Critica de stînga faţă cu "reacţiunea" din cinema - dialog între Alex. Leo Şerban şi Andrei Gorzo

- partea a doua -

Prima parte a dialogului poate fi citită aici.

Alex. Leo Şerban: Mai e ceva. De acord cu tine (şi cu mine ca să zic aşa: am fost mai radical din raţiuni retorice :P) că se poate face şi critică ideologică, şi sociologică, şi antropologică, şi cum vor dumnealor, dar! Dar nu înainte de a vedea (& comenta) STILUL respectivei opere. Pentru că altfel, despre ce vorbim?! A reduce o operă (orice operă!) la “conţinut” este nu doar rudimentar, dar şi ineficace: Ulysses al lui Joyce ar deveni, într-o astfel de descriere, “o zi din viaţa unui om”...

Bun, eu n-aş avea nicio problemă ca cineaştii să facă reclamă valorilor burgheziei, dacă ei aşa simt - şi insist pe asta pentru că, în ce ai spus mai înainte, pari şi tu să te autovictimizezi... Nu, domnule, fiecare cineast e stăpîn pe filmul lui, treaba lui ce mesaje transmite! Dacă e mulţumit de capitalism şi are chef să-l laude, s-o facă – dacă se poate, cu talent :) Pentru că altfel, uite – spuneam că există ceva şi mai iritant. F. Poenaru o scrie ca un fel de lapsus calami, într-un subtitlu în care vorbeşte despre (atenţie!) “Farmecul discret al burgheziei stigmatizate”. Deci stigmatizate, da?, nu “stigmatizante”... Acuma, că stîngiştii stigmatizează burghezia, asta o ştiam demult, nu trebuia s-o declare cu atîta neatentă francheţe :)

Ei practică jocul lor favorit: stigmatizarea şi, deci, culpabilizarea “duşmanului de clasă”. Occidentul este “vinovat” pentru că e “colonial”, Estul Europei – pentru că este “autocolonial”. Cine nu e nici colonial, nici auto – deşi, eventual, poate trăi şi în Vest, şi în Est? Evident, intelectualul de stînga! Printr-un proces miraculos, în care intră – nu ne-ndoim – credinţa nestrămutată în dogmele marxism-leninismului (de nuanţă Zizek), el, intelectualul de stînga, nu se contaminează neam. Ca un veritabil produs de laborator, abstras din contingent, undeva deasupra sărmanei viermuieli omeneşti, el constată şi decretează că “aceste filme reproduc şi acoperă o gamă întreagă de poncife ale privirii dominante vestice asupra comunismului şi post-comunismului: drama, represiunea, teroarea (4,3,2)...” etc. Carevasăzică, “drama, represiunea, teroarea” (din timpul comunismului românesc) nu au fost ale noastre, a trebuit să le vadă occidentalul, cu “privirea lui dominantă”, şi să ni le livreze! Mai mult: ni le livrează gata “poncificate”! Care or fi “poncifele”, doar F. Poenaru ştie... A spune că în România lui Ceauşescu s-a trăit în teroare nu e niciun “poncif”, ci purul adevăr. Că drama a fost a noastră, nu a occidentalilor, este la fel de real ca şi faptul că represiunea s-a întîmplat în Est, nu în Vest. F. Poenaru dă dovadă (ca, de altfel, toţi tovarăşii lui de idei) de o (aceeaşi) orbire convenabilă în faţa realităţii, pe care o îmbîrligă cu un vocabular de împrumut, inutil-preţios, pînă ce albul devine negru şi invers. De fapt, cred că acesta este lucrul cel mai grav – intelectualmente vorbind -, de aceea ne şi canonim să vorbim despre nişte texte mai degrabă precare din toate punctele de vedere: abuzul de teorie - prost sau bine asimilată, nu mai contează – abuzul de teorie, deci, duce la crearea unor ficţiuni. Nimic nu e adevărat din ce scrie F. Poenaru – dar, repetînd energic aceleaşi idei false ca o mantră învelită-n borborigme la modă, presupun că acţionează hipnotic asupra gata-convertiţilor...

Şi astfel ajungem la “momentul comic”, pe care l-ai anticipat deja: cel al textului lui Vladimir Bulat – care, cronologic, precedă textul lui Poenaru. (Ca o paranteză: toţi cei de pe criticatac practică inter-citările ca o formă de legitimare/produs-plasare corporatistă – vorba aia: dacă nici măcar pe site-ul lor, atunci unde?) Textul lui Bulat se cheamă “Guten Morgen, noua burghezie!” (în care “Morgen” este şi dimineaţa teutonă, şi titlul filmului lui Marian Crişan), care debuteză ex abrupto cu această revelaţie abisală: “Nu-mi dau seama cîtă lume a observat că boom-ul cinema-ului românesc (...) este sincron cu naşterea “noii burghezii” româneşti, de după anul 2000. Mai exact, de la mijlocul acestui deceniu.” Îţi vine să zici, uau, s-a prins, prietenul nostru de peste Prut – sau: ne-a prins! Cum de nu ne-am dat seama?! Bine se spune că privirea unui străin vede mai bine (mă rog, nu la F. Poenaru, unde aceeaşi privire colonizează...). Şi continuă : “Această clasă de mijloc (...) are nevoie (sau doar o simte) de propriul univers filmic. O interfaţă, cum s-ar spune.”

