Petre Pandrea susţine undeva în memoriile sale că aflase de la un prieten cine erau cei trei jurnalişti interbelici despre care economistul şi politicianul Virgil Madgearu credea că nu au luat niciodată şpagă: Mihail Sebastian, Tudor Teodorescu-Branişte şi, cu voia dumneavoastră, Petre Pandrea însuşi. Deşi şi lui i-au ieşit vorbe la un moment dat, cînd cu „prebendele de Paşti”.

Şi Petre Pandrea povesteşte întîmplarea, explicînd că de o sărbătoare de Paşti, primăria Capitalei a făcut „o listă de prebende” pentru ziarişti, unde se afla şi numele lui, dar că de fapt el a luat banii pentru un comunist nevoiaş. „Era o sumă modică, aproape mizeră, un salariu de arhivar pe-o lună”, scrie el, argumentînd că n-avea nevoie de banii aceştia deoarece el încasa pe atunci onorarii de avocat de sute de mii de lei.

Am intrat în detalii şi ca să arăt, potrivit lui Pandrea, cum mergea şpaga la ziarişti pe vremea aceea, fie ei de stînga sau de dreapta, primăria împărţind cîte puţin la toţi. Dar de fapt scopul meu este de a vorbi despre vocabularul din memoriile lui Petre Pandrea. La origini, „prebendele” erau veniturile salariale ale unui preot catolic, dar Pandrea şi anturajul său, şi desigur şi mulţi contemporani ai lor, au folosit cuvîntul pentru a ilustra o anume nuanţă a şpăgii. În memoriile sale, tot prebendă era şi „şpaga” nedorită, dar inevitabilă luată, odată cu dota, de cel care se însura; şi anume, riscul de a fi înşelat de nevastă. În alte părţi ale jurnalului, şpaga mai e numită şi „şperţ”, iarăşi un cuvînt folosit rar astăzi, cînd nivelul corupţiei a atins, pare-se, cote nemaiîntîlnite. Cu o experienţă a şpăgii aşa nuanţată, mă întreb cum de am renunţat atît de uşor la asemenea cuvinte, devenind simultan din ce în ce mai corupţi. Dar asta e o altă discuţie.

Ce vreau să spun este că, citind memoriile lui Pandrea, am fost uimit de farmecul unor exprimări şi cuvinte ieşite din uz. Prin contrast, felul în care vorbim în prezent pare sărăcăcios, schematic, liniar. De pildă, chiar la pasajul menţionat mai înainte, Pandrea nu foloseşte cuvîntul „jurnalist”, ci pe cel de „articlier”. În altă parte, el arată că nu toţi jurnaliştii sînt articlieri; unii sînt articlieri, alţii reporteri, şi anume cei ce umblă după informaţii şi relatează apoi în ziare. Deci, ca să fiu exact, Madgearu credea că trei articlieri – un fel de editorialişti sau formatori de opinie, cum se spune acum – nu puseseră mîna pe nici o prebendă în cariera lor. Şi în consecinţă e posibil ca, într-o încercare in extremis de salvare a onoarei breslei, şi din rîndul reporterilor să fi existat cîţiva curaţi.

Exemplele de cuvinte ieşite din uz găseşti la tot pasul în memoriile lui Pandrea scrise, în cea mai mare parte, îin cel de-al şaselea deceniu al secolului trecut. Nu înseamnă că limba română de azi nu mai acoperă ceea ce vrea să descrie. Dar se pare că a suferit de o maladie ciudată, a sărăcirii la nivel de sinonime. Una dintre cauze poate fi filtrul media prin care trece vocabularul în prezent. Media, şi mai ales televiziunea, aplatizează exprimarea, o perie de „sinonimele” nestandardizate şi consacră un discurs uniformizat, vecin cu înşiruirea de clişee. Sînt curios cum ne-ar evalua exprimarea Petre Pandrea, dacă ne-ar auzi vorbind astăzi. De altfel, însuşi „pandrea” e un cuvînt ieşit din uz. Pandrea e numele literar, în realitate pe autor îl chema Marcu. Dar aşa îl striga bunica sa, „Pandrea”, pandrele fiind, în dialectul local, ochiurile de apă ale zăvoaielor Olteţului în care copilul Petre obișnuia să se scalde de dimineaţă pînă seara.

Mai mult chiar, dacă mergem şi mai înapoi şi avem răbdarea de a reciti de pildă Craii de Curtea-Veche, romanul lui Mateiu Caragiale scris între 1910 şi 1927, ni s-ar putea părea sărăcăcioase ca vocabular chiar şi memoriile lui Pandrea. Se spune că englezii ar avea zeci de denumiri pentru ploaie. Dar ştiţi ce înseamnă în limba română cuvîntul „burhai”, folosit de Mateiu Caragiale? Este ceaţa uşoară care se ridică vara, după ploaie. Iată, aveam şi noi un cuvînt pentru un astfel de fenomen rar, posibil doar în anumite condiţii meteorologice. Dar se pare că n-am mai şti să-l denumim, ci doar să-l trăim, pe muţeşte.

Ca şi în cazul corupţiei, am devenit recent experţi şi în ale comerţului. Dar, ciudat, şi aici vocabularul şi-a pierdut din vigoare. Mai spune cineva că e „samsar”, care trăieşte din „samsarlîc”, deşi fix asta înseamnă ceea ce fac cei pe care îi vedem la supermarket umplîndu-şi cărucioarele cu baxuri de ulei la ofertă pentru buticul de la parterul blocului? Nici măcar „negoţ” nu se mai foloseşte. Dar cum se spune la o rămăşiţă dintr-o marfă care nu mai poate fi vîndută, cum ar fi ultima bucată dintr-un salam sau ultima jumătate de metru de perdea care nu mai e de folos la nimic? Părticică? Rest? Nu, i se poate spune „mardă”, cum se făcea pe timpul lui Caragiale-fiul, dacă am vrea (şi am mai putea) să fim mai nuanţaţi.

Poveşti lingvistice asemănătoare sînt probabil şi cu teşmenit, teleleică, paceaură, marcoavă, trînj, pălăvatic, ursuzlîc, vistavoi, zuliar, mehenghi, contracciu, ravac, masala, parlagiu, toptangiu, left, meş, parafernă, halimă, lapoșă, a zătihni, a se încăibăra şi a dăuli, a-i juca giurgiuna, încanaliere, sameş, cîrcotă sau dîrdoră – unele nici în DEx nu mai sînt. Cu perechea de cuvinte intuitiv antonime zăcaş şi pardos, lingav şi găman. O listă de expresii „de anticariat” din Craii de Curtea-Veche, care sună româneşte şi totuşi străin, familiar şi totuşi îndepărtat.