„Am hotărît să îmi dau demisia din funcția de decan“ – interviu cu Sorin BOTOŞENEANU

Am realizat interviul de mai jos cu Sorin Botoșeneanu la o zi după ce, printr-o scurtă scrisoare publică, își anunța demisia din funcția de decan al Facultății de Film din UNATC București, pe care a ocupat-o în ultimii șapte ani. Ne-am dorit să clarificăm contextul care a condus la asumarea acestei decizii, dar și să înțelem felul în care funcționează, administrativ și decizional, facultatea și universitatea. Înainte de a consemna detaliile discuției ample pe care am purtat-o cu acesta, vrem să ne recunoaștem admirația și recunoștința pentru toate acțiunile benefice facultății întreprinse de el în ultimii ani.

Preambul

Motivația demisiei lui Sorin Botoșeneanu din funcția de decan al Facultății de Film, trimisă presei marți, 21 aprilie:

„Am hotărît să îmi dau demisia din funcția de decan al Facultății de Film din UNATC. Începînd de mîine, 22 aprilie 2015, aceasta intră în vigoare, iar în termen de 30 de zile facultatea va avea un nou decan.

Am luat acum această decizie deoarece în ultimul an am fost în imposibilitatea de a construi și de a dezvolta proiecte în contextul tensionat din instituție, iar felul în care cred eu că ar trebui făcute lucrurile în plan intern a devenit din ce în ce mai puțin conform cu strategia conducerii universității.

Am făcut parte dintr-o conducere în care nu mi-am mai găsit locul și cu strategia căreia nu m-am mai identificat. Nu am demisionat mai devreme deoarece aveam de rezolvat cîteva probleme legate de onoarea mea în raport cu instituția. Presiunea exercitată asupra mea de o parte a conducerii universității și atmosfera din ultimul an, de cînd am fost din ce în ce mai izolat și am fost identificat de către conducerea UNATC ca principala sursă a problemelor facultății, m-au făcut să încerc să îmi recapăt măcar demnitatea pătată. Dacă aș fi plecat în acele condiții aș fi considerat că nu este drept, după șapte ani de decanat și peste douăzeci de ani de activitate didactică. Un alt motiv care m-a făcut să amîn decizia a fost speranța că lucrurile se pot îndrepta, ceea ce, din păcate, nu s-a întîmplat.

Susținerea publică din aceste ultime săptămîni m-a emoționat și m-a făcut să cred că pot construi lucruri importante pentru școală și dintr-o altă poziție decît cea de decan, cu atît mai mult cu cît anumite proiecte importante pentru mine s-au dovedit imposibil de realizat în acest context al școlii. De exemplu, încercarea mea de a aduce în instituție atît oameni tineri, cît și oameni deja consacrați, a fost posibilă doar parțial și în anumite departamente ale facultății, iar dorința mea de a transparentiza procesul de învățămînt nu a fost, de cele mai multe ori, sprijinită.

Am speranța că proiectele inițiate de Facultatea de Film în acești ultimi șapte ani (mai ales, revista și proiecțiile Film Menu și activitatea editorială și de sprijinire a absolvenților pentru debut cinematografic derulate de Atelier de Film) vor continua și se vor dezvolta. Mă voi implica activ în continuarea a tot ceea ce înseamnă proiectele tinerilor, pe care îi sprijin și îi admir. Cred că facultatea trebuie să se modernizeze, să se deschidă și să devină mult mai mult decît pînă acum un loc al întîlnirilor, al dezbaterilor și să aibă o legătură mai vie și directă cu ceea ce se întîmplă azi în filmul românesc.

Sorin Botoșeneanu

21 aprilie 2015”

Proiectele reușite și nereușite ale celor două mandate de decan

Acum șapte ani, un grup mare de studenți au ajuns la concluzia că eu aș putea să îi reprezint mai bine decît alții și a început un exercițiu de ”presiune emoțională” pentru a-mi depune candidatura. În vremea aceea era decan interimar domnul Radu Nicoară, după ce doamna Cristina Nichituș își dăduse demisia. Eu le-am tot spus că nu îmi place ideea, că nu mă pricep și că nu e cazul să manageriez eu locul acela - un loc foarte dificil de condus, altfel -, pentru că nu voi ști să îl așez într-o formă oarecare. În ciuda faptului că sînt haotic cîteodată, eu am o minte destul de așezată ”în sertare” și încerc să le umplu în așa fel încît să îmi fac în primul rînd mie ordine, și apoi verific dacă poate funcționa instituțional, în grupuri mai mici sau mai mari. Cred că e un reflex al faptului că mă emoționez și mi-e teamă că nu e bine ceea ce fac. E o mică formă de neîncredere în mine. Și în acea perioadă a venit la mine o studentă și mi-a spus un lucru extraordinar care mi-a dat încredere: ”Dacă n-o să puteți schimba nimic, e foarte important să știu că măcar sînteți acolo.” Asta m-a ajutat foarte mult să iau hotărîrea de a candida.

Care au fost proiectele dvs. principale la începutul primului mandat și cum le-aţi pus în practică?

În primul rînd nu știam mare lucru despre poziția asta, decît că decanul e cineva într-un birou care dă ordine și face în așa fel ca lucrurile să funcționeze. Cînd am intrat în mandat, primul lucru de care m-am lovit a fost organizarea administrativă, ceea ce numim în limbaj tehnic planuri de învățămînt și ștate de funcții. Și am avut senzația că ceva e în neregulă cu ele - nu ieșeau niște socoteli, niște calcule - și secretarul științific (fosta denumire a funcției actuale de prodecan) nu reușea să ne ajute să dibuim problema. Pur și simplu nu exista claritate la nivelul normării, al atribuțiilor profesorilor. Pe vremea aceea, tot ce era peste norma de bază se plătea ca ore suplimentare, așa că asta complica situația. Tot fîțîind ștatele în dreapta și în stînga, nu reușeam să înțelegem de unde ies normele astea aiuritoare. Și mi-a venit ideea de a schimba secretarul științific. M-am gîndit cine ar putea prelua această poziție și l-am sunat pe Doru Nițescu. Doru, foarte drăguț și mirat în primul moment - era doar asistent universitar la acea dată - a acceptat la scurt timp. Și am început împreună o operațiune de a căuta motivele, iar pînă la urmă am scos-o la capăt și am refăcut ștatele. Dar am consumat mult timp și multă energie.

La nivel de proiecte, unul dintre cele mai importante pentru mine era cel al întineririi facultății prin aducerea de oameni noi din exterior. Fraza după care m-am ghidat dintotdeauna este una foarte simplă, dar care mie îmi spune multe și mă ajută: ”Lasă ușa deschisă!” La etajul doi, în spațiul unde predam un curs de fotografie, așa m-am comportat. Dar ușa e de fapt capul meu și eu însumi. Într-un fel sau în altul, e ceva legat de faptul că - ceea ce s-a transformat în ultimele luni într-o acuză a conducerii - mă comport ca un perpetuu student. Întotdeauna m-am comportat așa, și chiar atunci cînd nu știam ceva, încercam să descopăr împreună cu studenții. La fel m-am raportat și la povestea cu decanatul. Ideea era de a deschide ușa școlii. Printre primele persoane cărora le-am deschis-o a fost un om la care țin foarte mult și pe care îl respect foarte mult - și vreau să spun asta apăsat, pentru că a fost un șoc pentru ceilalți. Mă refer la Cristi Puiu, care avea ore în acel moment la Facultatea de Teatru. În prima sau a doua zi de mandat l-am invitat la decanat, pentru că nu intrase niciodată pînă atunci în ”sanctuarul” Facultății de Film. Și mi s-a părut că dacă reușesc să fac mai multe gesturi de tipul ăsta, ele vor fi un semn al schimbării, al deschiderii. Era o atmosferă închisă în facultate și, într-un fel sau în altul, am crezut că trebuie să fac în școală ce am făcut la cursuri, unde discutam liber cu studenții și cred că și eu, împreună cu ei, descopeream lucruri.

