„Mă intrigă cînd oamenii simt că sînt transparenți în fața celorlalți“ – interviu cu Cristina HANEŞ
Este absolventă a Facultății de Teatru și Televiziune din Cluj-Napoca, specializarea Cinematografie-Fotografie-Media, și a unui master de regie de film documentar DocNomads, desfășurat la Lisabona, Budapesta și Bruxelles. Filmul de debut al Cristinei Haneş, documentarul António e Catarina, a cîștigat în luna august a acestui an premiul Pardino d’Oro la Festivalul de Film de la Locarno. În octombrie, filmul va fi prezentat în cadrul Competiției Naționale a Festivalului de Film DocLisboa din Portugalia.
Cine este António? Cine este Catarina? Care este povestea felului în care a luat naștere filmul dumneavoastră?
António și Catarina sînt personajele pe care eu și Augusto le „interpretăm“ în acest film documentar. António e un bărbat de 70 de ani dintr-un oraș mic din nordul Portugaliei, care nu vrea să își destăinuie numele real – Augusto – în fața oricui. Dar este și numele pe care, amuzîndu-se, îmi zicea că îl folosea pentru femeile pe care nu voia să le revadă. Catarina e numele pe care el mi l-a dat, zicînd că am alură de Catarina. Așa că le-am preluat pentru a denunța jocul nostru din film. Am considerat că acest titlu reușește să facă aluzie la faptul că dezvăluim versiuni ale noastre puternic influențate de condițiile în care se consumă relația noastră (în fața camerei de filmat, dar și într-un spațiu claustrofobic, în mare parte am filmat în timpul nopții). Am făcut acest film fără să știu unde mă va duce. Ceea ce am știut din prima e că vreau să îl filmez și de puține ori în viață am fost atît de convinsă de ceva. Între noi s-a produs o scînteie cînd ne-am văzut pentru prima oară. Ne-am oprit în loc și am căutat imediat un subiect de conversație. Am vrut amîndoi să știm de ce am simțit această atracție, așa că, vreo lună de zile, ne întîlneam periodic la cafele, fără să filmăm. I-am zis din prima zi că îl voi filma, mă mir și acum cu cîtă convingere am zis-o. Nu înțelegea de ce și ce ar putea fi de filmat în viața sa petrecută în mare parte într-o cameră. Nu cred că l-am deslușit nici acum, se învăluia într-un mister cu bună știință, bănuind că mă va atrage și a funcționat. Prima poveste pe care a ales să o zică despre el a fost despre perioada pe care a petrecut-o în Paris în anii ’60. Aventurile lui de cuceritor erau cele care îl înviorau cel mai tare cînd reflecta asupra trecutului său. Nu interacționa prea mult cu colegii lui de apartament, trei bărbați între 70 și 80 de ani, petrecea mult timp singur, avea insomnii, nopțile le petrecea la fereastră fumînd și privind trecătorii. Pentru el, era un mecanism de a suporta condiția în care se afla. Fugea de viața lui din nord și locuia de trei ani în Lisabona. M-au atras modul în care se exprima, liric și brut, personalitatea lui puternică și dominantă. Cred că am reușit să stabilim un raport de forțe echilibrat, m-am regăsit în el și el în mine. Universul lui din acea cameră dintr-o clădire veche era constituit din elemente minimale: un pat, o noptieră, cîteva cămăși de mătase și batiste din Paris la care ținea, o brichetă veche Zippo și fotografii cu el la vîrsta de 30 de ani, dar și cu două femei pe care le-a iubit: o japoneză și o finlandeză. Am vrut să surprind lumea lui interioară prin chipul său, drept urmare aproape toate cadrele îi surprind chipul într-o mod aproape obsesiv. Filmul are o mizanscenă unică, precum într-o chamber drama: camera sa și niște rupturi prin fereastra care dădea înspre viața tumultoasă a cartierului decadent Intendente. L-am cunoscut după două luni de la sosirea mea în Lisabona, nu mai fusesem în Portugalia niciodată pînă atunci. El m-a învățat portugheza și așa am ajuns să comunicăm, am învățat-o pentru el și pentru a putea să îl înțeleg. Am lucrat timp de trei ani pentru acest film. Am filmat aproape toate întîlnirile noastre din camera sa, în 2014 o mică parte, iar, mai apoi, în 2016, majoritatea materialului, cînd m-am întors după semestrele din Budapesta și Bruxelles. Materialul mi-a dictat direcția filmului într-un mod organic. Am filmat