„Într-o bună dimineață, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare”. Fraza de început a lui Franz Kafka din teribila sa nuvelă Metamorfoza este emblematică pentru nu mai puțin celebrul roman Întuneric la amiază al lui Arthur Koestler. Și Nicolas Salmanovici Rubașov, eroul lui Koestler, după o noapte de coșmaruri, se trezește într-o bună dimineață metamorfozat în gîngania înspăimîntătoare a contrarevoluționarului pe care agenții „măturii de fier” a NKVD-ului veniseră să o aresteze. De la acest moment, ca și la Kafka, începe developarea înceată și implacabilă a evenimentelor, culminînd cu moartea sa. Și la Koestler, și la Kafka, un singur episod e fictiv: transformarea în gîndac. În rest, totul decurge apoi conform logicii diurne, comune tuturor oamenilor și majorității regimurilor, inclusiv cele democrate.

Koestler a numit tipul acesta de logică „punerea punctului pe i”. Actul fondator, litera care nu există, e un “i” fără punct: gîndacul contrarevoluționar a vrut să îl otrăvească pe “”Numărul 1”, în care cititorii îl recunosc lesne pe Stalin. Restul, adică punctul de la „i”, e completat de acuzatorii din perioada proceselor înscenate din Moscova deceniului patru al secolului trecut. S-a spus despre cuvinte că atrag realul. Aici, la Koestler, găsim o ilustrare particulară a acestei zicale: acuzația atrage vina. Opoziția mentală atrage opoziția reală. Rubașov ajunge să își asume vina pe măsură ce faptele și acțiunile sale sînt reinterpretate de anchetatori.

Rubașov însuși, a zis Orwell, poate fi Troțki, Buharin sau Rakovski. Concepte importante din cartea lui George Orwell 1984 pot fi găsite in nuce în romanul sumbru, cu alură de piesă de teatru, al lui Koestler. De exemplu, poliția gîndirii și celelalte noțiuni asociate: crima de opinie, dublul discurs, Big Brother. „Ne-am asemănat cu marii inchizitori”, scrie Rubașov în jurnalul său, „prin aceea că am persecutat semințele răului nu numai în faptele oamenilor, ci și în gîndurile lor. N-am admis nicio zonă privată, nici măcar în craniul uman” (Arthur Koestler, Întuneric la amiază, Editura Albatros, 1991, traducere din engleză de Sanda Aronescu și Radu Săndulescu, p. 76). Asocierea privării complete de intimitate cu comunismul după un model de inspirație religioasă este una dintre observațiile care va face ulterior carieră și care pare a fi identificată prima oară de către Koestler. Tot la el găsim și unul dintre primele rechizitorii ale efectelor dramatice ale instaurării comunismului cum ar fi foametea (Holomodor-ul din Ucraina): „(...) în interesul unei juste împărțiri a pămîntului am lăsat în mod deliberat să moară de foame aproximativ cinci milioane de țărani și familiile lor într-un singur an” (pag. 119). Prin parabola tabloului evanescent al părinților revoluției, devorați chiar de ea, unul cîte unul, Koestler oferă o interpretare și pentru apariția dictaturii și a dictatorului. În carte apare menționată o fotografie mare cu delegații la primul congres al partidului, printre care și Rubașov. „Chipurile cinstite de bărboși” din fotografie ajung să fie șterse pe rînd, dispăruții fiind succesiv demascați drept trădători. Pînă la urmă, tabloul tindea să se reducă la fotografia „Numărului 1”, și de aceea a și fost scos din birourile oficiale lăsînd pe pereți urme albe, dreptunghiulare. După Koestler, misterul supraviețuirii „Numărului 1”, în tablou și în viața reală, nu constă în posesia adevărului sau în cunoașterea profundă a marxism-leninismului și nici măcar în arta diabolică a manipulării politice. „Numărul 1” a avut cea mai mare încredere în sine dintre toate personajele tabloului. Pînă să se hotărască ezitanta Istorie, credința în propria infailibilitate a dat măsura adevărului, impus tuturor celorlalți. „Nu mai cred în infailibilitatea mea. De aceea sînt pierdut”, mărturisește Rubașov, fost comisar al poporului și stîlp al revoluției (p. 77).

Tragedia lui Rubașov este că e condamnat și moare fără să știe cine are dreptate în controversa privind cruzimea nesfîrșită a revoluției comuniste versus clamata ei utilitate sublimă pentru întreaga omenire. Cu cuvintele lui: „Nici lui Moise nu i se îngăduise să intre pe Pămîntul Făgăduinței. Dar îi fusese îngăduit să-l vadă, din vîrful muntelui, așternîndu-se la picioarele lui. Așa era ușor să mori, cu garanția vizibilă a țintei în fața ochilor. El, Nicolas Salmanovici Rubașov, nu fusese dus în vîrful muntelui; și oriunde priveau ochii lui, nu vedea altceva decît deșert și întunericul nopții” (p. 196). Sau: „Nu puteai fi sigur; puteai doar să recurgi la acel oracol batjocoritor care se numește istorie și care pronunță sentința abia după ce gura celui care-l consultă s-a umplut de mult cu țărînă” (p. 15).

Între timp, multe guri s-au umplut cu țărînă iar istoria pare să se fi pronunțat. Dar la momentul scrierii cărții, pe cînd nazismul clocotea în Germania gata să se reverse peste restul Europei, nici Koestler însuși nu se grăbea să se pronunțe tranșant. Dar întrebările se puneau. L-aș aminti aici pe un alt evreu, polonez, nu ungur precum Koestler, și anume pe Alexander Wat. Pe cînd lui Koestler îi apărea cartea la Londra, Wat tocmai își încheia turul temnițelor sovietice făcut în ciuda (sau tocmai din cauza) simpatiilor lui comuniste. Și Wat se îndrepta - dacă nu cumva ajunsese - către concluzia privind miezul mincinos al revoluției comuniste. Va mai intra în “categoria treziților” (a celor seduși și abandonați de marxism-leninsm), pe la mijlocul deceniului șase, și muntenegreanul Milovan Djilas. Ajunge în ea și românul Lucrețiu Pătrășcanu, care ar fi citit cartea lui Koestler în 1946, în timpul Conferinței de Pace de la Paris? Nu mă pot (încă) pronunța, dar pe de altă parte e cert că unul dintre membrii fondatori ai categoriei este și Panait Istrati, chiar dacă acesta nu a avut de-a face cu procesele înscenate din anii ‘30 sau cu epurările din anii ‘50.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Arthur Koestler, circa 1950. Foto: Wikipedia.