În cinematografele din țară rulează, în prezent, documentarul Distanța dintre mine și mine (regizat de Mona Nicoară și Dana Bunescu), despre viața poetei Nina Cassian. Prilej cu care vă prezentăm un interviu din 2003, realizat de Marius Chivu și apărut în revista 22, nr. 721.

În ce context şi în ce condiţii aţi plecat din România comunistă?

Am plecat în septembrie 1985. Primisem o invitaţie în baza unei burse Soros pentru a preda poezie la New York University. Ca şi cînd poezia se poate preda! (Rîde) Am plecat doar pentru un semestru, trebuia să încep în octombrie şi să mă întorc înapoi în ţară în ianuarie. Cinci luni, cu totul. Oricum, plecam toamna. Aveam cu mine numai un palton, pantaloni, pulovere şi ceva mai arătos pentru Crăciun şi pentru Anul Nou, pe care urma să le petrec la New York. Nu aveam cu mine nici măcar un tricou sau o rochiţă de vară. În fond, nu plecam definitiv. În lipsa mea, s-a mutat în casa de pe Dionisie Lupu, unde locuiam pe vremea aceea, Eva Sîrbu. Totul era pregătit pentru întoarcerea mea. Ce s-a întîmplat?

La începutul lui noiembrie primesc un telefon din Chicago, de la fiica lui Gheorghe „Babu” Ursu. Ştiam despre buclucul în care era vîrît. Ne vedeam cu regularitate şi îmi povestea ce se mai întîmplă la anchetă ş.a.m.d., dar era liber. În noiembrie deci, primesc un telefon de la fiica lui care îmi spune că a fost arestat. Cîteva săptămîni mai tîrziu, primesc încă un telefon de la ea, spunîndu-mi că tatăl ei a murit. După cum ştim astăzi, a fost omorît în închisoare, în bătăi. Apoi mai primesc un telefon, de data asta de la o nepoată sau o verişoară a lui Iordan Chimet. Mă suna chiar din America să-mi spună, din partea lui Iordan, că n-ar fi cazul să mă mai întorc.

Mare jale, mare şoc! În primul rînd, pentru moartea lui Babu şi apoi pentru faptul că toată existenţa mea se schimonosea încercînd să rămîn la New York. Cum să rămîn? Cu două meserii care nu există, adică poezie, care trebuie tradusă, şi muzică clasică sau, cum o numesc ei, muzică serioasă?! Nu se putea trăi din asta şi, bineînţeles, orizontul mi-a apărut atunci complet barat. Dar n-am avut încotro. Totuşi, n-am cerut azil politic. Cu încă o tranşă din bursa Soros şi cu încă o bursă am dus-o un an şi jumătate fără să cer azil politic. Nu voiam să pierd tot ce se mai afla în România, adică casa mea, care era un apartament cu chirie, dar care conţinea tot. Valorile materiale mă interesau prea puţin, mobilele, hainele şi nu mai ştiu ce, dar manuscrisele pe care le lăsasem neştiind că plec definitiv erau pentru mine foarte importante. Tablourile, de pildă, au dispărut: o serie de gravuri făcute de Iosif Fekete pe poeziile mele şi multe altele.

După un an şi jumătate nu am mai avut încotro. Nu am găsit nici o slujbă, nici măcar fictivă, ca să pot să-mi prelungesc vizele, cea americană şi cea românească. Mi-am terminat cursul în faţa celor zece studenţi (am rămas prietenă cu unii dintre ei) şi am cerut azil politic. Acestea sînt condiţiile în care am plecat în America!

Nu vă spun cum m-am descurcat, pentru că nu ştiam limba engleză prea bine şi, cu atît mai puţin, nu eram la curent cu literatura engleză sau americană. În România, după cum ştiţi, eram mai mult sub influenţa culturii franceze. Ştiam literatură franceză, m-am rugat de ei să mă lase să predau un curs de artă comparată, întrucît mă pricepeam cumva şi la muzică, şi la pictură şi asta aş fi putut face. Nu, au spus ei: poezie! Deci legat de limbă şi de actualitatea creatoare în domeniul poeziei. A fost foarte greu. Mă ajutam de gesturi, mai scriam, desenam pe tablă ce cuvînt voiam să rostesc, dar nu-l găseam ş.a.m.d.