cadre-secvențe lungi, fixe, încercînd să rămîn fidelă unui proces ambiguu și complex de cunoaștere și descoperire a doi oameni care nu știau multe unul despre celălalt. Am montat trei filme cu Augusto. Primul de 9 minute, intitulat The falling of a hero of our times pentru tema de semestru, al doilea cu același titlu, pe care l-am prezentat la examenul de absolvire a masteratului și al treilea pe care l-am montat la cîteva luni după examen, versiunea finală de 40 de minute, cu intenția de a-l trimite în lume. Așa a ajuns la Locarno, pentru că s-au potrivit lucrurile și am reușit să îl termin la limită. E un film născut dintr-un perfect timing. Pot recupera, uitîndu-mă în spate, un moment concret care mi-a inspirat demersul și anume cînd, în prima seară, plimbîndu-ne pe un bulevard din Lisabona, mi-a șoptit la ureche „hai să ne ținem de mînă și să ne prefacem că sîntem în Paris”.
Prin ce se distinge poziția unui regizor de film documentar de aceea a unui regizor de film de ficțiune? Care este condiția pentru ca un film documentar să se închege?
Calea unui regizor de film documentar e poate mai aventuroasă, deși m-aș feri să le diferențiez atît de mult, dar filmul e tot un construct, cu o intenție în spate. În filmul documentar, e greu să te oprești din filmat, iar cînd te oprești, viața continuă. Deci între cadre, înainte și după, sînt momente pe care nu le poți recupera. În ficțiune, unii regizori spun că știu doar cum se va termina filmul, iar pînă acolo nu știu cum vor ajunge. Chiar și cu un scenariu, lucrurile se pot schimba în momentul în care textul ia viață prin actori. Noi intrăm în viețile unor oameni și apoi trebuie să plecăm. Cea mai dificilă parte e dezamăgirea care se instaurează cînd se termină filmările, pentru că acel act de a poziționa camera în fața cuiva devine un declanșator, e foarte intim, relevă uneori lucruri de care nici nu eram conștienți că le avem în noi, uneori mai pure, alteori mai false, depinde cine e în spatele camerei, ce relație de putere s-a stabilit.
Intervin considerente etice, dar și niște pretenții de disponibilitate din partea noastră care pot părea absurde. De obicei, după prima zi de filmare, oamenii cred că aia e tot, de fapt vor mai urma cîteva luni, uneori ani. Mai e importantă distincția dintre documentarele informative și cele care au altă miză. Cele care luptă împotriva informațiilor pentru a crea propria poveste a unui autor despre și cu un om sau a unei situații, a unui spațiu. În film, nu vom afla cine este António prin datele sale biografice, profesie sau origine, ci printr-o relație nou formată la vîrsta de 70 de ani cu o regizoare de 25 de ani din România. Am vrut să creez o atmosferă de reverie, prin lumina aurie ce străbătea prin fereastră de la felinarul de pe stradă și să creez un personaj pe care eu mi l-am imaginat atunci la început, cînd nu știam prea multe despre el. Am filtrat mult, am redus din informații, din surplusul blocului de piatră, precum în sculptură. Această comparație cu gîndul lui Michelangelo despre sculptură mi se pare potrivită și am auzit-o la un curs în Lisabona. Practic, ceea ce un personaj alege să împărtășească e luat ca un punct de plecare. E important modul în care oamenii se raportează la propria viață, ce conflicte sau lucruri nerezolvate îi bîntuie. Și acestea răzbat la suprafață și fără să fie spuse în mod clar și articulat. Mă intrigă cînd oamenii simt că sînt transparenți în fața celorlalți, chiar în fața unor străini cu care doar schimbă o privire accidentală pe stradă. O povară de acest gen poate părea uneori absurdă pentru ceilalți. Și aceste povești trebuie scoase la iveală cu mare grijă, trebuie elimitată falsitatea și ajuns la un mod de a le elibera care să nu provoace o expunere grosolană. Simt cînd o scenă e încărcată, cînd face aluzie la ceea ce mă interesează pe mine și caut moduri de a le declanșa cînd ele nu se mai fac vizibile. Dar și la nivel formal, caut să decupez spațiul încît să creez o atmosferă care să împingă toate elementele înspre expresia completă și închegată a poveștii personajului pe care vreau să o reprezint.