De altfel, am vorbit cu mai toți cineaștii tineri din afara instituției pentru a-i atrage în școală. Într-un fel sau în altul, îi cunosc pe toți cei care au absolvit UNATC-ul, de la regizori, la operatori etc. și în general mi-au ieșit cîteva întîlniri. Dar, după opinia mea, cea mai importantă a fost venirea lui Cristi Puiu în școală. Mi s-a părut semnul deschiderii maxime pentru că din perspectiva de atunci a celor din școală, Cristi reprezenta dușmanul numărul unu, pentru că aborda un alt tip de poetică, era într-un plin realism al povestirii cinematografice, ceea ce în UNATC nu se prea practica. Școala era construită mai degrabă pe ideea metaforei, decît pe cea a observării. Cristi Puiu a venit inițial la secția CAV (scenaristică și studii de teoria filmului) ca să predea un curs pe care l-am numit în acel moment ”Atelier de Film” și era doar pentru studenții acestei secții, deși întotdeauna a permis oricui să participe la cursurile sale.

De ce nu a venit Cristi Puiu să predea direct un curs la secția de Regie?

Nu era încă locul potrivit la Regie. Am încercat, dar prefer să nu intru în detalii. Nu s-a putut. Pe de altă parte, au fost și probleme cu actele lui: ideea inițială a fost de a-l angaja, dar au fost probleme legate de actele lui din Elveția, pe care le pierduse. Au fost niște aventuri legate de subiectul ăsta și pînă s-au rezolvat, am încercat diverse formule de a-l integra la secția de Regie, dar nu am găsit deschiderea cuvenită pentru asta. La Regie am reușit să îl introduc mult mai tîrziu și foarte dificil, cu un curs opțional la anul doi, iar ulterior a ținut un curs de scenaristică la CAV.

Au mai fost multe persoane care au susținut ateliere de scurtă durată în facultate: operatori veniți prin RSC care au ținut timp de două-trei zile workshop-uri foarte punctuale sau profesioniști precum Dana Bunescu, dar e adevărat că niciunele nu s-au transformat în veniri permanente de tipul celei a lui Cristi Puiu, pentru că dincolo de aerul boem din ultimii ani, încă există în interiorul școlii multe locuri unde nu am reușit să deschid ușa. Cred că ține și de teama unora dintre profesorii din facultate de a fi înlocuiți, dar, în plan psihologic, cred că are legătură mai ales cu un anume tip de confort al locului știut: în momentul în care știi că îți controlezi bine camera și îți vine cineva în vizită e evident că acea persoană îți va deranja lucrurile. E nevoie de o mare doză de generozitate să poți să îl lași pe invitat în casa ta veche fără să știi că ți-a șparlit o carte și să începi să cauți cartea pe care doar bănuiești că ai pierdut-o.

O altă mare dorință a fost aceea de a face puțină curățenie în ceea ce numim metodici. Eu cred foarte tare că cinematograful se trage preponderent din fotografie. Și cînd țineam cursul de fotografie făceam, de fapt, un fel de curs de fotografie, dar nu ca o artă de sine stătătoare, ci ca parte din cele 24 sau 25 de fotograme, și ideea mea e că dacă înțelegi ce se întîmplă într-o fotogramă (adică într-o fotografie), ulterior poți să înțelegi ce presupune introducerea mișcării. Avînd antecedente în desen și în arhitectură, nu le-am dat deoparte, ci le-am coroborat ideii de cadru, fotogramă, parte, întreg. M-a preocupat și povestea cu scenariul - mi se pare în continuare infernal de greu să citești scenarii. Citesc multe scenarii și din interior și din exterior și e un exercițiu complicat, și cred că felul în care m-am învățat singur sau împreună cu studenții să mă uit și să văd, îmi folosește mult la citirea scenariilor. E complicat să te ipostaziezi într-un alt tip de rol, al celui care l-a scris. Al doilea motiv e că nu sînt cuvintele, situațiile tale, și atunci necesită o uitare de sine și o introducere într-un alt personaj care citește cît se poate de obiectiv, dar în același timp și subiectiv, bucata aia de text. Cred că m-a ajutat să le pot citi bine și să pot verbaliza apoi lucruri care mi se păreau într-un anume fel - nevalorizînd, ci pur și simplu emițînd păreri despre un text. Oricum, niciodată nu am spus ”Nu!” sau ”Nu e bine!” despre ideea cuiva, ci am vorbit pur și simplu cu respectiva persoană, exprimînd ideile care îmi treceau prin cap.

Apoi, tot în timpul primului mandat s-au înființat departamente pe direcții de studii, fiecare departament avînd cîte un director. Mi s-a părut normal ca directorii de departament să hotărască și strategia acestora. Mi s-a părut că trebuie să îi acorzi încredere celuilalt pentru că, în acest mod, el își va asuma lucruri, astfel încît ele vor ieși OK. Fiecare are în interiorul lui ceva bun și trebuie să-l lași să ducă la sfîrșit acel potențial. Asta nu înseamnă că nu am discutat cu ei chestiuni de natură conceptuală: în primul rînd, că totuși trebuie întinerită școala, pentru că în nici cinci ani vor dispărea la pensie aproape o jumătate dintre profesorii titulari ai acestei facultăți, care au ajuns aproape de vîrsta pensionării, și atunci se va crea un vid.

La nivel de conținuturi, m-am implicat și în ce se întîmplă în filmele de la UNATC, în ce măsură ele - indiferent în ce formă sau formulă sînt realizate - au consistență sau nu. Am transferat atelierul de la etajul doi la decanat sau peste tot pe unde s-ar fi putut discuta despre ceva care ținea de conținuturi. Am fost și acuzat, la un moment dat, de o anumită profesoară că aveam discuții în paralel cu studenții, dar mi-am asumat asta pentru că se întîmpla numai la solicitarea lor. Oricum, nu e simplu să faci o școală de film, am experiența aceasta și din alte ateliere în care am fost implicat. E un mecanism complicat și cu ceva ce ține de un cuvînt care mi-e drag și în același timp îl duc foarte greu: empatie. E foarte complicat să intri într-un soi de dialog cu cel din fața ta, cu unele din persoane sau subiecte eu neavînd nici în clin, nici în mînecă. Încercarea permanentă este să permit omului din fața mea să se manifeste în plenitudinea personalității sale și să sap pe terenul lui, nu pe al meu. Și cred că, în ciuda faptului că am repetat pînă la plictiseală fraza că un profesor ar trebui să stea în spatele sau lîngă student, și nu în fața lui, pe ideea ”Nu fă ca mine, ci hai să facem împreună!”, lucrurile astea nu prea se întîmplă în școală.