„M-am întors de multe ori, dar a fost imposibil să rămîn”

După Revoluţie aţi fi vrut să vă întoarceţi în ţară? Ce s-a întîmplat?

Tot timpul am sperat să mă pot întoarce în România, dar primul voiaj, cred că în 1990, a fost în Grecia. Nu ştiu de ce, îmi era cam frică de atmosfera uşor „haotică“ din ţară. Dar în `91 m-am întors cu mare speranţă, care însă mi-a fost retezată imediat.

În primul rînd, a murit o verişoară a mea, scriitoarea şi criticul Sanda Radian. A scris literatură ştiinţifico-fantastică, a făcut şi o antologie a fabulei... În casa ei, rămasă goală, m-am mutat eu, străduindu-mă însă din răsputeri să obţin aprobarea de a rămîne acolo definitiv. Nenumărate convorbiri cu primarul Sectorului 4, care tot amîna să-mi dea hîrtia şi tot amîna şi tot amîna! M-am întors la New York temporar, lăsînd-o pe prietena mea, Lucia Fetcu, să-mi ţină locul. Adjunctul primarului a venit, a schimbat instantaneu cheia, a dat-o afară pe prietena mea şi s-a instalat el. Nu vă spun că, ulterior, o vecină a găsit la gunoi fotografiile mele, pe care le adusesem cu mine – eu venisem acasă, îmi mutasem şi pianul… O, Dumnezeule! (Aproape îi dau lacrimile) Cu asta mi-a murit speranţa unei întoarceri. Am vorbit şi cu primarul de atunci, Crin Halaicu, îmi promisese că îmi va descurca situaţia, dar nu a făcut absolut nimic. Am plecat acasă — acasă, nici nu mai ştiu, acasă era aici! —, am plecat acolo fără speranţă, pentru că, pur şi simplu, fusesem lăsată în stradă. Acest episod nefericit din viaţa mea a fost pe larg difuzat şi popularizat la vremea respectivă. Am vorbit atunci la televiziune, m-a ajutat Anca Fusariu, mulţi mi-au întins mîna, dar în faţa corupţiei micile sau marile noastre eforturi sînt zadarnice.

Acest episod v-a împiedicat ulterior să mai încercaţi revenirea în ţară?

Nu a mai existat nici o posibilitate, bani nu aveam, nu puteam să-mi cumpăr o casă aici, să zicem în centru, cum mi-ar fi plăcut. Nu, era imposibil! Şi în felul acesta, destinul meu s-a pecetluit. Cum s-a pecetluit? Mă întreb singură.

Am continuat să scriu poezie în româneşte; am mai publicat şi aici, la Editura Fundaţiei Culturale Române; apoi mi-a apărut, în sfîrşit, după 15-20 de ani, şi antologia în „Biblioteca pentru toţi”, o colecţie în care apăruseră toţi: şi cei din generaţia mea, şi cei din generaţia de dinaintea mea, şi cei din generaţia de după mine. M-am obişnuit şi cu această situaţie singulară în mod negativ. În sfîrşit, am apărut în „Biblioteca pentru toţi”, dar nu cum apăruse Adrian Păunescu pe vremuri, luînd, mi se pare, 100.000 de lei pentru un tiraj uriaş. O sumă care era o avere pe vremea aceea. Cînd am apărut eu, tirajul a fost meschin şi cu un fel de, vorba lui Caragiale, „renumeraţie după buget”, absolut ridicolă. Dar bine că am apărut!

Din `91 şi pînă acum, în 2003, m-am întors de cel puţin o duzină de ori în România, sub diferite auspicii, mai favorabile sau mai defavorabile.

Care au fost, pînă la urmă, realizările dvs., în viaţă şi în operă, în anii trăiţi în America?

