"Aleargă", de Ana Maria Sandu

,

Toată lumea aleargă. Unii o fac pentru a se menţine în formă, alţii pentru a se pune la adăpost, însă cu toţii participă la marele maraton al vieţii. O femeie trecută de prima tinereţe aleargă în parc, dar şi prin viaţă - momentele se succedă cu repeziciune, prezentul devine într-o clipă amintire şi tot ce rămîne de descoperit e ce se va întîmpla mîine. Protagonista e într-o continuă transformare, se lasă modelată de experienţe, de persoanele pe care le întîlneşte, dar o mică parte din ea nu se schimbă şi, probabil, nu se va schimba niciodată.

Acest fals jurnal de jogging al Anei Maria Sandu e un text actual, poetic şi intelectual, cu alergători-personaje care ne seamănă. 

„I-am privit atentă pe alergătorii din lumea largă şi i-am invidiat. Apoi mi-am luat picioarele la spinare şi am ieşit eu însămi la alergat. Au trecut nişte ani şi textul acesta s-a transformat într-o plasă de siguranţă. E aici experienţa mea, a prietenilor mei şi a personajelor literare cu care m-am intersectat. L-aş fi putut scrie pînă la sfîrşitul vieţii, dar m-am oprit cînd mi-am dat seama că s-a încheiat o etapă din viaţă şi că nu mai alerg la fel. Acum am ajuns în punctul în care scriu ca şi cînd aş face jogging. Fiecare zi contează. Fiecare pauză mă angoasează. Ca orice alergător din lumea asta, am zile mai bune şi zile mai proaste. Poate că de aceea scrisul e singurul moment din zi în care simt că mă pulverizez şi că nu mă mai atinge nimic cu adevărat. Îmi pierd acroşurile la realitatea cea mai pură, cea mai adevărată. Muşchii mi se tonifică şi obosesc în acelaşi timp. Mă mişc, deci nu mai am vîrstă, frici sau dorinţe.” (Ana Maria Sandu)

***

"Spre ce ne îndreptăm? Cum arată următorul dans?"

Ai răbdare, o să vezi. Ne vom învîrti printre scaune înalte de bar și ne vom lipi unul de celălalt, pînă cînd stropii de sudoare o să-i orbească pe cei din jur. O să le cadă în drafturile de bere și ei o să bea mai departe și nici n-o să aibă habar de ce li s-au umplut paharele la loc.

Și atunci o să simt, probabil, nevoia să le spun: 

"Vi se pare, vi se pare, nimic din ce vedeți nu e adevărat!"

Exact cu fața aia idioată a mea pe care o știi atît de bine: jumate tristă, jumate intelectuală și peste măsură de alungită. 

Mă mișc haotic, compulsiv. 

Cineva a măcinat o tonă de cafea și negreala ei e mai puternică decît orice playlist cu muzică de dans adevărată. Hainele ni se dizolvă, dar nu vedem nimic.

Cu ultimele rămășițe de lumină venite de afară încerc să disting mutrele din tablourile de pe perete: niște greci grași, simpatici, cu mustață, de pe la începutul secolului trecut.

În timpul ăsta, ne maimuțărim pe ring, în fața lor, și nu ne pasă decît de ce melodie vine la rînd.

Cînd m-am adunat de pe drumuri, am adus cu mine un fel de surescitare cochetă, absurdă. Stau în casă și îi vorbesc cu voce tare pisicii. Se uită la mine cu niște ochi sașii și-ar trebui să mă umfle rîsul. 

Dar continui să-i spun că nu mai am vîrstă și că mă mișc, de fapt, într-un 3 D animat prost. 

Toate lucrurile pe care credeam că nu pot să le fac mă pîndesc din umbră. Deschid o ușă, mă uit cum e înăuntru și vreau să mă retrag. Nu-mi mai place întunericul, brusc mi se pare prea aglomerat totul: prea multe obiecte, prea multe povești șleampete, desperecheate ca niște șosete.

Aici e o prietenă supărată care nu-mi mai răspunde la telefon. În alt colț cineva care m-a uitat complet și nici dacă i-aș băga degetele în ochi nu și-ar mai aminti de mine. Recunosc un gest de „la revedere” făcut cu mîna. Vreau să-l păstrez. E verde crud și seamănă atît de bine cu un breloc cumpărat într-un compartiment de tren, într-o noapte. 

De ce nu reușesc să-i întreb pe oamenii apropiați ce simt și de ce ne-am îndepărtat?

Nici unde au aruncat toată tandrețea aia tulbure în care ne afundaserăm împreună.

Ce-am pus în locul ei, ce am făcut cu pămînturile cleioase și moi? 

Respiră adînc! E mult mai bine să te gîndești că n-ai pierdut nimic pe drum!

Cînd am început să alerg, lumea s-a trasformat într-o bucată de tapet. Am luat-o cu mine, o țin sub braț și-o s-o lipesc doar atunci cînd mă opresc și mi-e bine."

Tabloul de pe copertă, The Bath, îi aparţine artistei Codruța Cernea.