Și nu în ultimul rînd, m-a preocupat felul în care se prezintă sălile de curs și facultatea. S-au eliberat o bună parte din săli de un mobilier greoi, neadecvat momentului și filosofiei unei școli de artă. Mai toate și-au schimbat fața, pe ideea unor săli modulabile, cu posibilitatea de a lipi mesele de perete și de a face mizanscene, a te juca în mijlocul sălii, sau de a fi pînă la capăt într-o relație mai deschisă profesor-student. Mobilierul blochează, izolează, creează un soi de depărtare și cred că nu e OK așa. Au mai fost avansate lucruri legate de spațiile Facultății de Film: după multe negocieri și sprijin de la o parte a colegilor de la Facultatea de Teatru am recuperat și am reabilitat o parte din podul clădirii, unde există un spațiu mansardat în care m-aș muta mîine. E un spațiu extraordinar care poate fi folosit pentru diverse proiecte și ateliere. Apoi, au avut loc diverse schimburi cu Facultatea de Teatru în care am ajuns pînă la urmă la o formulă - neterminată încă - de a nu amesteca spațiile cu cele ale Facultății de Teatru. E important și pentru unii și pentru alții să aibă tipul de liniște specifice muncii fiecăruia. Astfel, au apărut sala de cinema și reabilitarea platoului de filmare - unul dintre cele mai importante lucruri care s-au întîmplat, fiind consistent și vizibil. Sînt și foarte multe nereușite: nereabilitarea spațiului de la laboratorul foto, de la cel de prelucrare a peliculei. Sînt foarte multe spații care au rămas ca acum șapte ani, din motive de natură financiară.

Examenele de admitere și meditațiile private

Am avut și am un fel de obsesie a poveștii cu meditațiile private. Și cînd eram în comisiile de admitere la Imagine sau la Multimedia, de cîte ori simțeam că un candidat e pregătit de cineva - pentru că simți chestia asta, după felul în care vorbește persoana - am avut întotdeauna reacții. Nu sînt construit foarte negativ, adică nu am reacții major negative, dar fie încercam să îl întreb altceva decît ce simțeam că i-ar fi băgat meditatorul în cap, fie făceam altfel. Doream să perturb confortul acesta, să vorbesc cu un om, iar nu cu cineva pregătit special pentru o admitere la o facultate, altfel, dificilă. Eu însumi am traversat această admitere aberantă și am intrat cred doar a treia oară în facultate, dar oricum e o poveste care nu se mai termină cea cu pregătirile. E o poveste care parcurge toată România, pînă la urmă, pentru că inclusiv la nivel de liceu un profesor plătit trebuie să compenseze în privat pe un altul care nu își face treaba în sistemul public. Și atunci, asta a devenit norma. Dar aici sîntem totuși într-o altă situație: se presupune că cineva admite pe cineva pentru că are anumite date pentru acel loc unde dă admitere și pentru ceea ce ar vrea să facă în viață pe mai departe.

Profesorii care te meditează te iau pe viață. Opinia mea este următoarea și am formulat-o de cîte ori am putut: cred că din punct de vedere moral, indiferent ce vîrstă ai avea, faptul că știi că acea persoană - profesorul meditator - te poate ajuta în orice formă, cu bani sau doar cu vorbe, să intri într-un anumit loc, îți va afecta ceva din natura morală intimă. Vei deveni dependent, nu vei mai putea judeca cu capul tău, ceva se va întîmpla cu tine, în cheia naturii tale etice. Cursul de etică nu am reușit să îl introduc în școală în timpul mandatelor mele, deși mi-aș fi dorit mult. Acesta ar fi avut legătură, pentru student, cu felul în care mă raportez inclusiv față de subiectele filmelor mele, nu numai față de echipă, colegi, părinți, sau profesori.

Cel puțin legat de admiterea de la secția de Regie din facultate, de-a lungul timpului am fost întrebați de mulți părinți dacă e adevărat că trebuie să facă meditații private cu un profesor sau cu altul din comisie. Și nu am putut să-i mințim și le-am spus că așa știm și noi că funcționează lucrurile, dar că nu le recomandăm să facă asta, din considerentele menționate de tine mai devreme. Și atunci, mulți - nu toți - au preferat să își îndrepte copiii spre alte domenii sau să îi trimită la facultăți de profil din afara școlii. Și oricum, se observă în ultimii ani o scădere a numărului de candidați la admiterile din facultate, inclusiv la secția de Regie. Iar această formă de corupție ar putea fi una dintre explicațiile principale, pentru că altfel - în condițiile în care cinematografia națională a ajuns pe buzele tuturor și există o piață a muncii în acest moment mult mai generoasă decît în trecut, prin apariția a zeci de posturi de televiziune - sînt dificil de găsit alte explicații.

Acum cîțiva ani am vorbit cu cei de la FAMU, pentru care am o mare admirație probabil datorită anilor de dinainte de 1989, cînd această universitate era centrul întîmplărilor cinematografice din Europa de Est, și ei au avut aceeași problemă cu admiterea. Mi-au spus că au rezolvat-o foarte greu, schimbîndu-i complet structura, lucru pe care și eu am vrut să îl fac. Am vrut să avem un alt tip de admitere - întinsă pe o perioadă lungă de timp, pe bază de aplicații și cu diverse persoane care să citească texte, să vadă fotografii, sau mici filmulețe făcute în perioada de un an în care acea persoană ar aplica succesiv. Și să existe mai multe niveluri, în care la un moment dat să i se spună candidatului: ”Uite, știi ce? Oprește-te, ai de citit cărțile astea, cred că ar trebui să vezi și filmele astea, în plus față de ce ai văzut pînă acum. Și revino anul viitor.” Așadar, aș începe procesul de admitere chiar din clasa a 11-a a candidaților. Neexistînd, ca în multe locuri din Franța, doi ani de pregătiri, evident că momentan se întîmplă formula cea mai simplă și sigură pentru părinte. Eu le spun și am spus-o de zeci de ori: ”Nu îți da copilul la meditații, adu-l eventual la cursul de pregătire de la școală, să înțeleagă contextul și să se obișnuiască cu locul, așa cum e el. Lasă-l așa, pentru că, de fapt, la admitere ar trebui să îl găsești așa cum e el, și tu, cu experiența ta de profesor, să vezi în interiorul lui lucruri pe care ai putea să le crești cumva ulterior.” Sînt de principiul că trebuie eliminate complet taxele, inclusiv la cursurile de pregătire de la școală, tocmai pentru ca toți candidații să aibă posibilități egale de a avea acces la respectivele informații. Dar asta e o altă discuție.