Asta era – it all makes sense! Deci filmele cele mai neconvenţionale şi mai neconvenabile ale cinema-ului românesc de după 2001 sînt, aşa, un fel de catering pentru emergenta clasă de mijloc din România (care “doar simte”)... Noroc că, printre atîtea “interfeţe” - care vor să ascundă adevărata faţă a capitalismului românesc, ne-am prins de astă dată -, apare, iată, o licărire de lumină:

“Pe fundalul acesta al constituirii rapide a unei filmografii despre clasa de mijloc, face notă discordantă un film absolut minunat pentru mesajul pe care-l poartă — “Morgen“(2010), de Marian Crişan.” Este clar că pe Bulat nu-l deranjează estetica Noului Cinema Românesc (am înţeles că Morgen este realizat în acelaşi stil ca restul), ci subiectele. Marţi, după Crăciun este afurisit cum se cuvine pentru că, nu-i aşa, “e despre clasa de mijloc”, bucureşteană în plus şi care, de putredă şi de necritică cu ea ce e, se mai dedă şi la adulter - în schimb Morgen, care se petrece în provincie printre oameni simpli cu aspiraţii curate, este lăudat fără rezerve, textul sfîrşind ditirambic cu o ultimă întrebare (retorică, sperăm) care, nu avem niciun dubiu, este cheia de boltă a textului şi motivul pentru care, de fapt, textul respectiv a fost scris : “Un astfel de personaj vine, cu multă discreţie, să mântuiască, şi să reconfirme ideea de om, camaraderie, compasiune, jertfă. Îmi place mult această perspectivă a filmului, chiar dacă, ştiu limpede acest lucru, mesajul lui major şi profund, va rămâne rătăcit printre noianul de alte filme, care lucrează mai atent şi cu mai multă grijă faţă de clasele îmburghezite, considerate fiind mai “contemporane”, mai “actuale”.
Dar cine a decretat inactualitatea Omului?”

După un asemenea final, în forţă şi scris cu atîta simţire şi cu majusculă (dar fără a uita, în treacăt, să înfiereze încă o dată “clasele îmburghezite” şi slugile lor cupide, cineaştii “noului val”), ce poţi să mai spui?! Cuvintele sînt neputincioase... Vladimir Bulat reprezintă falanga (sau “interfaţa”, ca să fiu mai trendy) pravoslavnică a stîngii de la criticatac – dovadă că oamenii de acolo sînt deschişi dialogului cu oricine, cu condiţia să fie de stînga.

Andrei Gorzo: Da. Domnul Poenaru, în textul său, se declară de acord cu domnul Bulat. Ceea ce e comic, pentru că textul domnului Bulat (chiar şi făcînd abstracţie de fiorul său de religiozitate) e reprezentativ pentru o epocă revolută a gîndirii de stînga, una dominată de mituri ca acela al bunătăţii fundamentale a oamenilor săraci – un tip de discurs pe care tot stînga (stînga aia deşteaptă, cu teorii rafinate, care cucereşte marile universităţi occidentale în anii ’60 şi în a cărei tradiţie se înscrie şi domnul nostru Poenaru) l-a denunţat (şi încă de mult) ca fiind naiv (pentru că subestima puterea capitalismului de a oprima insidios, de a corupe subtil) şi chiar burghez (pentru că simpatia sentimentală cu care ne invită să-i privim pe săraci nu ne îndeamnă la revoluţie, ci la complacere). În mod normal, domnul Poenaru, cu amplul său cadru explicativ savant-paranoic, ar fi trebuit să se distanţeze de domnul Bulat, cu naivităţile sale „pre-teoretice”, dar nu, căci datoria lor e să facă front comun împotriva „formaliştilor”; doar şi unul, şi altul denunţă orînduirea asupritoare, de unde rezultă că oricine se apucă să le demonteze interpretările, luîndu-i cu „formalisme”, e lacheul orînduirii respective. În domeniul studiilor universitare despre cinema, care în Occident s-au ideologizat masiv după ’68, ideea asta cum că „noi aici facem ceva important, ducem o luptă de rezistenţă împotriva opresiunii insidioase a capitalismului/patriarhatului/colonialismului etc.”, a servit drept acoperire, de-a lungul timpului, unei mari cantităţi de muncă intelectuală de proastă calitate şi a încetinit dezvoltarea unor metode alternative de cercetare şi analiză filmologică, mai apte de a produce cunoaştere adevărată.

