Mergeam spre școală în ritmul meu de melc, cu muzica-n căști, cărînd pe umărul drept o geantă grea și-n mîna stîngă – laptopul. O studentă din anul I se apropie de mine zîmbind. Apuc să-mi scot o cască din urechi și aud doar „Bună ziua! Profa’, v-am trimis o inimă!” E bucuroasă și autentică, nu se formalizează (aproape) deloc. Îmi explică rapid că mi-a trimis, într-un mesaj privat, o fotografie cu organul inimii stilizat, pentru că știe că mie îmi place să pictez inimi.

Cu o săptămînă în urmă, la două dimineața, mă sunase o colegă de-a ei de an. Toți studenții mei îmi au numărul de telefon. M-am speriat, am crezut că s-a întîmplat ceva, am răspuns. După „Bună seara!” a urmat o rugăminte: „Puteți să-mi aduceți și mie, vă rog, cărțile acelea despre care mi-ați spus?” Am ascultat-o cu inima bubuindu-mi în piept, crezînd c-am să mor ca un iepure. După ce am aflat de ce mă sunase, am întrebat-o: „Doamne, dar tu știi cît e ceasul acum?” Nu știa. Pierduse noțiunea timpului. Și-a cerut sute, mii și milioane de scuze și atunci, la telefon, și a doua zi, la școală. Nu m-am supărat nici atunci, noaptea, nici a doua zi. N-aveam de ce. Am fost și eu studentă, am pierdut și eu noțiunea timpului. Uneori, o pierd și acum.

În pauza dintre cursuri, vorbesc cu acești copii de 19-20 de ani despre diverse: cărți, muzică, evenimente care urmează să aibă loc în universitate, noile deserturi de la cafeneaua din instituție, noi publicații, despre aplicații pe care ei mă ajută să mi le instalez pe tabletă. Înțeleg, de la ei, că una dintre replicile pe care le folosesc frecvent este: „Nu e panică, man!” Atunci cînd îi întreb dacă au înțeles ce anume trebuie să facă pentru un proiect de seminar îmi răspund gesticulînd și făcînd tot soiul de grimase haioase: „Merge mintea la băiatu’”. Asta înseamnă că da, categoric au înțeles. Îmi mai spun și că n-am nici o poreclă și că, atunci cînd nu sînt lîngă ei, îmi spun doar Ada. Știam asta deja, fiindcă i-am auzit în mai multe rînduri, dar mă prefac că nu știu.

Cu 12 ani în urmă, stăteam în prima bancă din exact aceeași sală de curs. Purtam tot bocanci, iar în spate căram un rucsac cărămiziu ticsit de cursuri și cărți. Aveam două codițe împletite în stil „spic de grîu”. Nu luam niciodată în calcul să chiulesc. Dacă se întîmpla, totuși, să nu ajung la vreun curs, acela era cursul de la 8 dimineața. Mă trezeam extrem de greu. Dar mă duceam, totuși, de la 9. Nu vorbeam cu profesorii mei pe Mess. Instagram nu exista. Nu îndrăzneam să mă adresez vreunei profesoare cu „profa’”. Nici să sun vreun profesor la 2 dimineața. Nici nu visam. Pe profesorii pe care îi admiram, îi admiram în tăcere. Cuminte.

Cu 12 ani în urmă, stăteam în prima bancă din exact aceeași sală de curs fără să am habar c-am să mă întorc aici. Știam exact ce vreau să fac din punct de vedere profesional cu viața mea, dar nu luasem și predatul în calcul. Generația mea era sau doar părea decisă să mute munții din loc, să revoluționeze sisteme, să facă ceea ce credea ea că nu s-a mai făcut, nu s-a mai gîndit, nu s-a mai visat. Am uneori senzația că visele multora dintre noi semănau enorm între ele și că, într-un fel sau altul, voiam, de fapt, o schimbare care să ne poarte numele, dacă s-ar fi putut. Elementul comun era – pentru toți – hotărîrea.

Azi, studenții mei nu spun că sînt hotărîți. Ei susțin că sînt „determinați” și-mi dau seama că au trecut niște ani peste mine atunci cînd realizez cît de tare mă deranjează acest „determinați”. Azi, studenții meu nu spun, sus și tare, nici că vor să schimbe lumea, nici că vor să mute munții din loc. Nu cred că mai idealizează domeniul mass-media așa cum obișnuiam s-o facem eu și colegii mei. Ei știu însă sigur că se vor descurca. Știu sigur că vor fi o rotiță dintr-un sistem care va merge. Fiindcă n-are cum să nu meargă. Sînt total diferiți de studenții de acum 10-15 ani și asta nu e ceva greșit. Nu mai este. Sînt diferiți și atît. Sînt mai dezinhibați decît eram eu, mai liberi, uneori, mai grăbiți. Cînd și cînd, superficiali, dar odată ce înțeleg cum stau, de fapt, lucrurile, revin asupra lor și le fac să iasă mai bine. sînt mai sinceri, mai deschiși. Vorbesc mai multe limbi străine decît generația mea, se pricep să rezolve toate problemele tehnice de la calculatoare, telefoane, gadget-uri. Pentru unii dintre ei, respectul nu stă în formule de politețe. Pentru unii dintre ei, admirația se cere exprimată și-atunci vin la tine și spun: „Profa’, ce inimă cool ați pictat weekend-ul ăsta!”

Semănăm, dar rămînem diferiți. Studenția mea nu seamănă deloc cu a lor. Dorințele mele de-atunci nu au nimic de a face cu dorințele lor de-acum. Ei știu sigur că vor reuși. Chiar dacă nu vor schimba lumea toată, vor schimba o parte din ea. Sîntem diferiți și cred că asta e bine.