Avanpremieră editorială: Al patrulea zid

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Al patrulea zid de Sorj Chalandon, în curs de apariţie la Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei“. Lansarea cărţii va avea loc sîmbătă, 31 mai, în prezenţa autorului, la Bookfest, standul Editurii Humanitas.

Reporter, apoi redactor-şef adjunct la Libération, redactor la Canard enchainé, Sorj Chalandon, multiplu premiat ca jurnalist şi romancier (în 2006 premiul Medicis, în 2011 Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze, iar 2013 Le Goncourt des lycéens pentru Le quatrième mur – Al patrulea zid ), propune un exemplar roman politic, istoric, de dragoste, al prieteniei şi, element realmente inedit, romanul construcţiei, deconstrucţiei şi imposibilităţii unui spectacol teatral într-o lume la fel de imposibilă.

Foto: J.F. Paga

***

Dormeam. Un soldat mă acoperise cu o pătură în timpul somnului. Se făcuse frig. În primele zile, tirurile de armă mă trezeau. După care au început să mă liniştească. Nu îmi plăcea ipocrizia liniştii.

Un falangist mă scutura rîzînd. Îmi zisese Abu Amar, numele de războinic al lui Yasser Arafat. Povestea documentului palestinian de liberă trecere provocase buna dispoziţie a combatanţilor. Tresărind, mi-am deschis geanta şi am verificat paşaportul şi dolarii.

Am trecut în partea cealaltă a casei galbene, în spatele surselor de lumină din tavan concepute de arhitect. După două rînduri de scări distruse, am intrat în bastionul lunetiştilor. Niciun zid al imobilului Barakat nu rezistase în întregime războiului, însă aici, în încăperea întărită de către miliţieni, nu era nicio urmă de conflict, de impact, nicio zgîrietură, nimic. Fusese ridicat încă un zid, din blocuri de piatră, fără cine ştie ce pricepere, fiindcă lipsea exactitatea alinierii întăriturii. Mortarul se scursese la întîmplare, pînă pe podea. În fortificaţia groasă de un metru şi optzeci de centimetri, arhitecţii războiului săpaseră trei ferestruici pătrate, care permiteau aşezarea unei arme şi a muniţiei aferente. Ţeava puştii se strecura prin lucarna care dădea în rama unei ferestre sau într-o gaură dată în perete şi înconjurată cu saci cu nisip. Din stradă, nimeni nu ar fi putut ghici că acolo s-ar fi aflat un trăgător.

La sosirea mea, Joseph-Boutros tocmai îşi reîncărca arma. Faţa îi era înnegrită de funingine.

- Ahlan wa sahlan! mi-a zis zîmbind falangistul văzîndu-mă că intru.

De acum aveam o nouă ţară şi o nouă familie.

Stătea lîngă o întăritură prin care se putea trage prin şapte deschideri. Poziţia îi permitea să măture întreaga stradă a Damascului. I se adăugau două fante în uşi, două ferestre şi două orificii lîngă coloanele balconului. S-a aplecat pentru a-mi veni în întîmpinare. Era schimbat, zîmbitor, elegant aproape. Cu coatele pe zidul din faţă, cu capul lipit de marginea lucarnei, mai erau încă doi lunetişti.

- Ţi-i prezint pe Kim şi pe Robert.

Le-am strîns mîinile.

- Mîine, posturile lor vor fi preluate de Tarzan şi de Katol. Şi al meu de Begin.

- Begin? Îl cheamă ca pe israelian?

„Vreau să spun adevărul, sufletul meu va zbura într-o clipă”, scrisese Begin pe zidul coridorului.

- Da. Şi pe Tarzan ca pe maimuţoi, a glumit Robert.

În camera întărită nu erau decît aceste trei persoane, cu sticle de apă la picioare şi cu un termos de cafea. Afară încă mai pîlpîiau luminile amurgului. Timpul crud al zilei.

- Să ştii că Franţa are şi lucruri bune. Uite, chestia asta de acolo ne vine…

Creştinul mi-a arătat arma cu pat din lemn gălbui şi cu lunetă.

- Ţi-o prezint pe prietena mea FR-F1. Suport cu două picioare, mîner, sistem de ochire pe timp de noapte, tot confortul modern. Precizie pînă la opt sute de metri. Aşa că poţi să stai liniştit ceva vreme…

S-a întors la lucarna lui, pîndind la fel ca şi ceilalţi doi.

