Avanpremieră editorială: Amintiri despre apă

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din Amintiri despre apă. Re minor, primul dintr-o trilogie de Ivan Stankov, traducere din bulgară de Mariana Mangiulea Jatop, aflat în curs de apariție la Editura Humanitas. Lansarea volumului va avea loc miercuri, 14 noiembrie, ora 19, în librăria Humanitas de la Cișmigiu. La eveniment vor participa, alături de autor, Mircea Cărtărescu și Lidia Bodea.

„Citiți-l pe Ivan Stankov! Nu vreau să mă bucur doar eu de descoperirea acestei cărți de o rară, evanescentă și nostalgică frumusețe, care ne aduce-n minte nouă, cititorilor români, cînd povestirile mitice, spiritualizate, ale lui Ștefan Bănulescu, cînd lumea prodigioasă a prozelor lui Dan Coman.

Satul de pe malul drept al Dunării, de unde încep și unde sfîrșesc cele douăsprezece povestiri, e un Macondo bulgar străbătut de un fior bogomilic. Poveștile mai multor generații de pescari, marinari, muncitori aflați mereu pe drumuri, femei și copii rămași acasă, emigranți în Argentina și Italia se încrucișează în sclipirea constantă și fascinantă a apelor. Glasurile celor vii și-ale celor morți se-amestecă indiscernabil cu marele glas al Dunării, care nu străbate doar pămînturile, ci trece literalmente prin trupul fiecărui personaj, despărțind malul său drept de cel stîng. Mi-e greu să-mi aduc aminte de altă scriere în care apa să aibă un glas la fel de copleșitor: sicriele plutesc în gropi pline de apă și refuză să se scufunde, ploile și grindina sînt apocaliptice ca-n scenele de diluviu dantești, oamenii mor mereu în apă și prin apă, iar cînd Dunărea seacă pînă la fund ies în procesiuni și se amestecă iar printre cei vii. Vizionarismul cărții se umflă misterios din cel mai arid material: pietrele de rîu sînt calde și cresc, femeile miros a pîine caldă, florile de mină evocă orașe îndepărtate. Detaliile sînt apropiate de ochii cititorului ca sub o lupă deformantă. Formulările, din loc în loc, au o grație memorabilă.

Scrisă cu sobrietatea din Dubliners, cartea lui Ivan Stankov dă impresia de soliditate narativă, în ciuda poeziei vădite pretutindeni. În totului tot, Amintiri despre apă e pentru mine una dintre cele mai plăcute surprize din ultima vreme.“ – Mircea Cărtărescu

****

Ploaia

„Totul pe lume s-a schimbat,
Chiar şi lucrurile simple – ligheanul, cofa –,
Cînd între noi strajă s-a postat
Solidă şi-n straturi aşezată apa.“ – Arseni Tarkovski, Primele întîlniri

Tot timpul trebuia s-o ţin de mînă pe bunica, altfel – simţeam că mor. Aşteptam să fiu străpuns de un fior, care să m-apese şi zdrobească. Dar ea n-o să-mi dea drumul. Picioruşele îmi sînt atît de aproape de pămînt, parcă de fiecare dată îl văd pentru prima oară. E plin de tălpi încălţate în opinci şi-n galoşi, în ciorapi de lînă de culoare gălbuie precum cea a oilor. La bărbaţi ciorapii adună strîns cracii albaştri ai pantalonilor din doc. Cer nu prea e, doar o bucăţică, chiar deasupra mea, susţinut de umerii de uriaş ai bunicii şi ai femeii din faţa noastră. Peticul ăsta e de-un albastru închis, granulos şi ud, ca o placă de beton proaspăt turnată. Toţi îl sprijină cu greu, şi dacă îi dă cumva careva drumul, atunci se abate potopul. Acum nu mai plouă, în locul picăturilor aud o linişte adîncă. Tot satul e aici, în noroi. Nu disting pe nimeni, văd doar mîna bunicii Ispasa. Mulţimea e un om cu o sută de guri, nu îl aud cum respiră, dar îi simt mirosul de ceapă şi usturoi, de lînă jilavă, stătută. Omul ăsta m-a înconjurat din toate părţile şi mi-e teamă că o să mă turtească, dacă trage cumva mai puternic aer în piept. Nu ştiu de ce ne-am grăbit să ajungem aici. Ca să nu ne plouă, mai mult ca sigur.

Am traversat piaţa din centrul satului – singurul loc pietruit. De aici pornesc patru străzi spre cele patru puncte cardinale. Eu o ştiu doar pe una, pe celelalte trei nu am mers niciodată. Aici, pe drumul care duce la cimitir, e cîrciuma. O clădire cu un etaj, cu ferestre murdare şi ziduri îngălbenite; uşa, cîndva vopsită în verde, avea o ferestruică şi, în faţă, două trepte din piatră. Sando a fost ieri acolo, dar nu era beat – aşa auzise bunica –, doar bolborosea ceva ameninţător în timp ce stătea pe trepte şi îşi ascuţea cuţitul.

