Am sentimentul că se duc fiecare fără să ne fi aparținut, de fapt… Ca niște apostoli trimiși de Domnul la „neamuri“, spre o lume ostilă, deranjată din letargia întunericului colectiv, ca niște magi veniți din Răsăritul Cuvîntului să ne  vestească, să ne lumineze, să ne ghideze, neascultați de mase – nu profeți în țara lor, admirați în taină de cei însetați, ascultați de mulți – poate! –, înțeleși nu de mulți – evident! … 

Fără să-i fi meritat, îi bocim virtual și HD, le croșetăm necrologuri patetice, fără să le fi citit, de multe ori – printre multele rînduri –, testamentele ori, mai rău, numai titlurile, ne asociem imaginii lor cu o ambiție sterilă, ca aceea personală a unui antreprenor de pompe funebre, și învățăm pe fugă un bocet la modă, preluat de la mortul anterior, sonor și fals neapărat…

Ni-i confiscăm funciar, ne rugăm la „sfîntul ocrotitor al ADN-ului“ să descoperim ceva comun în pedigree, le eșafodăm rapid un soclu statuar cu pompa unui primar de țară în campanie, Îl mai amestecăm și pe Dumnezeu pe acolo, confundăm epidicticul cu juridicul și deliberativul – sporovăială lacrimogenă să iasă, da’ să fim cît mai credibili! –, ne mai punem și cîte un șorț sau un pompon îndoliat și o morgă pe măsură, cu o barbă versatilă, ascunse după un geam fumuriu sau o ramă funestă de „profil“… „Je suis… lui/elle.“

Am uitat să ne rugăm și să le cerem iertare pentru gena noastră dominantă: ingrată, uitucă și mimetică!

De aceea, fie că trece la Domnul împăratul, fie bufonul lui – actorul, fie retorul, fie cronicarul, fie solul, fie doctorul, fie preotul, fie dascălul – Mihai I Regele, Stela, Cristina, Zoe, Augustin, Olga, Părintele Adrian, Aspazia, Părintele Nicolae, Prințesa Marina, Tata, Carmen, Nea-gu, așa cum va fi și cu Mihai Ș. –, moare cîte o lume cu regele ei, o lume în care ne grăbim să ne înfigem pentru selfie-uri, dar din care fugim „dacă e vorba pe așa“, dacă intră în pămînt…

Am invitat de curînd 55 de tineri isteți la TNB, la Regele moare… Un elogiu adus vieții, după ce i s-a înțeles veșnicia, o meditație despre viața fiecărui om despărțită prin „ceva“ necunoscut de cea de dincolo. Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc și Ana Ciontea, trei regi și regine care păstrează cîte o lume a valorilor artei de mare clasă, sfidînd timpul din agendele actuale, și care vor merge și ei mai departe, ieșind din luminile rampei, cînd Domnul îi va chema… Monologurile revelatoare ale protagoniștilor, care jalonează genial opera, simfonice și unice, contrare apetenței corvide a omului bicisnic pentru defuncți. „Regele moare“, zice sapiențial E. Ionesco, ca o mărturisire a ceea ce a deprins stînd pe lîngă un veritabil suveran cu lumea lui, învățînd să moară după ce și-a trăit cu inconștiență viața, dar învățîndu-i și pe ceilalți cum să moară, după ce a dat măsură „greutății“ dragostei…

Noi nu numai că nu dăm măsură creștinească acestor treceri, însă mai rău, dăm examene periodice, cu prestații publice lamentabile în majoritate, copiind din discursul postum al cîte unui rege al scenei noastre publice în schița propriului epitaf, sperînd aiurea o șansă vremelnică în eternitate… În seara aceasta, gonind în spatele unei Salvări cu girofar, am înțeles viteza fugii de moarte. La „urgențe“, am văzut și am simțit olfactiv jertfele aduse pentru unicitatea fiecărei făpturi, toate – prinți și cerșetori – aduse de suferință pe un pat egalizator al neputinței, dar și al speranței de a amîna moartea. Pentru că angoasa morții ne desparte de cei cu care ne asociem de circumstanță, ne anulează declamațiile de odinioară, ne smulge din îmbrățișarea dragostei necondiționate, din legămîntul admirației candide și ne prinde în capcana scîlcierii așa-zisului respect purtat celor de pe catafalc. Nu?! Aștept să mă contraziceți după pomana de șase luni!

Dumnezeu să ne ierte pe toți, iar pe ei să îi odihnească în corturile drepților!