Oamenii care sînt înregistrați pentru a fi parte a poveștii unui autor sînt persoane sau devin personaje? Cum ați descrie această graniță dintre persoană și personaj în cazul filmului documentar? Este ea pertinentă?
Este pertinentă pentru că eu așa mă raportez la persoanele pe care le filmez, le ridic la rangul de personaje. Iar acest lucru mă face să mă simt mai protectivă față de acești oameni. E ca orice relație de iubire sau de prietenie, la început o fascinație de neclintit, fiecare începe să își calibreze comportamentul pe măsura unor așteptări pe care le intuim în mers, iar mai apoi se formează un raport de putere care va deschide calea spre o cunoaștere mai temeinică, în timp, un proces de deromantizare, de punere la îndoială a celuilalt.
Cînd aveam de îndeplinit teme de școală într-un timp extrem de scurt (două săptămîni – fără să știm limba, orașul, cu montaj cu tot) ne confruntam cu situații în care îți „pierzi personajul”, foloseam expresia „I lost my character”. Situația asta mi s-a întîmplat și mie, pentru că nu am explicat destul de coerent ce înseamnă acest angajament de a te lăsa filmat. Mai ales disponibilitatea și încrederea pe care o cerem. Oricum, odată ce am prins mindset-ul că un film poate fi stîrnit de faptul că am fost pusă în momentul potrivit, în același loc cu un alt om și dintr-un schimb de priviri, dintr-un gest reciproc în care ne-am recunoscut existența, viața a devenit destul de incitantă, dar nu pot menține această stare de deschidere chiar tot timpul.
Care sînt autorii de film de care sînteți cel mai atașată? Prin ce credeți că se explică aceste afinități?
L-aș numi pe Cristi Puiu dintre autorii români, Abbas Kiarostami, în mod special pentru Close-up, Thomas Vinterberg, pentru Festen, Bela Tarr, cu Damnation. Toți acești autori au creat filme care nu mai acceptă granița dintre ficțiune și documentar, ci o asumă și se folosesc de ea la nivel formal, cu un fler debordant, dezvelind suprafața realității prin personaje care sînt prinse într-o luptă perpetuă între ceea ce sînt și ceea ce vor să devină.
Care este cea mai importantă valoare umană pentru un autor de film documentar?
O atitudine plină de candoare, generozitate, curiozitate, curaj. Faptul că personajele mele ajung reprezentate și apoi sub lupa unor spectatori, mă responsabilează, încerc să înțeleg ce anume ar putea să atingă și pe altcineva, să fiu cît mai critică, să fiu și sceptică și naivă. Să încerc să las lucrurile de sub controlul meu, să nu le blochez; să las lucrurile să se întîmple și mai apoi să le elucidez. Să caut în acea luptă de care menționam – între ceea ce sînt și ceea ce vreau să devin – pentru a găsi în mine gînduri pe care le evit, pentru că mi se pare incomode, iar acea frică, evitare devin pentru mine indicele unui lucru relevant.
a consemnat Laura DUMITRESCU
Foto: Marco Abram