Realizări poate că e mult spus. Deşi, pot spune că s-a întîmplat un fel de miracol, datorită trăsăturilor mele fizice inconfundabile. M-a recunoscut cineva, care nu mă întîlnise niciodată, doar după coperta unei cărţi care apăruse acolo cu fotografia mea. Şi mi-a spus: „Eu pe dumneata te cunosc“. Iar eu i-am răspuns: „Exclus, imposibil, nu aveţi cum!“ Apoi m-a lămurit că din cartea aceea şi m-a sfătuit să trimit un poem la The New Yorker. Şi am trimis un poem pe care tocmai îl tradusese o prietenă de-a mea, americancă, şi, spre marea mea surpriză, a apărut. După aceea, după apariţia acestui poem, am fost chemată de o editură la fel de prestigioasă, care dorea să-mi publice un volum de versuri alese. Ah, am spus eu, bineînţeles! Bun, apucă-te de lucru cu traducători, unii iluştri, de acolo. Am avut această şansă, mi-a apărut cartea, apoi încă una, şi încă una, şi în Anglia vreo trei. La ora asta, însumez cam şapte cărţi apărute în America, ultima fiind scrisă de mine direct în englezeşte. Ce să-i faci, adaptarea era mediul normal! Dar mi-au trebuit aproape 15 ani ca să pot scrie în englezeşte.

Financiar vorbind, v-a ajutat această nouă carieră?

Nu, Doamne fereşte! Nici acolo nu se poate trăi din scris. Acolo am trăit din ajutorul prietenilor, din, Dumnezeule!, moştenirea verişoarei mele, care murise şi care avea nişte finanţe în Anglia. Asta m-a ajutat să supravieţuiesc. După care, alt miracol, acum cîţiva ani m-am măritat cu un american, Maurice Edwards. El însuşi, european prin structură, fiind în largul lui în muzică, în poezie, în literatură, în pictură. Timp de peste 40 de ani a condus Filarmonica din Brooklyn. Aşa că, miracol peste miracol! Dar asta nu mă împiedică să nu sufăr de faptul că nu pot locui în România cel puţin jumătate de an, cum mi-aş dori.

„Nu ascund că am crezut în utopia comunismului”

Prin cartea dvs., Memoria ca zestre, încercaţi cumva o reconciliere cu anii de tinereţe?

Cred că am şi spus – şi nu vreau s-o mai fac aici încă o dată –, viaţa nu se repetă. Detest repetiţiile! Restul se află din carte. Nu să justific, nu să conciliez, ci să explic. Dacă pot. Şi cei de bună credinţă care vor citi cartea, sper că mă vor înţelege. Da am scris această carte şi pentru mine, pentru clarificarea mea. Am scris-o pentru a clarifica, în general, o epocă despre care tinerii de astăzi ştiu prea puţin: acel aşa-numit „obsedant deceniu“. Am considerat această carte o datorie de conştiinţă. A trebuit s-o scriu.

Aţi simţit vreo presiune din partea contemporanilor, apropo de aceste explicaţii?

Presiune? Nu. Bineînţeles că sînt suspectată, bineînţeles că umblu cu tinicheaua de coadă, ca urmare a faptului că am fost comunistă, cum declar de altfel şi în carte. Da, am crezut în acest ideal, în această probabil utopie, niciodată aplicabilă, niciodată concretizată. Dar nu am negat niciodată că am asistat la degradarea Cartei comunismului. De altfel, nu a existat comunism, după opinia mea, nici în Uniunea Sovietică, nici în ţările satelite. Ei s-au drapat, ca să zic aşa, în acest cuvînt, trădîndu-l, călcîndu-l în picioare sistematic. Cum spun, nu a existat niciodată comunism adevărat! Poate nici nu are cum exista.

După `90 aţi suferit din cauza trecutului?

Nu propriu-zis, dar ştiu că „mă bucur“ de o serie de antipatii şi sînt convinsă că există tendinţa de a mă respinge şi de a mă nega. Nu-i nimic. Timpul, care „nu are răbdare”, poate că, la un moment dat, va face dreptate.