Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din Dosar permanent, autobiografia controversatului Edward Snowden, traducere de Dan Drumur, Maria Adam, Mihaela Ioncelescu, Ruxandra Toma, apărută recent la Editura Nemira. 

Emilia Șercan: „Povestea lui Edward Snowden este unică pentru că prin dezvăluirile sale despre programele de supraveghere și colectare de date ale guvernului american a stîrnit o dezbatere globală despre supraveghere, confidențialitate, intimitate, pericol și ne-a făcut pe noi toți mai conștienți despre riscurile tehnologiei. Întotdeauna m-am întrebat care au fost resorturile personale ale lui Snowden care l-au transformat în cel mai mare whistleblower pe care omenirea l-a cunoscut pînă acum și sper să le descopăr în autobiografia lui.”

Cătălin Tolontan: „Din cînd în cînd, noi, oamenii, ne aducem aminte că trăim într-o societate «în care nu guvernații trebuie să facă ceea ce spun guvernanții, ci guvernanții trebuie să asculte de cei guvernați». Cartea lui Edward Snowden este ceasul care sună și ne anunță o astfel de zi.”

Cu o zi înainte de lansarea pe piață a autobiografiei lui Edward Snowden, Guvernul SUA a anunțat că îl dă în judecată pentru pretinse încălcări ale confidențialității. Editura Macmiillan (care lansează Dosar permanent în Marea Britanie și SUA) se declară mîndră să publice această mărturie necenzurată despre excesele sistemului de supraveghere folosit de serviciile americane de securitate și informații : „Sîntem foarte dezamăgiți că guvernul a ales să îl dea în judecată pe Snowden pentru că spune o poveste extrem de personală despre decizia lui de a face public sistemul de supraveghere în masă.”

În 2013, la 29 de ani, Edward Snowden a șocat lumea întreagă cînd a rupt legătura cu sistemul american de informații și a dezvăluit că Guvernul SUA încerca, în secret, să colecteze datele din orice apel telefonic, mesaj sau e-mail. Miza era un sistem de supraveghere în masă fără precedent, care să poată accesa viața privată a oricărui om de pe planetă. Șase ani mai tîrziu, Snowden își spune povestea pentru prima dată și scrie despre cum a contribuit la construirea acelui sistem și ce l-a motivat să dezvăluie totul.

De la copilăria idilică și pînă la misiunile clandestine pentru CIA sau NSA, Dosar permanent este extraordinara poveste a unui tînăr care a crescut odată cu mediul online, a devenit spion, apoi whistleblower și, în final, a ajuns conștiința internetului. Scrisă cu inteligență, grație, pasiune și candoare, cartea este o mărturie esențială despre destinul democrației în epoca digitală.

*****

Încă din 2011, îmi era clar că într-acolo ne conducea tehnologia, fără o dezbatere publică substanțială.  Potențialele abuzuri în monitorizare s-au adunat în mintea mea pentru a produce în mod cumulative viziunea unui viitor îngrozitor. O lume în care oamenii sînt complet supravegheați ar deveni, în mod logic, o lume în care toate legile sînt aplicate în întregime și în mod automat de computere. La urma urmei, este greu de imaginat că un dispozitiv IA capabil să observe o persoană care încalcă legea nu trage la răspundere persoana respectivă. Niciun algoritm de poliție nu ar fi vreodată programat, chiar dacă ar fi posibil, pentru a fi tolerant sau iertător. Mă întrebam dacă asta avea să fie ultima, deși grotescă, îndeplinire a promisiunii americane originare pentru toți cetățenii săi că vor fi egali în fața legii: o oprimare egală prin poliția complet automatizată.

Îmi imaginam viitorul frigider Smart din bucătăria mea monitorizîndu-mi purtările și obiceiurile și folosind tendința mea de a bea direct din cutie sau de a nu mă spăla pe mîini ca să evalueze probabilitatea de a deveni infractor. O asemenea lume în care aplicarea legii ar fi complet automatizată – să zicem, a legilor stăpînilor de animale sau a legilor urbanistice care reglementează afacerile desfășurate acasă – ar fi intolerabilă. Dreptatea extremă se poate dovedi a fi nedreptate extremă, nu doar sub aspectul severității cu care se pedepsește o infracțiune, ci și în ceea ce privește constanța și seriozitatea cu care se aplică legea și se urmărește în justiție. Aproape fiecare societate mare și durabilă este plină de legi nescrise pe care toți trebuie să le respecte, precum și biblioteci vaste de legi scrise pe care nu ne așteptăm să le respecte sau chiar să le cunoască cineva. Potrivit Secțiunii 10-501 din Codul Penal al statului Maryland, adulterul este ilegal și poate fi pedepsit cu o amendă de zece dolari. În Carolina de Nord însă, legea 14-309.8 arată că este ilegal ca un joc de bingo să depășească cinci ore. Ambele legi vin dintr-un trecut ceva mai pudic și totuși, dintr-un motiv sau altul, nu au fost niciodată revocate. Cea mai mare parte a vieții noastre, chiar dacă nu ne dăm seama, are loc nu în alb și negru, ci într-o zonă cenușie, unde traversăm greșit, punem gunoi la materiale reciclabile și reciclabile la gunoi, mergem cu bicicleta pe banda greșită și împrumutăm Wi-Fi de la un străin ca să descărcăm o carte pe care nu am plătit-o. Mai simplu spus, o lume în care fiecare lege este întotdeauna aplicată ar fi o lume în care toți sîntem infractori.

