Anotimpuri care nu se repetă
Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din volumul de proză scurtă Anotimpuri care nu se repetă, de Ion Pleşa, apărut recent în colecţia „n’autor“ a Editurii Nemira, coordonată de Eli Bădică. „n’autor“, noua colecţie de literatură română contemporană, vorbește, în n moduri, despre lumea în care trăim – realități de ieri și de astăzi, fragmente din societatea românească ori de pretutindeni, o umanitate în permanentă schimbare. Lansarea colecţiei va avea loc de Ziua Internațională a Cărții, 23 aprilie, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Participă la eveniment Cristina Andrei, Ion Pleşa, Oleg Garaz și Eli Bădică.
Întîmplări de familie și secvențe din viață, despărțiri, vise, regrete și supraviețuiri se oglindesc în povestirile cuprinse în acest volum. Seara de dinaintea emigrării unei familii în Israel, povești de cazarmă, accidentul de la Cernobîl, un raport de gardă în decembrie ’89, o întîlnire ratată cu foștii colegi de facultate, un tată care fuge de lîngă fiul său – acestea sînt doar cîteva dintre scenele care i se vor derula prin față cititorului cînd va deschide cartea lui Ion Pleșa.
„Ion Pleşa are toate avantajele unui debut tîrziu: şi-a delimitat clar universul, pe care îl explorează într-un stil personal, aş zice chiar inimitabil. Prozele sale au un aer comun, parte şi datorită temei predilecte a timpului, cu trecerile şi pierderile sale, parte şi scriiturii, uneori de o rară frumuseţe, blend de stranietate şi nostalgie, de introspecţie şi teatral, de lirism vag şi umor fin. Ion Pleşa are un simţ aparte pentru descrierile unor spaţii învăluite într-o obscuritate blîndă şi pentru surprinderea senzaţiilor într-o lentoare muzicală, ceea ce îl face un neaşteptat blecherian. Prozele sale de familie şi de atmosferă evocă scene şi voci trecute, imagini şi amintiri în sepia ca nişte fotografii vechi în care încă se manifestă viaţă. Cartea sa este un minunat album de snap-uri narative.” — Marius Chivu
***
Cele mai frumoase flori
Mama refuza să folosească telefonul mobil, tableta şi internetul, ceea ce nu e de mirare pentru o femeie în vîrstă. Femeie în vîrstă. Dintr-un fel de pudoare, nu reuşeam să pronunţ nici în gînd cuvîntul bătrînă, acesta căpătase un sens peiorativ, ca şi cum folosindu-l însemna că ai de-a face cu un om devenit inutil şi, de aceea, decăzut din drepturi. O persoană tolerată, care îi încurcă pe ceilalţi. Nu! Nu, şi din o mie şi unul de motive refuzul meu nu putea fi o probă de vanitate. Cu ochii privind în gol, tăcerea ei era înşelătoare, mai multe voci aşteptau să vorbească. Ştiam, experimentasem şi eu aceste lumi amestecate. Singura fiinţă omogenă e copilul, sau nu?
Celelalte vîrste se întrepătrund, devenind apoi un amalgam, deşi fiecare perioadă își păstrează pe mai departe un ton după care o recunoști. Cuvinte sfioase, şovăielnice, pline, martorii puteau interveni şi fără să fie chemaţi pe mobil. O priveam cu mirare cînd îmi spunea că îşi poate reaminti în amănunt ziua pierdută de ieri, ieri de atunci, lumina unui alt prezent, reuşise să se întoarcă într-un tărîm dispărut. Ce dovadă? Reconstituise o parte, voia să îmi arate un artefact. Un caiet dictando obişnuit, în care îşi notase cu creionul, de cînd nu mai vorbisem cu ea, cîntecele pe care le învățase cu zeci de ani înainte. Dacă ar fi putut să le însufleţească... În zadar! Nu reuşea să le învie, oricîtă duioşie ar fi încercat să adune-n glas, auzeam doar un hîrîit, acul unui pick-up zgîriind discul.