- Bun… Georges, acum mă vei asculta cu atenţie. Georges te cheamă, da?

Am aprobat din cap.

S-a bătut pe coapsă cu palma, ca atunci cînd chemi un cîine.

- Locul tău e acolo, la picioarele mele. Rămîi aşezat, cu spatele lipit de zid. De acord?

- Am de-ales?

Zgomot de arc. De cartuşe alunecînd în încărcător.

- Nu prea. Nu. Să-ţi explic. Vreau să îţi lipeşti umărul şi braţul de piciorul meu. Vreau să le simt în continuu. Înţelegi?

- De ce?

- E o şmecherie a mea. Vreau să simt viaţa lipită de mine.

- Deseori, acela este locul meu, a intervenit Kim fără a se întoarce.

Zgomotul chiulasei. Mi-a întins nişte vată ca să-mi astup urechile.

- Altceva: eu trag, tu taci. Nu mă întrebi nimic. Nici pe mine, nici pe ceilalţi. Mai ales dacă vreunul dintre noi e doborît.

- Mă aşez la dreapta sau la stînga?

- Dacă ai chef să încasezi ceva cartuşe fierbinţi, în dreapta.

M-am aşezat greoi în stînga. Creştinul s-a apropiat de mine. Şi m-a strîns în braţe. Îi simţeam căldura trupului.

- Ai tot ce îţi trebuie? Apă? Răbdare?

- Tot.

Într-un colţ al încăperii se afla o lanternă cu sticla vopsită în albastru. Se făcea tot mai întuneric. Priveam spinările combatanţilor nemişcaţi, stînd cu picioarele desfăcute. Mă sprijineam de fratele lui Charbel. Şi el de mine. Respiram uşor şi mă gîndeam la Marwan care dormea în maşină. La Imane care visa dincolo de ferestrele ei zăbrelite. La inima lui Sam care trimitea bipuri pe ecranul aparatului din salonul lui de spital. La Louise care ocupase locul meu din pat. La Aurore. Mă aflam la Beirut. În miezul războiului. Era în acelaşi timp teribil şi ameţitor. Deşi nu pentru asta ajunsesem acolo. Nu acesta era mandatul încredinţat de Sam. Pistolul druzului, arma cu lunetă a creştinului… Frecventam metalul, nu sufletul omenesc.

Robert şi Kim au tras aproape odată amîndoi. Şocul a fost dur. Încăperea acţiona ca o cutie de rezonanţă, iar din lucarne focul se întorcea cu tot cu fum şi mirosul prafului de puşcă. Ţiuitul cartuşelor goale pe pardoseală. Unul dintre ele s-a rostogolit pînă lîngă pantoful meu. Fumega. Nu văzusem nicicînd vreo bătălie de atît de aproape. Scandal, violenţă, furie da, dar niciodată moartea unor oameni. Am simţit piciorul creştinului încordîndu-se. Apoi, tremurînd. Doamne Dumnezeule! Tremura. Freamătul lui trecuse cu totul în trupul meu. Îl susţineam din toate puterile. Şi îl cuprindeam în fiinţa mea. După ce aplaudasem palestiniana, ajunsesem în tabăra adversă.

De trei ori a tras. Focuri de o violenţă dementă. Reculul i-a zguduit umărul, torsul, picioarele, apoi gîtul meu, umărul, braţul. Alama cartuşelor a izbit peretele. Nu-mi pusesem dopurile de bumbac. Urechile îmi şuierau. M-am strîmbat. Abia de se mai putea respira de atîta praf acru de puşcă. Piciorul lunetistului se liniştea, redevenind ca de piatră. Joseph-Boutros s-a desprins de mine. L-am lăsat să hotărască el cît de mult. Totul revenise la starea de dinainte. La întuneric şi linişte. De afară se auzeau alţi trăgători. Parcă ghiceam faţada clădirii de aici luată în vizorul altor lunetişti. Noaptea era tot mai neagră. Nu mai eram decît nişte umbre mîngîiate de albastrul lanternei cu lumina ei spectrală. Mă întrebam ce oare zăreau luptătorii de lîngă mine. Farul vreunei maşini? Perdeaua prost trasă, trădînd vreun living? O ţigară trecută imprudent dintr-o mînă în alta?