Márquez și mumia lui Stalin
În anii sumbri ai amurgului comunismului, în România apărea în foileton un proaspăt roman al lui Gabriel García Márquez. Așa l-am citit prima dată pe celebrul columbian: cu frîne, anticipînd, așteptînd ziua din săptămînă în care să decupez și să colecționez următorul fragment de carte de pe penultima pagină a ziarului. Însă o continuitate a lecturii exista. Atmosfera ireală din roman își găsea corespondențe răzlețe în lumea concretă în care trăiam. Și aici mă refer și la condițiile sociale, cu nocturnele, fantasticele cozi la lapte, și la trăirile vîrstei, romanul în cauză fiind intitulat atunci Dragostea în vreme de ciumă. Suna ca pentru mine.
Vulgata literară spune că în romanele sale, Márquez s-a inspirat din viața revoluționarilor socialiști și a dictatorilor latino-americani. Dar un lucru mai puțin știut este că el a mers la fața locului și în lumea în care am trăit eu și în care romanele sale ulterioare au găsit un ecou natural. În 1957, Márquez, simpatizant socialist, a vizitat mai multe țări comuniste din estul Europei. Experiențele de atunci au contribuit și ele, probabil, la filonul de inspirație din Toamna patriarhului (1975), Un veac de singurătate (1967) sau Dragostea în vreme de ciumă (1985). Dovadă ar fi, de exemplu, portretul lui Stalin pe care i-l face după cele cîteva zeci de secunde în care i-a văzut cadavrul expus în mausoleul din Piața Roșie.
Întoarcerea lui Márquez în Europa seamănă cu întoarcerea colonistului în cetatea-mamă tocmai devastată de război și mîncată pe jumătate de o ciumă roșie. Obișnuim astăzi să spunem că România e ca o țară sud-americană, dar pe atunci, în 1957, un sud-american, din adăpostul aproape imbatabil al unui întreg ocean, venea în zonă ca să studieze în manieră superioară, aproape clinică, experimentele sociale stranii de dincolo de Cortina de Fier. A rezultat un jurnal de călătorie, De viaje por Europa del Este, apărut și în românește în 2016, Călătorind prin Europa de Est, la editura RAO, în traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru-Mehedinți.
Viziunea lui Márquez e aparte pentru că el venea dinspre Occident și nu neapărat din Occident. Avea o oarecare detașare față de clișeele propagandistice ale Războiului Rece abia început, indiferent de sursa lor, de dincoace sau de dincolo de Cortina de Fier. Era dispus să vadă dacă socialismul cu care cochetase la Bogota chiar merge în țările din estul Europei. În același timp, era conștient de imaginile prefabricate pe care comuniștii încercau să i le bage în fața ochilor și a căutat permanent pe timpul călătoriei să treacă și să vadă dincolo de ele. Vizita lui are loc după moartea lui Stalin, aparentul dezgheț al lui Hrușciov și mai ales după revoluția anti-comunistă din Ungaria reprimată sîngeros de sovietici în văzul întregii lumi, pe jumătate neputincioase, pe jumătate dezinteresate. O revoluție care a zdruncinat sau cel puțin reașezat multe comunisme de cafenea, posibil și pe cel al lui Márquez, la acea vreme mai mult un jurnalist combativ decît un scriitor cunoscut.
Periplul lui Márquez include Germania de Est, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia și URSS. În România și Bulgaria nu ajunge. Sînt țări pe care nu pare să le fi evitat, dar nici nu l-au interesat. La Berlin nimerește pe cînd orașul nu fusese încă împărțit de celebrul zid ridicat de comuniști. În anumite sectoare ale Berlinului putea trece în zig-zag dintr-o parte în alta a orînduirilor. Pe dedesubt, pe la metrou, oamenii aveau încă și mai multă libertate decît la suprafață și circulau și mai intens. „Un oraș absurd”, conchide Márquez, după ce compară cele două mari artere prin care vestul și estul se luaseră la un soi de întrecere a opulenței: fostul bulevard Unter den Linden al lui Hitler și noul bulevard Stalin. Pe est-germani îi găsește apatici și nemulțumiți că marxismul a fost confiscat de sovietici, pervertit la Moscova, adus înapoi pe tancuri și implementat cu forța la ei în țară. „Era de necrezut că poporul din Germania de Est luase puterea, mijloacele de producție, comerțul, băncile, comunicațiile și totuși era un popor trist, cel mai trist pe care-l văzusem vreodată”. Și era astfel pentru că, îi citează el pe cei cu care a vorbit, „în RDG nu există o dictatură a proletariatului, ci a unui grup comunist care a încercat să aplice întocmai experiențele sovietice”. Simpatizanții comuniști din RDG trăiau o dublă confiscare: a doctrinei germanului Marx, de către Moscova, și a dictaturii proletare, de către propriul partid.
