Colectiv: „Aoleu, oh, Doamne!”
Mai e foarte puțin pînă la alegerile prezidențiale. Avem un guvern picat prin moțiune de cenzură și un (fost) prim-ministru a cărui guvernare ne-a lăsat, fără îndoială, un gust amar. sîntem la patru ani după tragedia din Club Colectiv și, privită de sus, România pare, mai mult sau mai puțin, aceeași. O țară pe care moartea a scos-o, la peste două decenii de la Revoluția din ’89, în stradă. Dar a fost „nevoie” să moară 65 de oameni într-un club din capitală ca să simțim că, dincolo de acest punct, nu mai putem să trecem, să suportăm, nu mai putem fi complici, prin tăcere, cu incompetența și corupția care ucid. Ucid în fiecare zi. Programat, uneori premeditat. Sistemic.
La trei ani de la incendiul din Colectiv, premierul Viorica Dăncilă declara, prin intermediul unui comunicat de presă: „Gîndul meu se îndreaptă în aceste zile către tinerii care și-au pierdut viața în tragicul incendiu din Clubul Colectiv și către cei care au suferit în urma acestui cumplit incident”. Iată, așa catalogau autoritățile acestă tragedie: incident. Nu, doamnă, incident e atunci cînd se tamponează două mașini și nu există victime. Incident e atunci cînd, în drumul spre ghena de gunoi, mi se rupe sacul menajer și-mi cad sticlele goale de apă plată din el. Ceea ce s-a întîmplat la Colectiv e o dramă în toată puterea cuvîntului, o imensă suferință. O rană.
Ieri, cu doar cîteva zile înainte de comemorarea victimelor din clubul bucureștean, un cotidian a dat publicității imagini ținute la secret timp de patru ani. O filmare care nu figurează la dosarul Colectiv. O filmare despre care n-au vorbit nici Ministerul de Interne, nici Raed Arafat, nici ministrul Sănătății de la acel moment, Nicolae Bănicioiu, cel care dădea asigurări că arșii pot fi tratați fără probleme în spitalele din România. „Atenție! Imagini care vă pot afecta emoțional!”. Așa avertizează ziarul Libertatea și toate publicațiile și televiziunile care au preluat ulterior filmarea. M-am uitat la imagini și n-am avut decît o imensă milă, și-o revoltă, și-un sentiment al neputinței. M-am uitat cu groază la oamenii ăia care aveau tot dreptul să trăiască, să iubească, să spere, să viseze și care, în schimb, agonizau pe caldarîm. M-am uitat cu frică la niște suflete făcute ghem de durere, de chin, de disperarea că vor muri. Și-am auzit pe filmare un sfîșietor „Aoleu, oh, Doamne!” Chiar așa: aoleu, oh, Doamne… Am realizat că aici stă, de fapt, toată neputința statului român, aici se concentrează, în realitate, toată impostura, toată mizeria, toată putreziciunea instituțiilor care chiar și în fața morții aleg să tacă, să întoarcă privirea.
De ce nu s-a știut de această filmare? De ce nu există în dosarul Colectiv? De ce abia la patru ani de la tragedie putem vedea filmul care suprinde sincopele în salvarea de vieți omenești, care surprinde, în esență, agonia? sîntem colecționarii a mii și mii de „de ce-uri”, adunători ai prea multor frustrări, prea multor frici. Pentru că trăim într-o țară în care răspundem morții cu brațele goale, ridicînd din umeri, ciocnindu-ne de propria incapacitate. Îi răspundem morții cu paleți, pe care așezăm victime de pe care cade carne arsă. Ăsta e sistem de intervenție? Asta e salvare de vieți, sincronizare, capacitate de intervenție?! La toate întrebările astea care atîrnă ca răspuns nu-mi sună în minte decît cumplita resemnare și frică a omului care se aude pe înregistrare: Aoleu, oh, Doamne!
Cred că orice campanie ar trebui să pună accentul pe felul în care se moare în România. Cu zile. Candidații la prezidențiale ar trebui să aibă ca prioritate, dincolo de eliminarea pensiilor speciale, de întărirea sistemului de justiție, modul în care statul, instituțiile publice răspund la tragedii, la drame. Căci este greu de acceptat că mai putem să suportăm dansul ăsta cu moartea atîta timp cît, în față, nu avem decît viața.
Foto: adevarul.ro