● Dan Coman, Insectarul Coman, Editura Charmides, 2017.

În poezia sa, Dan Coman dezvoltă o temă identitară, care începe să prindă contur odată cu Anul cîrtiţei galbene (2003). Multe dintre poeme au la bază un algoritm al autoreferenţialităţii. Sinele trece prin diferite forme de descompunere şi recompunere, iar percepţia acestuia este una elastică, reuşind să aducă în acelaşi plan semnele interiorităţii şi universul spectacular al obiectelor din jur. Miza nu rezidă doar din procesele de transformare şi identificare, ci mai ales din funcţionarea naturală şi autonomă a noii realităţi paradoxale create: „pe dinăuntrul capul meu e fierbinte şi plin de pămînt / cîrtiţa galbenă se mişcă în cercuri / lasă în urmă mirosurile sale de femelă / cumplită vreme aceasta a împreunării / de-ar fi limba mea mai lungă şi mai sîrmoasă / să-mi pot scărpina în neştire pielea dinăuntrul capului / dar nu / aşa că-mi izbesc faţa şi ceafa de mobilă / pînă cînd ei intră purtînd pe braţe tortul festiv. / peste capetele lor ochiul meu stîng zdrăngănind ca o morişcă” (aniversarea).

Această suprapunere de măşti – fără semnalarea lor – funcţionează pe mai multe paliere ale textului. Imaginile de sorginte suprarealistă se dizolvă într-un flux pseudonarativ ce le conferă acestora o prezenţă mai dinamică. De multe ori identitate înseamnă identificare cu prezenţele din jur. Plonjare în ele sau invers: „o femeie tîmpită care-şi freacă oasele de oasele mele / şi care scrîşneşte din dinţii cu dinţii mei. / îi imit mişcările îi torn apă clocotită peste obraz o stîlcesc în bătaie / nici o reacţie. / o femeie bolnăvicioasă care nu-mi dă pace să mă plimb / se chirceşte mereu din cauza oboselii / iar capul i se umflă gata să-mi spargă tîmplele” (veştile din gersa. către cordoba). Majoritatea textelor din acest volum filtrează amănuntul cotidian cu întreaga lui istorie printr-un imaginar suprarealist. Procedeul este reluat în Ghinga (2005), dar aici tema identitară nu se mai realizază doar printr-un raport cu exteriorul, prin migraţia sinelui în alte prezenţe, ci printr-o exacerbare la toate nivelurile a eului. Autoironia este atît de pronunţată încît poate fi confundată cu absenţa ei. Un narcisism exagerat pînă la disoluţia sinelui. De altfel, ca să ajungă mai în miezul lucrurile, poetul creează derută, propune false direcţii pe care le urmează totuşi dintr-un sentiment al gratuităţii depine în spatele căreia stă ascuns, semitreaz frisonul nevrotic: „tulbur peste măsură. Nu cunosc pe nimeni care să-mi reziste. / sînt un bărbat cum nu vă puteţi imagina. / ca să nu plesnesc de spaimă mă izbesc de o mie de ori/ de peretele camerei./ însă nu vă arăt. Nu arăt nimic nimănui. / un bărbat teribil. Sînt un bărăbat/ cum nu vă puteţi imagina”.

Textura poetică alcătuită din şarje fals apodictice pare un teren pentru revelaţii în răspăr, revelaţii ce se succed într-un joc riscant al pierderii oricărui înţeles pentru sine. Şi în cazul acestui volum, nerativitatea sau pseudonarativitatea leagă între ele elipsele semantice şi conturează o realitatea poetică a extinderii continue într-un spaţiu fatalmente limitat. Trupul irumpe dincolo de graniţile sale şi, odată cu fiecare desprindere din fixitate, se insinuează frica ieşirii din rigorile cauzalităţii: „îmi măsor înălţimea. mă cîntăresc trecîndu-mă / dintr-o mînă într-alta. sînt bine. / sînt proaspăt. Mai şiret ca oricînd mă admir cu coada ochiului. / Pe furiş îmi plesnesc gambele şi înaintez. iar duminică/ duminica din ambele părţi rinichii îmi lovesc inima / şi mă entuziasmează. / s-a făcut deja dimineaţă şi eu abia mă ridic din pat / ţinîndu-mă de păr. / cu mîna dreaptă îmi mişc picioarele şi înaintez. nici/ nu ating pămîntul. / soarele nu-mi izbeşte fruntea dar ca întotdeauna luminez/ singur de jur împrejur”.

De o cu totul altă factură sînt poemele din Dicţionarul Mara. Ghidul tatălui: 0-2 ani (2009). Dan Coman creează un univers afectiv, domestic în care prezenţele ce-l însufleţesc îşi regăsesc raţiunea de a fi şi se redefinesc în funcţie de noul născut (fetiţa Mara) care, odată cu venirea sa pe lume, face ca lucrurile vechi şi cunoscute să poată fi privite pentru prima dată. Lumea e un decor primitor, iar micile lui amănunte vibrează în nostalgia prezentului. Dragostea e ceva imponderabil, e ceva dincolo de linişte, ascuns în paradisul discret al trăirii împreună. Tema identităţii capătă, aşadar, o nouă valenţă. Lumea e lumea împreună cu mara, iar cei care gravitează grijulii în jurul-i abia îşi mai amintesc că au fost vreodată altceva decît „nişte mecanisme sigure de îngrijit mara”. Dincolo de universul domestic, dincolo de sensibilitatea nouă născută din asimilarea unui segment privilegiat al biografiei, poezia lui Dan Coman atinge în această etapă acea simplitate a esenţelor vii şi interiorizate, eliberate neostentativ, firesc, dar păstrînd totodată şi unele efecte de stil cultivate anterior.

Insectarul Coman (2017) îmi pare un fel de sinteză a modalităților de scriere practicate în cărțile anterioare. Conținuturile domestice din Dicționarul Mara sînt prinse într-un discurs ce amintește de Anul cîrtiței galbene. Acest gen de sublimare produce efecte poetice deosebit de intense. Gîndurile, trăirile capătă o corporalitate insolită: „beau o gură de cafea apoi mă aplec / și-mi sting iute capul în scrumieră” (Prolog), „din cînd în cînd planta care crește în cap / iese pe ascuns și halește tot oxigenul” (Pufuleți), „și nimeni nu va ști că înainte de lumina asta / a strălucit doar mintea mea” (Sezonul vară-toamnă). Cu precădere în acest volum, poezia lui Dan Coman are la bază un cric mental ce face ca realitatea gesturilor cotidiene să capete o turnură menită să provoace și să contrarieze. De fapt, „insectarul” e un clasor plin cu astfel de cricuri mentale generatoare de instantanee ce conțin în ele însele potențialitatea mișcării, a ieșirii din cadrele unei vieți resimțită ca expoziție de momente ascuțite și fulgurante.

Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Cum citesc bărbații cărțile femeilor (coord. împreună cu Lia Faur), Editura Polirom, 2017.