Am încercat în timpul decanatului meu, în afară de formula personală atunci cînd mă găseam în admiterea de la Imagine sau Multimedia, să perturb și mai tare acest obicei. Am organizat în timpul primului meu mandat o admitere unde am mutat profesorii din comisii între ei - adică pe cei de la Regie i-am mutat în comisiile de la Imagine, pe cei de la CAV la Regie, pe cei de la Multimedia la Imagine, și tot așa, considerînd că pînă la urmă cu toții se ocupă de cinema și că ochiul ar trebui să fie cam același chiar dacă fiecare s-a specializat, în timp, în alt domeniu. Și a ieșit un scandal imens pentru că am invitat un grup format din cinci persoane de la toate secțiile, împreună cu care am făcut subiectele. Am adus cu toții cărți de acasă, am făcut Xerox-uri pentru subiecte, pe care le-am închis apoi la secretariat împreună cu cărțile, și nimeni nu a avut acces la ele pînă în dimineața examenului. Subiectele erau generale, pentru că dincolo de specializare, candidatul tot pe baza unui text dă admiterea. Și a ieșit un scandal fără de margini, fiind inclusiv trimis la comisia de etică de un coleg de la Regie, care a considerat că e jignitor faptul că el a fost trimis ia examenul de la Imagine, iar sentimentul dînsului a fost că, prin această acțiune, arăt că nu îi apreciez opera și calitățile profesorale. Mie mi s-au întîmplat destul de multe lucruri în perioada asta, dar acela a fost un început al tuturor piedicilor care mi-au fost puse în timp. Fostul rector, Gelu Colceag, a calmat lucrurile, și nu am mai ajuns pînă la urmă în fața comisiei de etică. Dar acum regret că nu mi s-a întîmplat și asta, pentru că ar fi fost o experiență interesantă în plus prin care ar fi fost bine să trec. Dar, oricum, ulterior acelei sesiuni de admiteri, răspunsul de la aproape toate departamentele a fost că ideea a fost o nenorocire, pentru că textele nu erau suficient de narative, de vizuale, pentru că erau prea lungi, sau, din contră, prea scurte. Motive se găsesc întotdeauna. Dar motivele erau sigur altele, deoarece, chiar nedorind să duc discuția neapărat în zona intereselor directe - cineva are pe cineva pe care vrea să îl bage în școală - cred că pînă la capăt oamenilor ăstora le-am stricat confortul. E una să știi cam ce texte, ce imagini, ce filme se dau la examen și alta e să îți vină unii cu ceva hodoronc-tronc și să te pună într-o ipostază similară candidatului, găsindu-te tu însuți, ca examinator, în fața obiectului pentru prima oară. Deși evident, ar fi putut veni mai devreme cu o oră să citească textele, nu era nicio problemă, nu era interzis.

După această încercare nereușită de modificare a admiterii s-a revenit la aceeași formulă anterioară de examinare?

Da, deoarece răspunsul de la toate catedrele a fost negativ. S-au mai operat doar mici schimbări, dar care țineau mai degrabă de nuanțe, decît de conținut.

Cît de răspîndită este practica meditațiilor private în vederea admiterii în facultate și care sînt departamentele unde practica este răspîndită?

Pînă într-un punct - acum vreo patru sau cinci ani - cred că a fost valabil la toate secțiile. Dar acum cred că la CAV și la Imagine nu se mai petrec aceste meditații private, sau dacă se mai întîmplă, vorbim de un fenomen periferic. Cred că mai există ceva la Multimedia, dar nu sînt sigur, și în proporție mare, după toate aparențele, există la Regie.

Trebuie menționat că o parte dintre cei care participă la aceste meditații private, iar apoi intră în facultate, pot fi oameni talentați. Această practică nu îi anulează ca oameni și ca profesioniști. Problema majoră e sentimentul de obligație pe care îl resimți apoi față de profesor. Simți că îi datorezi ceva profesorului, și e normal ca relația să se altereze. Plus că mai sînt mulți candidați care pică ca proștii și habar nu au că ar face bine să urmeze aceste cursuri de pregătire private pentru a-și crește șansele de a intra în facultate, cum e și cazul unor cineaști deveniți între timp faimoși, dar care au fost respinși cu brio și în repetate rînduri la aceste examene de admitere, unii dintre ei ajungînd să urmeze, din acest motiv, cursurile altor facultăți de profil.

Soluția nu există decît dacă, așa cum au făcut-o cei de la FAMU și alții, se reușește schimbarea completă a concursului de admitere. Admiterile care au date foarte precise și nu sînt, de fapt, rodul unui dialog și la vedere, cu lucruri făcute acolo, pe creativitatea de acolo și eventual cu o mapă predată anterior, nu cred că au o șansă prea mare de a fi transparente. Și mai cred că poate fi o formulă și varianta cealaltă, descrisă de mine mai devreme, în care pe parcursul unui an sau doi candidații iau parte la un atelier constant și intensiv.

Ce am mai făcut legat de povestea cu admiterile, care m-a preocupat, repet, în primul rînd prin valoarea ei etică, a fost că, neputînd să interzic sau să dovedesc că cineva face meditații - și nici nu mi-am propus să fac asta vreodată - a fost să introduc un act prin care toți profesorii care au făcut parte în ultimii ani din comisiile de admitere în facultate să ateste că nu au făcut meditații private cu studenții. Am crezut întotdeauna și cred în continuare cu tărie că fiecare om are o natură intimă morală și la ea trebuie apelat. Și atunci, singura modalitate de a accesa această latură este să îi pui un act în față prin care declară că nu a făcut meditații private. Asta s-a întîmplat în perioada mandatelor mele și au semnat absolut toți profesorii din toate comisiile de admitere de la toate secțiile că nu au făcut meditații private cu niciunul dintre candidați.

Bugetarea facultății

Cum se cheltuiesc în interiorul instituției banii veniți de la minister?

În 2014, finanțarea de la minister pentru fiecare student de la Facultatea de Film - licență este de aproximativ douăzeci de mii de RON, iar pentru masteranzi e de peste patruzeci de mii de RON pe an. E o finanțare foarte mare, care, din păcate, în ultimii ani s-a dus în proporție de peste nouăzeci la sută pe salarii. Filmele studenților, revista și toate celelalte proiecte ale facultății se plătesc din restul de procente din finanțare.

Care sînt soluțiile de a reduce aceste cheltuieli pe salarii?

Nu cred că există o singură soluție, ci o strategie întreagă ce trebuie construită. Pe de o parte, nu poți da prin lege pe nimeni afară, deci cine este angajat cu baza în școală, presupunînd că nu face ceva epocal și foarte grav, va rămîne acolo pînă la pensie, iar salariul îi va tot crește. E un balamuc fără margini, în primul rînd din cauza legislației. Una dintre soluțiile posibile s-a aplicat pînă acum doi ani, inclusiv în facultatea noastră, prin rostogolirea cheltuielilor. Spre exemplu, nu aveam bani pentru proiectele studențești, așa că două luni de zile nu s-a virat plata cu ora profesorilor ieșiți la pensie și celor externi. În felul acesta, s-au putut realiza proiectele și ulterior, după ce au mai intrat bani, s-au plătit și salariile. Dar problema reală a bugetului facultății este legată de ce s-a întîmplat în ultimul timp cu creșterea în grad didactic al profesorilor, existînd în continuare intenția de a face profesori din conferențiari, ceea ce nu e neonorant, dar o poți realiza doar dacă ai bani, pentru că diferența este de la simplu la dublu din punct de vedere financiar. Plus că în momentul acela, de fapt, sacrifici două sau trei poziții de treceri de la lector la conferențiar. E o problemă de strategie a universității, respectiv a fiecărei facultăți în parte. Unele salarii ale profesorilor sînt foarte mari, iar la acest nivel universitatea nu are un control, nivelul salarial fiind prevăzut de minister. Însă ea are o putere asupra numărului de profesori universitari din instituție. Mai mult decît atît, Facultatea de Teatru și cea de Film primesc, peste finanțarea de bază, un procent pentru exercițiile practice ale studenților. O bună parte din acel procent se duce, din nou, pe salarii, ceea ce nu e în regulă. Acesta este, de altfel, unul dintre motivele pentru care mi-am dat demisia.

