Am o maşină...
...pe care au alţii grijă să o „atingă” din cînd în cînd. Alţii sînt colegii mei în trafic, unii mai pricepuţi, alţii mai deloc. Iar alţii sînt taximetriştii, chiar dacă nu sînt supărat pe toţi. Sînt supărat pe aceia care nu au descoperit încă la ce folosesc semnalizatoarele şi schimbă direcţia unde şi cînd vor, chiar dacă pe acolo nu e voie.
Sînt supărat pe aceia care nu înţeleg că nu poţi decola de la semafor atunci cînd ei sînt în spatele tău. Sînt supărat pe aceia care „îţi taie faţa” cu nonşalanţă pentru că, nu-i aşa, tu trebuie să te fereşti de ei.
Şi sînt supărat pe taximetristul pe care nu îl cunosc, dar care a avut amabilitatea să intre în maşina mea, parcată în faţa blocului. E adevărat, pe stradă, dar nu astfel încît să încurce traficul, ci în rînd cu multe altele. Probabil că, din cauza culorii asemănătoare cu a maşinii lui, a vrut să o vadă pe a mea mai de aproape. Atît de aproape încît o bună parte din autocolantul de pe a lui a rămas pe maşina mea. Dar nu atît de mult totuşi încît să acopere aripa înfundată şi nici vopseaua care s-a dus.
Nu te bucuri cînd găseşti aşa ceva. Am sperat totuşi să găsesc ceva, o carte de vizită, un bileţel cu „îmi pare rău, mă puteţi contacta la numărul...”. Nimic, domnule, şi doar lipsisem numai o oră. Bineînţeles că, pe stradă, nimeni nu ştia nimic. Ghinionul meu este că pe strada unde locuiesc e un restaurant, la care multă lume vine cu taxiul. Ghinionul meu să o fi parcat, maşina mea, aproape de intrarea în restaurant.
Asta e. Au trecut ore bune de la incident. Nu a venit nici un taximetrist sa îmi lase un bileţel pe parbriz. Aşa că am început să caut, deocamdată pe Internet, un atelier unde să o repar pe banii mei, cît mai ieftin dacă se poate.
Am zis totuşi să mă duc să cer sfatul celor de la Poliţie, de la biroul pentru accidente uşoare. Cam departe, aproape de comuna Pantelimon, dar ce nu face omul pentru un sfat? Pe drum, m-am tot uitat după taxiuri lovite, poate, poate, îl găsesc pe cel care s-a „semnat” pe maşina mea. Surprize, surprize. Cred că cel puţin o treime dintre maşinile care prestează astfel de servicii în Bucureşti au cel puţin o problemă cu caroseria. Iar în cîteva cazuri am constatat că de fapt maşina e ţinută închegată de autocolantul de pe ea, altfel ar fi curs de mult pe şosea.
Cum să găsesc vinovatul, pe cine să arăt cu degetul? Dar, de fapt mă întreb acum, de ce circulă aşa? Ei de ce au voie? Sau poate că de fapt e un fel de blazon sau o statistică a celor pe care i-au lovit? Mă gîndesc la pistolarii care îşi crestau pe mînerul armei numărul celor pe care i-au împuşcat. Dacă taximetriştii din Bucureşti se adună seara şi se laudă fiecare cu cîte zgîrieturi are pe maşină?
În fine, pentru cine are maşină, nu are rost o poveste cu poliţistul de la biroul pentru accidente uşoare. E ca multe alte poveşti cu poliţişti. „Ştiţi cine v-a lovit? De ce nu ştiţi? I-aţi luat numărul? (după ce îi spun că nu eram de faţă în timpul incidentului) Şi eu ce să vă fac?” Şi multe altele din aceeaşi serie. Aşa că am ales să plec, fără să îl mai deranjez.
Şi fără să mă mai cert cu alţii, care veniseră şi ei mai devreme cu probleme, dar care între timp îşi amintiseră cîte ceva. Aşa că s-au întors şi „Auzi, eu am mai fost de dimineaţă aici, aşa că...” Şi îl laşi să treacă în faţa ta, mai ales că pare mult mai solid şi destul de pornit. Dacă tot e omul supărat din cauza maşinii, de ce să-l mai amărăşti şi tu?
În concluzie, nu ştiu dacă să îl mai aştept pe şoferul de taxi pe care eu nu-l cunosc, dar îl consider vinovat. Între timp, m-am hotărît să îmi caut alt loc de parcare, poate pe o stradă unde nu trece nimeni. Deocamdată nu am găsit şi îmi asum „vina” de a locui în Bucureşti. Sau poate că vînd maşina şi îmi iau una cu număr de Bulgaria, care să aibă 100 de ani şi să nu îmi pese cum arată şi cîţi taximetrişti intră în ea.
Sau poate îmi iau, din surplusul armatei, o maşină cu ceva blindaj şi aştept să vină taximetriştii la mine.
Cătălin Lenţa este jurnalist.
