„Anchetă asupra erotismului”
Filmul
(
, Italia 1964, regie Pier Paolo Pasolini, rulează marți, 8 octombrie, de la orele 19 în sala de cinema a UNATC (subtitluri în limba engleză), în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuția ulterioară proiecției va fi moderată de Raluca Durbacă și de Teodora Lascu.
De unde vin copiii? De la barză, dintr-o floare, de la Dumnezeu, de la unchiul meu, răspund cîțiva băieți sud-italieni, rînjind șmecherește spre cameră. Este evident că nu cred în propriile răspunsuri. E doar un joc, o distracție nevinovată, un performance complice pentru camera sîcîitoare și băgăcioasă a lui Pasolini. E, în același timp, o replică ce sfidează minciunile adulților, un deget mijlociu arătat ipocriziei și reticenței acestora în a discuta deschis despre chestiuni intrinseci naturii umane. Astfel își începe Pier Paolo Pasolini documentarul “Comizi d’amore”, realizat în 1963 într-o Italie divizată din toate punctele de vedere.
Filmat în 1963, din august pînă în noiembrie, “Comizi d’amore” este o investigație ciné-vérité despre atitudinea pe care italienii o au vizavi de sexualitate, divorț, adulter, prostituție, homosexualitate și căsătorie. Filmul este împărțit în patru secțiuni, numite “Ricerche”, intercalate cu fragmente din conversații pe care Pasolini le are cu intelectuali ai timpului, ca scriitorul Alberto Moravia, psihanalistul Cesare Musatti sau poetul Giuseppe Ungaretti.
Intervievații, femei și bărbați, tineri, bătrîni, copii, studenți, militari, fermieri și țărani, provenind din toate păturile sociale de pe întregul Italiei, sînt rugați să-și exprime pe rînd opinia asupra unor chestiuni ce țin de sexualitate, înconjurați în permanență de prieteni, colegi, trecători și gură cască, sub ochiul rece al camerei de filmat, cu alte cuvinte, constant sub presiune. Rezultatul este izbitor: un amalgam de ipocrizie, teamă de presiune socială sau simplă ignoranță, care relevă mai multe despre diviziunile dintre nordul industrializat și sudul sărac, profund catolic, decît orice cercetare academică pe această temă. Iar Pasolini nu este naiv. Se bazează tocmai pe această dublă presiune pentru a scoate la iveală un grăunte de vérité despre Italia zilelor lui. În notele preparatoare ale documentarului scrie: “Întrebările trebuie să fie înțepătoare, malițioase, impertinente, și puse fără ocolișuri… astfel încît să stoarcă de la cei întrebați, dacă nu adevărul în sens logic, măcar adevărul psihologic. O privire, o reacție furioasă și scandalizată, un zîmbet pot spune mai mult decît cuvintele”. Într-adevăr, corpurile spun mai multe decît vorbele în acest film: privirea timidă a unei fete încadrate de părinții săi, care se ferește de camera de filmat; bîțîitul nervos al unui militar care încearcă să dea răspunsul corect în prezența camarazilor săi; pieptul umflat al unui student cu vederi liberale, înconjurat de tinere în fuste scurte, care afirmă că sexualitatea lui nu este inhibată; privirea sfidătoare a unui sudic care, la întrebarea nordicului Pasolini despre divorț, răspunde că nu este de acord cu acest act pe atunci interzis în Italia deoarece el este din Calabria, adică din sudul catolic conservator; rictusul unei femei corpolente din sud, tolănită într-un scaun, dezbătînd necesitatea ca femeile să rămînă inferioare bărbaților; sau privirea condescendentă a unor nordice aflate la piscină, care discută despre eliberarea feminină și primitivismul celor din sud.
Pentru Pasolini, relațiile sociale sunt cele care determină de fapt valorile individuale. Nevoia apartenenței la grup, mentalitățile și tradițiile comunității din care fac parte, realitățile economice și sociale, chiar și locația geografică, sînt toate reflectate în moravurile sexuale ale indivizilor. Pasolini, marxist declarat, pune accent pe aceste contradicții întocmai pentru a evidenția fractura puternică dintre nordul industrializat și sudul tradițional, dintre burghezia exploatatoare și proletariatul exploatat. În viziunea sa, moravurile sexuale par a fi o consecință directă a luptei dintre clase. “Primitivismul” proletariatului sudic este o consecință a exploatării burgheziei industrializate din nord, care neagă sudului orice progres și privește această regiune a Italiei ca fiind “o altă planetă”, așa cum spune jurnalista Oriana Fallici, tolănită pe un șezlong, la piscină. Odată cu conflictul dintre clase, dispare și orice noțiune de popor italian, de “adevărata” Italie, a cărei singură trăsătură pare să fie cumulul de contradicții pe toate planurile.
Cel mai interesant aspect al documentarului este însă poziția lui Pasolini, care mai tîrziu va regiza scandaloasele “Salò sau cele 120 de zile ale Sodomei” (1975), “Il Decameron” (1971), “I racconti di Canterbury” (1972) și “Il fiore delle mille e una notte” (1974), față de subiectul său. Aceasta se reflectă în primul rînd în raportul pe care îl are cu intelectualii cu care stă de vorbă - Alberto Moravia și Cesare Musatti. Cei doi văd în filmul lui Pasolini o cruciadă împotriva tabuurilor sexuale, a ignoranței și a fricii, primul pas către iluminarea maselor care sacralizează sexul, psihanalistul Musatti aventurîndu-se chiar să examineze mecanismele de represiune pe care intervievații le vor activa inconștient odată confruntați cu întrebările lui Pasolini. Însă nu reușesc să identifice ironia cineastului vizavi de seriozitatea cu care ei aleg să trateze subiectul, seriozitate prezentă și în sacralitatea cu care sudicii “ignoranți”, pe care intelectualii îi disprețuiesc, privesc moravurile sexuale.
Apoi este poziția pe care Pasolini o adoptă vizavi de răspunsurile intervievaților cu privire la homosexualitate, singurul lucru asupra căruia italienii par să cadă de acord. Nimeni nu arată niciun fel de îngăduință homosexualilor, nici măcar burghezii liberali care se consideră gînditori progresiști și privesc cu dispreț spre sudicii încuiați. Tăcerea autorului, homosexual declarat la acea vreme, sau mai bine spus refuzul său de a se angaja într-un conflict deschis pe această temă cu intervievații săi, reflectă prețul pe care el și cei cu o orientare sexuală similară trebuie să-l plătească dacă vor să facă parte din această Italie a incongruențelor și ipocriziei, aceeași ipocrizie pe care copiii o ironizează la începutul documentarului, cînd înșiră răspunsurile primite de la adulți despre reproducere cu un zîmbet în colțul gurii.
(Anchetă asupra erotismului)
Italia 1964
regie Pier Paolo Pasolini
imagine Mario Bernardo, Tonino Delli Colli
montaj Nino Baragli
cu Pier Paolo Pasolini, Alberto Moravia, Cesare Musatti