Am încercat să opresc această nebunie prin blocarea, atît cît am putut, ocupării posturilor mari, mai ales a celor de profesori. Dar s-a petrecut un lucru destul de urît: în perioada în care am fost suspendat, o parte a directorilor de departament s-au dus direct la rector și la președintele Senatului și au cerut aceste avansări, fără ca ele să mai treacă pe la decanat. Rectorul le-a aprobat, ele fiind deja trimise la minister, probabil din dorința de a avea oameni la Film care să îl accepte. Pe de altă parte, e adevărat că există persoane care ar fi îndreptățite să urce în acel grad didactic, dar nu era deloc momentul.

Există mai multe foruri decizionale ale universității. Care este componența și care sînt atribuțiile consiliilor facultăților, ale Senatului și ale Consiliului de Administrație?

Consiliul profesoral al facultății cuprinde un număr de aproximativ 20 de profesori, aleși prin vot de toți ceilalți membri ai corpului didactic al facultății, și din cel puțin șase studenți organizați într-o ligă, care să delege reprezentanți ai fiecărui departament din facultate. El este condus de către decan și prodecan și ia decizii privind bunul mers al facultății.

Senatul are aceleași atribuții cu ale consiliului facultății, numai că la nivelul universității. Aici, vin propuneri din partea celor două consilii (de la Teatru și de la Film), cu aprobările de rigoare - structura anului universitar, exmatriculări, avansări în grad etc. -, și aceste lucruri se discută și se aprobă încă o dată de către Senat, care are rolul de a da ultimul vot. Pot apărea și propuneri care se nasc pe moment în Senat și care nu trebuie votate neapărat în consilii, depinde de situație.

Din Consiliul de Administrație al universității fac parte următorii: rectorul, directorul general administrativ, cei doi prorectori, cei doi decani, președintele Senatului și - ar trebui, dar în ultima vreme nu a fost cazul - un reprezentant al Ligii Studenților. În general, la acest nivel se discută lucrurile foarte precise legate de chestiuni tehnice, adică de bani, bugete etc.

Toate propunerile consiliilor profesoarele - și inclusiv dacă și cum au fost votate - se reîntorc apoi la Facultatea de Film, cu aprobarea Senatului, și ele sînt depuse la secretariatul facultății sub formă de acte legale, noi devenind executanți ai respectivelor hotărîri. Același lucru se întîmplă și cu propunerile venite de la Consiliul de Administrație al universității, care în principiu ar trebui, de asemenea, să execute hotărîrile Senatului. Dacă ar fi să trasăm o paralelă, Senatul universității e Parlamentul, iar Consiliul de Administrație e Guvernul. Dar, în principiu, Consiliul de Administrație are rolul de a lua deciziile de natură administrativă, pentru că manageriază banii și strategia după care ei sînt cheltuiți.

Senatul se poate întruni o dată pe lună sau și mai des, dacă este solicitat. Ședințele consiliilor facultăților au loc, de obicei, înaintea fiecărui Senat și nu se întrunesc dacă nu au subiecte de aprobat. Practica mea a fost, pînă în toamna anului trecut, cînd am fost suspendat, să organizez mai puține consilii și multe ședințe mai degrabă tehnice cu directorii de departament, pe modelul ședințelor Consiliului de Administrație. În general, în ședințele de consiliu ale facultății, fiind mai mulți oameni implicați, se diluează subiectele, dar aici fiind mai puțină lume, ele erau discutate mai precis. Hotărîrile nu aveau valoare de consiliu, dar ca atare ele le puteau fi propuse apoi mai departe celorlalți profesori și obținut girul tuturor în ședința de consiliu. Am avut, de altfel, în toată această perioadă, baftă și de un prodecan extraordinar și de două secretare care au ținut și țin foarte riguros ordinea acestor lucruri și nu cred că ne-a scăpat vreodată ceva care să nu aibă bază legală.

Studenții

Cum vă explicaţi absența studenților din absolut toate aceste foruri de conducere ale universității? În ultima perioadă studenții nu au fost reprezentați nici în consiliile celor două facultăți, nici în Senat și nici în Consiliul de Administrație, ceea ce înseamnă nu doar că nu au avut nici un cuvînt de spus în hotărîrile luate pentru ei, dar că nici nu aveau cum să știe ce se întîmplă, de fapt, în universitate.

Încă de pe vremea cînd nu aveam o funcție de conducere și mai tot timpul după, le-am spus tuturor studenților cu care am avut întîlniri mai scurte sau mai lungi, cursuri etc., să încerce să se organizeze, pentru că nu e normal să lucrez eu pentru ei, ci e normal să vină ei, chiar dacă avem o legătură bună sau amiabilă, să îmi semnaleze sau reproșeze cînd ceva nu e în regulă. Pentru asta am militat și militez în continuare. Este o problemă care cred că e mai degrabă de natură psihologică, dar nu știu pînă la capăt care e motivația acestei pasivități. Ceea ce știu sigur e ceva ce vine din experiența anilor ăstora, cînd o parte a studenților care au venit în consiliile profesorale de pînă acum, au făcut-o pentru că aveau de rezolvat probleme personale sau ale unor persoane apropiate lor, și în momentul în care rezolvau acele probleme fie dispăreau, fie deveneau apatici. Vina noastră - a mea, a voastră și a tuturor colegilor profesori - este că nu creăm un tip de mental colectiv, astfel încît grupul acesta important de oameni și la o vîrstă importantă, cînd se află în perioada de formare, să se poată organiza pentru a solicita, pentru a vorbi, pentru a explica și, în cele din urmă, pentru a vota. Studenții care fac parte din consiliul profesoral și din Senat votează hotărîri ale consiliilor, sau au un cuvînt de spus la alegeri, și așa mai departe. Este o îndatorire foarte importantă în primul rînd pentru că participă la votarea deciziilor. E un act absolut necesar. După opinia mea, ar trebui să fie obligatoriu, pentru că așa înveți să participi la viața comunității, pînă la urmă. Există o foarte, foarte slabă participare a studenților în viața comunității. Ea se petrece doar în relația decanului, a prodecanului, a directorilor de departament și a secretariatului facultății direct cu ei, și cam atît. Concluziile le tragem noi pentru că ne preocupă subiectul, numai că strategia de fond ar trebui făcută cu ei acolo, în consiliu. Ar trebui să participe în mod evident la luarea tuturor acestor decizii.

Problema e că din punct de vedere legal, nu avem dreptul să organizăm noi ceea ce ar trebui să organizeze ei, adică alegeri pentru a-și desemna reprezentanții. Organizația studenților e o instituție independentă care face parte din Liga Națională a Studenților, deci e un mecanism independent de colectivul profesoral. Poate că aici putem vorbi din nou despre o problemă a admiterii, nu știu, sau poate că sînt plictisiți, poate că au foarte multe ore pe săptămînă la școală și nu mai au timp de altceva. Dar, pînă la capăt, nu cred că există vreo scuză pentru a nu participa în organismele colective, unde este vorba în primul rînd despre ei. Școala există pentru ei. Dacă nu ar exista finanțarea pe cap de student nu are exista universitatea.

