De cîte ori poate spera un om în fața morții? De cîte ori își poate cere un copil de 15 ani dreptul la viață? De cîte ori poate cerși o tînără, perfect legitim, în fața statului român, a instituțiilor, șansa ei de a trăi? O dată. De două ori. De trei ori. De trei ori a implorat Alexandra salvarea. De trei ori a sperat în imediata, violenta, perversa apropiere a morții, într-o disperare aflată dincolo de orice limite pe care noi, ceilalți, nu ni le putem imagina nici măcar vag.

E greu să scrii, în orele și zilele astea, despre moarte în România. Nu despre „moartea bună”, survenită la finalul unei vieți liniștite și, poate, împăcate. E greu să scrii despre moartea cinică, stupidă, dureroasă. Moartea pe picioare. Moartea cu zile, cum spune o expresie din popor. E greu, e cel mai greu să scrii despre moartea la care condamnă sistemul. Lucid, rece, impersonal. Ca o virgulă într-o statistică oficială, despre care se menționează o dată pe an, pentru ca apoi să zacă rătăcită într-un dosar prăfuit, uitată într-un folder. Moartea la care statul e complice. Moartea la care statul condamnă. Politic, instituțional, aberant, crud.

Zîmbim uneori cu subînțeles, mai mult sau mai puțin conștient, cîte unui medic, atunci cînd îi lăsăm pe birou o cutie de ceva. Bomboane, cafea. O sticlă de whiskey. Ne gîndim că merită, pentru că ne salvează sănătatea. Ne face bine. Nu ne mai oprim din drumul, din stresul nostru zilnic, atunci cînd, mergînd spre casă, dăm peste un protest față de ridicarea total abuzivă, pe spațiul verde, a unui imobil de zece etaje. Întoarcem de foarte multe ori fața de la nedreptate, de la dezonoare, de la nepotism. Ne scandalizează puțin spre deloc numirea fiului fostului premier Adrian Năstase într-o funcție de consilier onorific, într-o manieră care nu are nimic de a face cu principiul meritocrației.

Și, totuși, unde se despart drumurile noastre de cele ale politicienilor, de cele ale oamenilor legii? Unde anume nu mai simțim nici o fărîmă de respect, nici o urmă de înțelegere față de instituțiile anchilozate ale statului, instituții încremenite în neputință și dominate, uneori, chiar de rea-voință? Unde devine, pentru noi, „prea mult” și „prea greu”? Acolo unde moare un om. Moare un copil. Sub privirile acelora pe care îi numim oamenii legii. Căci trăim într-o țară în care legea, iată, condamnă la moarte un om nevinovat.

De cîte ori mai putem spera? De cîte ori putem să mai credem în schimbare? Chiar și o singură dată mi se pare un gest de curaj în țara asta. Un risc. Fiindcă drumurile noastre se despart de ale lor în fața morții. Mergem împreună, lași și complici, pînă într-un punct. Limita cea de pe urmă, dincolo de care nu mai există decît suferință, durere. Mergem împreună pînă cînd moartea ne va despărți.

Foto: Mildiou, flickr