Am încercat să vorbesc cu Lindsay despre asta. Dar, cu toate că-mi înțelegea în general îngrijorările, nu a fost atît de înțelegătoare, încît să fie gata să dispară din rețea sau măcar de pe Facebook și de pe Instagram. „Dacă fac asta“, a spus ea, „aș renunța la arta mea și mi-aș abandona prietenii. Ție îți plăcea să păstrez legătura cu alții.“

Avea dreptate. Și avea dreptate să-și facă griji pentru mine. Credea că eram prea încordat și mult prea stresat. Eram – nu din cauza muncii, ci din pricina dorinței mele de a-i spune un adevăr pe care nu aveam voie să i-l spun. Nu puteam să-i spun că foștii mei colegi de la NSA puteau să o pună sub urmărire și să citească poeziile de dragoste pe care mi le trimitea. Nu puteam să-i spun că puteau accesa toate fotografiile pe care le făcea – nu doar pe cele profesionale, ci și pe cele intime. Nu puteam să-i spun că informațiile ei erau adunate, că informațiile tuturor erau colectate, ceea ce era asemănător cu o amenințare din partea guvernului: dacă ieși vreodată din rețea, o să folosim viața ta privată împotriva ta.

Am încercat să-i explic pe ocolite, printr-o analogie. I-am cerut să-și imagineze că deschide laptopul într-o zi și găsește o foaie de calcul pe desktop.

– De ce? a întrebat ea. Nu-mi plac foile de calcul.

Nu eram pregătit pentru acest răspuns, așa că am zis primul lucru care mi-a venit în minte.

– Nimănui nu-i plac, dar acesta se numește Sfîrșitul.

– Uuu, misterios!

– Nu-ți amintești că ai creat foaia asta de calcul, dar, după ce ai deschis-o, îi recunoști conținutul. Pentru că în ea se află tot, absolut tot ce te poate distruge. Fiecare frîntură de informație care ți-ar putea distruge viața.

Lindsay a zîmbit:

– Pot să văd foaia ta?

Ea glumea, eu nu. O foaie de calcul care conține toate datele despre tine ar fi un pericol de moarte. Gîndiți-vă la toate secretele mari și mici care v-ar putea încheia căsnicia, cariera, v-ar otrăvi cele mai apropiate relații și v-ar lăsa lefteri, fără prieteni și în închisoare. Poate că foaia de calcul ar arăta că ați fumat weekendul trecut în casa unui prieten sau linia de cocaină pe care ați tras-o pe nas de pe ecranul telefonului într-un bar de la facultate. Sau Aventura de o noapte la beție pe care ați avut-o cu iubita unui prieten și care acum e soția lui, aventură pe care amîndoi o regretați și ați convenit să nu o povestiți nimănui vreodată. Sau avortul pe care l-ați făcut în adolescență, pe care l-ați păstrat secret față de părinți și pe care ați vrea să-l țineți secret și față de soț. Sau poate sînt doar informații despre o petiție pe care ați semnat-o sau despre un protest la care ați participat. Toți au ceva, o informație compromițătoare ascunsă printre biți – dacă nu în fișierele lor, atunci  în e-mail, dacă nu în e-mail, atunci în istoricul căutărilor. Și acum informația aceea era stocată de guvernul american.

La ceva timp după discuția noastră, Lindsay a venit la mine și a spus:

– Mi-am dat seama ce ar fi pe Foaia de Calcul de Distrugere Totală pentru mine – secretul care m-ar distruge.

– Ce anume?

– Nu o să-ți spun.

Am încercat să rămîn calm, dar aveam întruna simptome fizice ciudate. Deveneam neobișnuit de stîngaci, căzînd de pe scări – de mai multe ori – sau lovindu-mă de tocurile ușilor. Uneori mă împiedicam sau scăpam lingurile din mînă ori nu apreciam corect distanțele și nu ajungeam la lucrul după care mă întindeam sau mă împiedicam. Vărsam apă pe mine sau mă înecam cu ea. Eram neatent în mijlocul unei conversații cu Lindsay și ea mă întreba unde am plecat – parcă eram încremenit în altă lume. Într-o zi, cînd m-am dus să mă întîlnesc cu Lindsay după cursul ei de pole-fitness, am început să amețesc. Era cel mai neplăcut simptom pe care-l avusesem pînă atunci. M-a speriat și a speriat-o și pe Lindsay, mai ales cînd a dus la o diminuare treptată a simțurilor. Aveam prea multe explicații pentru aceste incidente: dieta slabă, lipsa exercițiului fizic, lipsa somnului. Aveam prea multe raționamente: farfuria era prea aproape de marginea blatului, scările erau alunecoase. Nu mă puteam hotărî dacă era mai rău cazul în care ceea ce resimțeam era real sau psihosomatic. Am decis să merg la doctor, dar singura programare disponibilă era abia peste cîteva săptămîni.

După o zi sau două, eram acasă pe la prînz, mă simțeam amețit și apatic, dar făceam tot posibilul să țin pasul cu munca de la distanță. Vorbeam la telefon cu un agent de securitate de la Dell cînd amețeala m-a lovit cu putere. M-am scuzat imediat și am încheiat convorbirea bălmăjind și, în timp ce mă străduiam să pun telefonul înapoi în furcă, am avut convingerea că voi muri.

Pentru cei care au trăit așa ceva, această senzație de dezastru iminent nu are nevoie de descriere, iar pentru cei care nu au trăit-o, nu există explicație. Lovește atît de brusc și primar, încît înlătură orice altă senzație, totul în afară de o resemnare neajutorată. Viața mea se terminase. M-am lăsat pe scaun, un Aeron tapițat, mare și negru, care s-a înclinat sub mine cînd am căzut în abis și mi-am pierdut cunoștința.