Revista Film Menu este singura care a reușit să adune studenții laolaltă, într-o formă și ea pe modelul decanului, adică un pic apucată, pentru că persoana care se ocupa de revistă, adică tu, Andrei, ai reușit prin propria ta persoană să îi mobilizezi. După opinia mea, nici ăsta nu este un lucru OK pînă la capăt, pentru că într-un fel sau în altul, inclusiv ca redactor coordonator ar trebui să se perinde mai multe persoane, cum ca decan ar trebui să se întîmple același lucru, pentru că este un rol prin care mai mulți oameni trebuie să treacă, fiind un exercițiu democratic extrem de important, din care se învață foarte multe lucruri. Faptul că la evenimentele revistei tragi cu arcanul pînă aduni trei studenți care să filmeze e un lucru care ține tot de o problemă de coeziune, de grup. Iar aceasta ar trebui să se creeze în școală și, din păcate, - și nu vreau să afirm că eu nu am nicio vină -, nu se întîmplă în relația noastră de zi de zi cu ei la cursuri. Indiferent de tăria personalității fiecăruia dintre noi, fără această coeziune lucrurile o iau razna sau nu se mai întîmplă. Și cad pe capul fiecăruia dintre noi pentru a rezolva diverse probleme pe care alții nu le-au rezolvat.

Revista Film Menu și firma Atelier de Film

Cum funcționează revista Film Menu din punct de vedere administrativ și cum e ea percepută de conducere?

Revista Film Menu a apărut pentru că a existat o persoană, adică tu, Andrei, care ai venit cu proiectul ăsta și cred că după două-trei zile în care am discutat de cîteva ori, ea a pornit pentru că era nevoie să se întîmple asta. Și am susținut-o din plin pentru că în interiorul meu poate că aș fi vrut să o fac eu. În continuare cred că mai există spațiu imens pentru alte reviste în interiorul școlii - cea de scenaristică, cea în limbă străină, unde scriu profesorii, ”Close Up”, care e necesară și ea -, dar susțin și revenirea la acele Caiete de Documentare Cinematografică de dinainte de revoluție, care aveau o anexă în care erau publicate fragmente din texte importante de teorie de cinema. Într-o formă adaptată vremurilor, acea revistă ar trebui să existe și acum, pentru că funcționează ca o bibliografie esențială, ca și amărîtele de două cărți (”Ce este cinematograful? volumul 1”, de André Bazin și ”Note despre cinematograf”, de Robert Bresson) pe care am reușit să le scoatem pînă acum cu firma Atelier de Film. Dintr-un proiect mult mai ambițios care trebuia să cuprindă multe traduceri, e foarte posibil ca, în urma acțiunilor recente ale conducerii universității, să rămînem doar cu acestea. Consider că este o obligație a unei instituții de învățămînt superior, în special din zona artelor, de a avea din bani proprii cel puțin o revistă de natură academică făcută de studenți.

Dacă studenții de la Regie, Imagine, sau Montaj fac un proiect pe care îl numim ”film”, cred că și studenții de la departamentul Studii de Teoria Filmului trebuie să își facă și ei propriul lor ”film”. Or, propriul lor film sînt textele din revista Film Menu. Inclusiv din punct de vedere bugetar, din moment ce finanțarea e primită pe cap de student și inclusiv cei de la CAV primesc aceeași finanțare precum colegii lor, ea trebuie să se găsească în obiectele făcute de ei.

E adevărat că, spre deosebire de filmele studenților de la celelalte departamente, scrisul la revistă nu reprezintă o obligație de examen - și poate că asta e partea slabă a demersului; dar partea bună este că există din ce în ce mai mult dorința ca ei să publice acolo. Dacă ceilalți studenți își doresc să meargă la un festival unde să li se vadă filmul, și oamenii care scriu ar dori să le vadă cineva textele pentru că este o formă de a-și construi o imagine publică, și dincolo de asta - pentru că am o părere proastă despre propria promovare - cred că e un exercițiu fundamental de a-și proba experiența acumulată pînă la acel moment. Cred în povestea cu revista de la un capăt la celălalt.

În ultimele luni, în perioada suspendării dvs., ne-au fost reproșate mai multe lucruri de către conducere, inclusiv că revista Film Menu nu are un statut clar în cadrul universității, că e elitistă și nu s-ar încadra astfel în planul de învățămînt și că nu are un act de înființare.

Îmi asum în totalitate lipsa unui act de înființare și faptul că revista funcționează în acest spirit de libertate, pe care mi l-aș fi dorit din tot sufletul și eu pe vremea cînd eram student. Revista a promovat, promovează și va promova imaginea instituției și a Facultății de Film. Pe ea este scris că aparține studenților Facultății de Film, iar toate manifestările conexe ale redacției - Cineclubul, Să Film! și întîlnirile cu diverse personalități culturale patronate de Film Menu - nu pot face decît onoare facultății, în niciun caz un deserviciu. E unul dintre obiectele la care țin enorm și dezaprob atacul conducerii la adresa revistei și proasta ei înțelegere. Pericolul de a fi interzisă a existat, cu ghilimelele de rigoare, și asta nu înseamnă că cineva a dat o hîrtie că se interzice, dar amînările, felul în care nu s-a dorit o întîlnire directă între cei care fac acea revistă, indiferent de gradul lor didactic sau statutul în cadrul instituției, putea fi înțeles așa de către redactorii ei. Pentru că se bate monedă în ședințe pe faptul că nu a spus nimeni că a fost interzisă, voi afirma încă o dată că e adevărat, dar au existat foarte multe momente în care s-a amînat discuția, nu se știa exact ce tiraj va avea, sau se ridica brusc problema statutului ei în cadrul instituției. În termeni de manipulare, nu s-a spus direct niciodată asta, dar s-a construit un context în care toate lucrurile duceau către acea direcție, inclusiv discuțiile aberante despre felul în care se cheamă un eveniment atît de important pentru cultura acestei facultăți, precum ”Să Film!”. A existat la un moment dat o discuție mai degrabă hilară despre cum s-a ajuns la această denumire ciudată, și asta după vreo trei ani de cînd evenimentul deja se impusese cu această titulatură.

Am vrea să vorbim puțin și despre celălalt proiect important inițiat de dvs., pe care în perioada suspendării tale conducerea a încercat să îl desființeze.

Atelier de Film este un proiect pe care l-am dorit cam din perioada în care a apărut și revista Film Menu, adică de acum aproximativ șapte ani. Și am avut discuții cu mai multe persoane din școală pentru că mi s-a părut că e un alt proiect pe care trebuia să îl genereze niște oameni tineri. Am avut discuții cu Radu Stancu și cu Gabriela Suciu. Pe vremea aceea, unul era student și celălalt terminase de curînd facultatea. Sînt interesați amîndoi de producție și pe amîndoi te poți baza. Ideea era de a înființa o firmă care să ruleze proiecte pentru a aplica la CNC. Propunerea a fost larg îmbrățișată de conducerea universității, și s-au înființat în același timp un atelier de film și unul de teatru, aparținînd celor două facultăți.