Toţi bărbaţii din sat poartă la brîu o teacă în care ţin un cuţit. Cuţite mai mari sau mai mici. Cele mai multe sînt cuţite obişnuite, de bucătărie, bine ascuţite însă; pe cîmp sau pe malul Dunării îţi sînt mereu de trebuinţă. Tecile sînt făcute dintr-o piele groasă, cu două crestături prin care se trece cureaua de la pantalon. Băieţii mai mari îşi cumpără şi ei bricege de la magazinul unde se vînd dropsuri, costă o leva patruzeci şi doi unul, destul de scump, dar o dată în viaţă îţi iei briceag. Cu el îşi fac praştii din lemn de liliac – sînt destui pomişori în cimitir, acel loc de nepătruns, înfricoşător, unde la fiecare pas te pîndesc morţii, unii zîmbitori, alţii încruntaţi, sau îngerii de piatră, sosiţi în cimitir odată cu emigranţii întorşi din Argentina, şi care caută să se înalţe la cer. Băieţii, după ce pun legăturile la praştie şi îşi umplu buzunarele cu pietricele, se ascund în coroana nucului de lîngă fîntînă şi stau la pîndă după vrăbii. De cum îi simte, moş Kolcio, pîndarul neoficial din zonă, o ia la goană spre ei cu cuţitul într-o mînă, deşi abia îşi trage răsuflarea, și strigă ameninţător că îi va căsăpi pe toţi. Teaca în care îşi ţine cuţitul e de fabrică, făcută cu capse şi cusută cu un fir gros, decolorat acum, iar din mîner lama metalică aruncă străluciri răutăcioase. Cuţitul ăsta a bătut drum lung pînă să ajungă-n sat. Nu e un cuţit de bucătărie, o femeie nu s-ar descurca cu el. Am avut ocazia să studiez acest obiect înfricoşător cînd bătrînul venea în vizită la străbunicul meu, singurul de care se simţea mai apropiat. Străbunicul era mucalit din fire. La glumele lui, moş Kolcio răspundea cu un zîmbet rece şi egal, care îi dezvelea caninul de metal din colţul gurii, sprîncenele-i stufoase tremurau iar pe obrazul stîng îi tresălta uşor o pată roşie, un dublu strat de carne de mărimea unui fursec. Ei rîdeau, iar pe faţa mea jucau licăririle mînerului. De cum o pornea spre nuc, băieţii se împrăştiau ca găinile, săreau de la diferitele etaje ale lumii lor mici, unde le era cunoscută fiecare ramură, fiecare nod. Cînd vara e pe terminate, ei îşi împart globurile verzi şi cu bricegele de o leva patruzeci şi doi pun stăpînire încet dar sistematic pe recolta nucului, pe care moş Kolcio trebuie să o vîndă toamna şi cu banii primiţi să cumpere un lanţ nou la fîntînă.

Aici, pe treptele cîrciumii, cu o seară înainte, Sando îşi ascuţea cuţitul şi zicea că o să-i taie pe toţi, că o să vadă ei cine e el. În aerul umed al dimineţii am privit cu teamă spre uşa de la intrare şi creierul meu a auzit orbitor de limpede ecoul hîrşîitului făcut de lama cuţitului pe piatra tocită de atîţia paşi. Am văzut de foarte aproape dreptunghiul mirosind a ţigări şi rachiu al uşii care stătea deschisă. Dinăuntru, odată cu gîlceava de voci bărbăteşti, ieşea o lumină gălbuie, prăfuită, care contura acel trup adus de spate, cu o tunică pe umeri. Nu avea chip şi doar acolo unde ar fi trebuit să-i stea ochii se mişcau două scîntei, înainte şi înapoi, în ritmul cuţitului pe treapta de piatră. Din cînd în cînd, bărbatul se apleca mai tare ca să scuipe în locul unde lama se freca de piatră şi vorbele lui bolborosite încolăceau sunetul metalic. În lumina uneia din ferestre se vedea cum atîrnă un fir electric, ca un nerv retezat. Lama cuţitului arunca în întuneric luciri de moarte, iar piatra ţipa la atingerea ei. Cît de adîncă o fi fost liniştea dintre ultimul hîrşîit şi primul ţipăt?

Şi aici, în curtea familiei moarte, era linişte şi groază, toţi aşteptau să se întîmple ceva. De aproape veni un miros de tămîie, sătenii renunţară să mai sprijine cerul şi se ridicară pe vîrfuri. Din noroi s-au auzit nişte voci înfundate care, ocolind cu repeziciune cîteva spaţii închise, reuşiră să iasă deasupra, dar nu se putea distinge nimic clar. Se mişcă şi cerul tot atunci, peticul deasupra mea îşi schimbă forma, iar unele glasuri începură să jelească. Tot satul adunat acolo se puse în mişcare ca un şarpe încolîcit care se îndreaptă lent. Am fost împinşi undeva către coada lui eu şi bunica, în drum. Printre scîndurile gardului am zărit patrafirul auriu al preotului, care stătea în faţa uşii de la intrare, parcă aşteptînd ca cineva din casă să facă ceva. Cădelniţa atîrna nemişcată, ornamentele în relief de pe ea străluceau, iar jarul dinăuntru scotea văpăi ca ochii unui zmeu. Fumul de tămîie se ridica încet dar sigur pe lanţul aurit, învăluia încheietura mîinii albe a preotului şi i se urca pe mîneca largă, neagră a hainei. Undeva pe la mijloc, pe la cot, fumul se ţinea în aer tot mai greu, se strîngea cu disperare, se subţia şi apoi se topea. Ciudat, nu bătea vîntul, nici nu ploua. În toţi aceşti patru ani de cînd ploaia nu se oprise, niciodată picăturile nu cădeau direct jos, ci se furişau în direcţii diferite prin aerul dens, se învolburau şi îşi schimbau înclinarea, ca o zbenguială de copii. În alte dăţi, zile în şir picăturile cădeau drept, disciplinate, sub acelaşi unghi şi cînd mă uitam afară pe fereastra joasă a casei vedeam cum tot satul, lumea întreagă erau înclinate pe-o parte. Acum nu ploua pentru că scoteau din casă cele patru sicrie.