– Sînt mai mult de şapte sute. Le-am pus pe categorii, primele, cele pe care le-am auzit de la maici, imediat vin cîntecele populare. Uite, aici încep cele de dragoste, urmează romanţele. Mai sînt cele despre ţară, compoziţiile patriotice, aici intră şi cele pe care le-am memorat din obligaţie, despre Lenin şi colectivizare. Da, nu rîde, am descoperit după aceea că unele fuseseră compuse de Şostakovici și, dacă faci abstracție de cuvinte, au și ele farmecul lor. E muzica mea. Fiecare vers îmi aduce aminte de clipele cînd l-am cîntat, ştiu exact ce am simţit. Cînd o să mor, să mă îngropi cu acest caiet. La sfîrşit, pe ultima foaie, am trecut şi patru piese pe care le-am scris eu, de capul meu, cea mai reuşită începe aşa: „Dragostea vine cu tine, tinereţe, unde te-ai dus?“. Asta credeam că înţeleg din cuvintele limbii străine, cîntecul nu îmi spunea nimic, suna pur şi simplu a gol. Ascultam, şi eforturile ei nu erau suficiente, aveam nevoie de alte poveşti ca să traduc mişcarea timidă, deşi aproape cochetă, cu care îmi arătase comoara. „Acolo“ părea mult prea departe, vîrsta, melodia ei ferecată.
Nu aflasem cum se hotărîse să plece din Ungaria. Descopeream cu surprindere fapte pe care le auzeam pentru întîia oară, deşi crezusem că totul îmi fusese transmis. Ceea ce îmi schimba perspectiva. Destinul aranjează lucrurile, dar uneori le întoarce puţin altfel.
– Pentru a beneficia de bursă, ar fi trebuit să ajung în Bulgaria, acolo s-au dus cei mai mulți dintre colegii mei, pentru că începuseră schimburile de studenţi între ţările socialiste, şi aceasta fusese iniţial programarea. Numai că m-am îmbolnăvit şi am stat cîteva săptămîni în spital. A fost ca un semn pe care mi l-a făcut viața. Cînd m-am însănătoşit, cei din prima grupă plecaseră deja şi următoarea serie, mi s-a spus, fusese planificată pentru specializare în România. Uite cum întîmplarea m-a trimis, pînă la urmă, în direcţia potrivită ca să-l întîlnesc pe tata, tatăl tău. Partea asta nu ţi-o mai spun, cum ne-am cunoscut în săptămînile de practică, cred că îţi amintești. Din anul trei deveniserăm mai apropiaţi, învățam împreună, însă la terminarea facultăţii a trebuit să mă întorc, să-mi iau repartiţia de la mine, de la Universitatea din Budapesta. Aşa am ajuns la o staţiune de cercetări horticole, într-un mic orăşel din centrul ţării, la Marton, lucram acolo de cîteva luni şi ţineam legătura cu el prin scrisori.
La un moment dat, mi-a scris un text mai lung. Stăteam în cameră cu o colegă, într-un fost conac, într-o altă clădire fuseseră amenajate birourile noastre. Trăiam într-un spaţiu protejat, îmi plăcea ce făceam, aveam şi cîţiva admiratori. Lucrurile se petreceau cumva de la sine. Totuşi simțeam că nu era de ajuns. A doua zi, aş fi vrut să îi răspund. Îmi aduc aminte că am ieşit în toiul nopţii din casă, uşor, să nu fac vreun zgomot, simţeam nevoia de singurătate, să mă gîndesc. Ministerul de Interne îmi spunea să rămîn. Ministerul de Externe mă încuraja să plec, toţi miniştrii se adunaseră în capul meu. M-am fîţîit pînă-n zori dînd rotocoale clădirii, cuprinsă de teamă şi de bucurie. După un rond şi o alee pietruită, puteai ajunge la păduricea fostului domeniu, oricum era linişte în jur. Nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Doar cînd, dinspre lizieră, în zori, am auzit ciripitul rîndunicilor, gîndurile mele s-au risipit ca şi cînd n-ar fi fost, totul a devenit limpede şi m-am întors alergînd să-i scriu.
– Nu știam. Deci nu s-a întîmplat ceva neaşteptat, a fost răspunsul la o întrebare. Tocmai atunci. În ce vază să pun florile?
– Asta voiam să îţi spun. Altă dată, dacă vrei, te rog să îmi cumperi numai plante care cresc în ghivece. Ar mai fi ceva loc în dreapta, pe pervazul de la geam. Pe cele îngrijite de mine le văd mereu verzi, înfloresc an de an. Cînd îmi aduci tu un buchet, cît ar fi de frumos, în trei-patru zile se trece. Oricît de des i-aş schimba apa, strălucirea dispare în cele din urmă, culorile se sting şi tulpinile se lasă de parcă florile ar fi fost sugrumate. Se ofilesc, săracele. Nu mai am cu cine să vorbesc.