Atelier de Film a plecat la drum cu Gabriela Suciu și s-a înființat pentru a asigura ceea ce numesc eu ciclul trei sau patru de studii, adică după cei trei ani licență și doi de master să urmeze un loc în care să poți să-l ajuți pe absolvent să debuteze, pe ideea obsesivă de low-budget-high concept. E un SRL cu acționar unic UNATC, unde se pot depune proiecte, existînd un board care le citește și care decide filmele susținute. Ulterior, Atelierul depune la CNC acele proiecte, cu bani din propriul SRL, și dacă cîștigă e foarte bine, iar dacă pierde asta este, pentru că pînă la capăt trebuie să mai și pierzi uneori. Școala ar fi trebuit să sprijine cu echipament, cu un patrimoniu (Atelier de Film are un punctaj foarte bun la CNC la capitolul de producție, provenit din premiile cîștigate în timp de filmele studențești) și cu un buget de producție. Conex, și venind din obsesia mea de om de bibliotecă, mai exista ideea de a tipări prin Atelier cărți de cinema netraduse în limba română. Cum aproape nicio editură nu își asumă o astfel de colecție, pentru că probabil din punct de vedere financiar nu va aduce un cîștig imens, am hotărît că a aplica la fonduri nerambursabile este una dintre soluții, cel puțin pînă cînd se creează o bază financiară a firmei, astfel încît să poată genera singură proiecte, fie ele de traduceri, de reviste, de workshop-uri, sau de filme. Și acest proiect este de acum cîteva luni într-un impas pentru că există o slabă înțelegere la nivelul rectoratului în legătură cu modul în care se cheltuiesc banii în Atelier de Film. Din nou apare aceeași suspiciune. Dar eu cred că în spatele acestei povești stă o natură strategică cu care rectoratul nu mai este de acord, așa cum a fost în faza inițială. Nu știu să răspund la această chestiune ferm și clar. Problema rectoratului este că universitatea a investit inițial douăzeci de mii de RON pentru că de acești bani era nevoie pentru a se aplica la CNC. O parte din ei s-au cheltuit pe aplicații la CNC de-a lungul vremii, așa că pînă acum firma nu a adus profit universității. Dar e bizar că decizia de desființare a ei a venit tocmai cînd Atelierul cîștigase mai multe proiecte la CNC, inclusiv pe cel de traduceri, și în sfîrșit putea deveni inclusiv viabil comercial. Momentan, Gabriela Suciu are demisia depusă de mai multe luni pe masa conducerii UNATC și nu i-a fost nici aprobată, dar nici susținere nu mai are. E o situație absolut ciudată.

Perioada de șicane din partea rectorului, suspendarea din funcție și, în final, demisia

Andrei Rus: Unul dintre lucrurile care mi s-au părut mie suspecte în acțiunile conducerii UNATC din ultimele luni au fost hotărîrile pe care le-a luat cu privire la activitățile și la existența revistei Film Menu, pe care o coordonez de aproape șase ani. Brusc membrii conducerii și-au dat seama, după ani de zile în care nu au semnalat niciun fel de probleme cu privire la aceste lucruri, că mai nimic nu era OK în modul ei de funcționare. Au realizat dintr-odată că nu e în regulă că revista nu e controlată de șefa de departament și verificată de către conducere, că parteneriatele realizate pentru evenimente nu sînt conforme cu principiile universitare, nefiind girate de către Prorectorul Relații Internaționale al universității. Au început să impute că revista nu avea un statut clar în cadrul universității, că nu se conformează planului de învățămînt, refuzînd permanent orice fel de dialog instituțional cu mine și votînd în cadrul unui consiliu de administrație al UNATC chiar mustrarea mea pentru un parteneriat făcut cu Asociația Accept fără a anunța conducerea în prealabil. Au mai depistat și alte ”nereguli”, și totul fix în perioada în care erai suspendat de către rectorul Adrian Titieni, și se încerca obținerea demiterii (sau demisiei) dvs.

Problemele reale, inclusiv cu revista Film Menu, au început să apară din primăvara anului trecut și se leagă direct de momentul în care Doru Nițescu - un om care s-a dedicat total susținerii proiectelor revistei -, prorector Relații internaționale în acel moment și responsabil instituțional cu proiecțiile Film Menu, și-a dat demisia din funcție.

Care au fost cauzele conflictului dintre rector și decanul Facultății de Film?

M-am tot chinuit de-a lungul timpului să îmi explic. Am avut, de altfel, inclusiv două discuții personale cu domnul rector pe subiectul ”ce s-a întamplat cu noi”, dar nu am reușit să aflu mare lucru - nici eu și banuiesc că nici domnia sa. Discuțile și atmosfera s-au stricat cam de la începutul anului trecut, după doi ani de mandat în care lucrurile au mers destul de bine. Faptul că domnul rector trecea aproape zilnic prin biroul meu și că puteam discuta oricînd despre orice fel de subiect, a fost un lucru important în prima parte a mandatului nostru comun. Au existat și pe parcursul acestei prime perioade momente în care au apărut anumite semne ale unei posibile neînțelegeri - uneori discuțiile au fost doar între mine și domnul rector, alteori erau în trei (cu Doru Nițescu de față). Dar se pare că la un moment dat faptul că eu nu am spus întotdeauna ”Da!” tuturor proiectelor și ideilor pe care domnul rector le-a avut sau, ca să fiu mai precis, că am nuanțat răspunsurile mele, au dus încet, încet la o situație în care a devenit imposibilă conviețuirea, atîta timp cît au început să existe suspiciuni legate de felul în care e consumată și achiziționată pelicula la Facultatea de Film, și de alte lucruri care țineau de procesul de învățămînt.

Eu am pornit la acest drum, în al doilea mandat de decan, nedorindu-mi să mai continui în această funcție. În continuare mi se pare că un singur mandat de patru ani este o formulă foarte bună, pentru că ai timp să faci niște lucruri, iar pe de altă parte nu obosești, nu te plictisești, îți rămîne privirea la fel de proaspătă, iar oamenii te percep ca pe ceva nou și atunci încearcă să fie și ei la fel de vii cum ești tu, cu plăcerea de a construi și a face lucruri. Am candidat pentru că Adrian Titieni a vrut și el să candideze. A fost prima și singura condiție pentru care am candidat în al doilea mandat, pentru că acel moment se găsește în extrema cealaltă față de cea în care ne găsim acum - adică nu exista subiect sau problemă pe care să i-o fi ridicat legată de Facultatea de Film, la care domnia sa să fi spus ”Nu” sau în care să-și fi reținut gîndurile, ideile, partea creativă pe care o are din plin. Ce s-a petrecut pe parcurs nu știu sigur. Cred că la un moment dat, pe parcursul celor doi ani și un pic de mandat ai domniei sale, s-a întîmplat ceva și probabil că a lucrat un context uman din jurul domniei sale sau propriile sale gînduri legate de felul în care ar trebui să arate sau să se comporte Facultatea de Film în interiorul și în raport cu exteriorul universității. Cu alte cuvinte, dacă pînă la un punct a existat, între reprezentanții Facultății de Film și rector, un consens în privința programei și a modului în care e organizată facultatea, dintr-un anumit moment ea a cam dispărut. Spre exemplu, recurența ideii că Facultatea de Film nu e și de televiziune, așa cum scrie nu pe frontispiciul facultății, ci în titulatura specializărilor de Regie și de Imagine, care se cheamă ”de film și televiziune”, a cauzat, de-a lungul vremii, numeroase discuții în contradictoriu. Ele sînt și de televiziune, în măsura în care consistența cursurilor poate acoperi ceea ce numim ”televiziune”. Or, cred că acoperim asta, pentru că facem documentare scurte care țin de domeniul acesta, dar e adevărat că nu predăm știri și talk-show-uri. Eu cred în continuare că această școală este în primul rînd o școală de film și probabil că la acest nivel a existat o fractură în strategia celor două părți.