Asta nu înseamnă că eu (spre deosebire de tine, presupun) nu am o anumită simpatie pentru idealurile în numele cărora s-a operat această ideologizare. Şi n-aş merge atît de departe încît să spun că din această ideologizare n-a ieşit niciodată nimic folositor. Şi eu cred că aplicarea acelor Mari Teorii (pe bază de marxism şi psihanaliză) asupra cinema-ului a produs în general ficţiuni (în sensul de neadevăruri), însă nu cred că o teorie trebuie neapărat să fie adevărată ca să fie folositoare – ca să ne reorienteze gîndirea către zone spre care merita reorientată, Ce-i drept, nu reuşesc să-i găsesc astfel de merite modelului teoretic althusseriano-lacanian (ăla cu „poziţionarea subiectului”); cel puţin nu în varianta lui hard. Dar, de pildă, îi pot găsi astfel de merite teoriei femininiste prezentate cu mare succes de Laura Mulvey în anii ’70: explicaţiile psihanalitice date de ea felurilor în care sînt prezentate femeile în filmele mainstream mi se par dubioase, dar au atras multă atenţie asupra subiectului şi poate că, ieşind dintre zidurile universităţilor, au contribuit chiar la sensibilizarea Hollywood-ului pe frontul ăsta.

Problema e că, în loc să fie supuse dezbateriilor şi comparaţiilor dezinteresate cu modele explicative rivale, aceste Mari Teorii au devenit literă de lege. Au devenit poezele învăţate pe dinafară şi aplicate fiecărui film. Ceea ce, printre altele, e şi plicticos: aproape toate filmele sînt făcute să semnifice acelaşi lucru, şi anume că orînduirea capitalistă ne-o trage (şi) prin intermediul lor; şi nici măcar nu ne-o trage în prea multe feluri – are cîteva tehnici mari şi late. Ceea ce le face domnul Poenaru acelor filme în eseul lui o fi nou la noi, dar pentru mine, care, în mare, ştiu literatura academică scrisă despre cinema din ’68 încoace, deci ştiu cum arată un film trecut prin filtrul lui sau prin filtre similare – pentru mine e plicticos. Pe lîngă faptul că nu e prea bine făcut. Dar are toate şansele să prindă şi în universităţile noastre, în primul rînd pentru că a venit vremea (au trecut 20 de ani de la căderea comunismului), în al doilea rînd pentru că e cu conspiraţii (şi e plăcut să simţi că ţi s-a dat cheia unei Conspiraţii Universale) şi în al treilea rînd pentru că e uşor de învăţat şi de aplicat (e o Mare Poveste): nu trebuie să fii deştept ca să-ţi însuşeşti Teoria şi cu ajutorul ei să produci interpretări „interesante”. Totul e să nu-ţi chestionezi niciodată presupoziţiile şi procedurile; să nu te îndoieşti că, atunci cînd ceilalţi vorbesc, prin ei vorbeşte ideologia cu care sînt programaţi, în timp ce vocea ta – care aduce Teoria – e vocea izbăvirii; şi, dacă eşti domnul Poenaru, să nu-ţi pui problema că adoptarea Teoriei poate să fi fost ea însăşi, pentru tine, o formă de autocolonizare.    

Alex. Leo Şerban: Deh, Andrei, ce pot să-ţi spun decît că îmi pare tare rău că şi critica de film a devenit atît de ideologizată şi că, îmi închipui, nu ţi-e uşor să “navighezi” în ape atît de tulburi...
Altfel, ca să închei pe o notă frivolă – mai ales că ştiu cît iubesc frivolitatea încruntatele figuri de stînga -, pot să-ţi spun că ieri după-masă am fost la Cinemateca de aici, din Lisabona, şi am văzut, în ciclul de “matinee” (!), un film al lui Lubitsch pe care nu-l ştiam – That Uncertain Feeling, cu Merle Oberon şi Melvyn Douglas şi Burgess Meredith, din 41... Nu e o capodoperă, dar ce bucurie! Un film, îţi zic, ca o reclamă shameless la capitalismul cel “rău”, cu oameni “superficiali” dar eleganţi, în care Doamna e ambetată căci sughite cînd se enervează, Domnul, care lucrează în asigurări, invită la cină “Salteaua universală” şi “Mobila reunită” pentru a-i cuceri drept clienţi, iar Amantul e un pianist individualist care nu poate să interpreteze dacă în raza privirii lui se află o vază kitsch... Mă gîndesc că un film ca ăsta, chit că făcut de un mare maestru, e ditamai “ochiu’ Dracului” şi poate constitui o adevărată mină de înfierări şi interpretări negative pentru cei de la CriticAtac, aşa că li-l recomand ca material didactic/propagandistic... Iar ţie – ca să te bucuri de el!