Apoi, am refuzat să mă implic pînă la capăt în anumite proiecte. De exemplu, în cazul proiectului ”CINETic”, derulat prin fonduri europene, au existat mici diferende în felul în care era construită strategia acestuia și eu am dorit să nu fac parte din el pentru că anumite principii nu îmi erau proprii și nu le-am înțeles. Proiectele de tipul acestuia sînt demarate prin universitate si reprezintă părți de strategie universitară. În mod particular, ”CINETic” are ca scop diversificarea modurilor în care tehnologic privim realitatea. Pînă acum, în cadrul acestuia s-a achiziționat din bani europeni o clădire care a costat în jur de trei milioane și ceva de Euro și urmează să se mai achiziționeze aparatură destul de importantă pentru proiectele pe care le va dezvolta. Dar nu știu foarte multe despre acest subiect, fiindcă am ieșit repede din el. Cert este, însă, că o parte dintre specialiștii cu care am plecat la drum cînd s-a scris proiectul nu au mai participat în faza lui de depunere și apoi în faza în care se găsește acum. Înțeleg că sînt persoane de la Facultatea de Film care fac parte din acest proiect, dar nu știu cu precizie cine. Au mai existat și alte proiecte europene derulate prin universitate, dar nu știu mare lucru despre ele pentru că unele s-au derulat în perioada în care eram deja suspendat.

În cadrul acestor proiecte sînt implicați și plătiți mai mulți membri ai conducerii universității?

Cred că da. Dar nu e nimic ilegal în asta.

Încercăm doar să căutăm posibile justificări suplimentare pentru solidaritatea care pare să existe între membrii conducerii și o parte a profesorilor din universitate. Revenind, consideraţi, așadar, că o parte din problemele care au apărut provin și din refuzul dvs. de a vă implica în aceste proiecte?

Este posibil. Dar cred că ține mai curînd de natura înțelegerii personalității celuilalt. Eu sînt un tip uman care accept și nu condamn un alt fel de a fi decît al meu. Există, însă, persoane care nu acceptă asta, și cred că și domnul Titieni intră în această categorie. Probabil că inclusiv refuzul meu de a face parte din proiectul ”CINETic” a contribuit la felul în care am fost perceput. Dar s-ar putea să fie și lucruri mult mai banale - vocea lumii, să fi auzit lucruri, să i se pară diverse lucruri, că cineva i-a spus nu știu ce și nu știu cum. De altfel, un lucru pe care mi l-a tot reproșat de-a lungul timpului a fost că l-aș fi vorbit de rău, lucru care nu îmi stă în fire. Eu și în momentele în care ar trebui să spun anumite lucruri - interviul de față fiind un posibil exemplu - nu pot face asta. În general nu mi-e ușor să vorbesc despre chestiunile acestea, și atunci încerc să le țin cît mai discrete. Nu știu niciodată exact dacă am dreptate, nu am niște informații atît de precise încît să știu că persoana a făcut, a luat, a dat etc., etc, și chiar dacă aș ști nu cred că aș spune. Așa sînt construit.

Ce s-a petrecut anul trecut pînă în toamnă, cînd aţi primit solicitarea oficială de suspendare, în raporturile instituționale cu rectorul?

Începînd de anul trecut întotdeauna am avut o problemă în a lămuri aproape orice aspect în fața rectorului. A apărut o temă a suspiciunii - nu știu cum să o numesc altfel - legată de orice gest sau activitate venită dinspre Facultatea de Film: hîrtii trimise la semnat, toate lucrurile care țin de procesul de învățămînt și care se aprobau într-un ritm mai degrabă aleator. Nu vorbesc doar de ședințele consiliilor de administrație, ci și de legătura directă pe care e nevoie să o ai din punct de vedere instituțional, pentru a putea rezolva rapid anumite nevoi urgente. Iar acest tip de tergiversări au condus, din păcate, la afectarea procesului de învățămînt, la întîrzierea unor proiecte de școală ale studenților etc. Am avut nenumărate discuții cu studenții în încercarea de a-i tempera, pentru că nu am dorit un conflict direct cu rectorul - pe scurt, să trimitem studenții la rector ca să rezolve direct problemele. Așa că am încercat să aplanăm noi lucrurile.

Suspiciunile erau legate și de faptul că se fură, sau de ce natură erau ele?

Și de asta.

Explicaţi-ne puțin structura administrativă a universității, pentru a înțelege cum funcționează birocratic lucrurile în cadrul instituției.

Există un departament de achiziții, un departament contabil și un director administrativ al universității. Cînd ajung la rector, semnăturile acestea există pe toate actele. E obligatoriu ca ele să existe. În afară de finanțări de natură simbolică, precum deplasările, toate celelalte acte au fișe cu semnături multiple. Spre exemplu, devizele filmelor sînt semnate de la studenți, la profesorii coordonatori, la directorul studioului de producție, la decan, la directorul general administrativ al universității, și mai sus - documentele pleacă cu alte și alte hîrtii anexate către contabilul șef, jurist și așa mai departe, care fiecare trebuie să verifice, la nivelul său, corectitudinea și legalitatea informațiilor. Nu spun că, de-a lungul anilor, nu au existat și erori, că nu s-a găsit cîte o cifră care era trecută sus în loc de jos și așa mai departe. S-au purtat, de pildă, discuții care au durat luni de zile despre felul în care trebuie să arate devizul de producție al Facultății de Film. Nici astăzi nu știu dacă varianta actuală este cea agreată de conducere, dar oricum este cea care se semnează. La un moment dat, discuțiile astea a părut că le poate purta mai bine Alex Sterian (n.mea: director al Studioului de Film din UNATC), la un moment dat nici asta nu s-a mai putut întîmpla, așa că a preluat sarcina Doru Nițescu (n.mea: devenit între timp Prodecan al Facultății de Film, după demisia din funcția de Prorector), pentru că erau totuși persoanele importante în Facultatea de Film și aveau abilitățile, cunoștințele și poziția să poată discuta cu domnul rector. Dar la un moment dat ne-am împiedicat cu totul.

În afară de aceste amînări sau refuzuri de a semna documente cum se mai manifesta incompatibilitatea dintre domnul rector și dvs.?

Cred că a crescut în timp cantitatea de incompatibilitate. Cred că la un moment dat a fost într-o formă subțire, voalată, și pe parcursul timpului a ajuns la apogeul din toamnă, cînd mi s-a cerut oficial, în scris, demisia. Pînă atunci nu mi s-a mai cerut direct demisia nici măcar între patru ochi, dar din contextul întîmplărilor ar fi trebuit probabil să înțeleg că ar fi fost cazul să fac ce făcuseră cel puțin doi prorectori înaintea mea - doamna Tania Filip și domnul Doru Nițescu. Au existat anumite semne ale faptului că poate ar fi trebuit să plec și eu, dar foarte clar nu mi s-a spus acest lucru. Aș fi putut deduce asta și din tonul pe care mi se vorbea, din context, din ce