În Polonia e frapat de aparenta schizofrenie a populației. Remarcă obiceiul generalizat de a merge sîmbăta la ședințele de partid iar duminica la liturghie. Cei mai populari polonezi ai momentului sînt liderul comunist Władysław Gomułka și cardinalul catolic Stefan Wyszyński, „care se cunosc doar din portrete”, dar care și-au supărat simetric patronii – Kremlinul și respectiv Vaticanul – prin concesiile făcute reciproc. Polonezii fac o frondă deschisă față de Moscova, mai spune Márquez, vizibilă și prin fervoarea cu care limba și cultura franceză sînt cultivate. Cu toate acestea, polonezii nu sînt anti-socialiști, ci doar nu înțeleg, ca și est-germanii, ce caută sovieticii în socialismul lor. Ca pretutindeni în est unde a fost, Márquez îi consacră capitalei țării o frază memorabilă. Caracterizarea Berlinului a fost citată mai sus; de Moscova de pildă a scris că e „cel mai mare sat din lume”, nu atît prin întindere, ci mai ales pentru că locuințele orașului sînt precum casele de țară ucrainene construite însă la proporții gigantice. Iar din automobilul cu care intra în Varșovia observa „un oraș simplu, cu mari spații goale, dar cu mulți oameni. Totul era cu desăvîrșire uscat, dar – nu știu de ce – mi s-a părut că în Varșovia plouase fără încetare preț de mulți ani”.
După revoluția din octombrie 1956, Ungaria și-a închis granițele; printre primii străini care ajung la Budapesta, după zece luni de recluziune, fiind și Márquez. Povestește că la un moment dat a reușit să scape de supraveghetorii care îl însoțeau permanent. „Un kilometru mai departe de insula Margareta, pe Dunăre în jos, este un sector proletar compact, unde muncitorii trăiesc și mor îngrămădiți. Există acolo niște baruri cu circuit închis, încălzite și pline de fum, unde clientela bea uriașe halbe de bere în țăcănitul ca de mitralieră care este conversația în limba maghiară. (...) Eu am făcut turul acestor baruri cînd s-a înnoptat și am văzut că, în ciuda regimului de forță, a intervenției sovietice și a liniștii aparente ce domnește în țară, germenul revoltei continuă să fie viu. Cînd intram în baruri, țăcănitul se prefăcea într-o rumoare densă. Nimeni n-a vrut să vorbească. Dar cînd oamenii tac - din cauza fricii sau a prejudecăților - trebuie să te duci la WC ca să afli ce gîndesc. Acolo am găsit ceea ce căutam: printre desenele pornografice, devenite clasice în toate pisoarele din lume, erau inscripții cu numele lui Kádár, într-un protest anonim, dar extraordinar de semnificativ. Aceste inscripții constituie o mărturie clară despre situația maghiară: „Kádár, asasin al poporului, Kádár, trădător, Kádár, cîine de pradă al rușilor”. E singurul context în care în carte e pomenită și România: țara în care era ținut prizonier Imre Nagy, liderul revoluției maghiare, pînă cînd Kádár „trădătorul” și sovieticii se hotărau ce să facă cu el.
Pe Márquez nu pare să îl fi preocupat aspectele culinare ale călătoriei. Remarca penuria, dacă era cazul. A pomenit mai mult în treacăt de vodca poloneză și de bețivii senini ai Moscovei. Are pagini consacrate birocrației socialiste dar și eficienței sovietice în lucrul cu numerele mari. În schimb, era foarte atent la felul în care se îmbrăcau oamenii. „Aspect sărăcăcios” și „haine vechi și prost croite” pentru sovietici. „O sută de bărbați și femei prost îmbrăcați” văzuți într-o cantină din RDG. La Varșovia, s-a întîlnit cu „mulțimea compactă, prost îmbrăcată” care cască ochii la vitrinele de pe bulevardul Marszalkowa și nu cumpără nimic. Singurii est-europeni bine îmbrăcați sînt bărbații cehi, scrie Márquez, și femeile lor, care se îmbracă bărbătește. Contrastul vestimentar e generalizat apoi. Cehii fac notă aparte în tot peisajul de pînă acum. Nu vorbesc - și nici nu tac - despre politică; pur și simplu se străduiesc să nu facă din politică un subiect prea important. Au afaceri cu occidentul („Cehoslovacia aprovizionează cu mașini multe țări occidentale și toate țările sovietice, inclusiv URSS”) iar pe sovietici caută să nu îi deranjeze. Márquez povestește că a întîlnit cehi care mergeau în mod curent în occident, fără să dorească să rămînă acolo. „Directorii de teatru și medicii de aici au salarii exagerate. Statul le asigură educația, specializarea, și apoi îi plătește foarte bine ca să nu emigreze în Occident”. Cît despre portretul Pragăi: „Am ajuns la unsprezece noaptea și am găsit un oraș viu și vesel”. Cehii au trecut și de testul ceasului. În țările în care ajungeau, Márquez și prietenul său își dădeau ceasurile de mînă cu o oră înainte, se suiau în tramvai și se țineau de bară așa încît să li să vadă ceasurile. Rușii erau în stare să se holbeze la ele cîteva stații pînă să observe ora; doar în Praga oamenii nu se uitau la ceas ci la oră, coborînd impacientați cînd realizau că două ceasuri arată la fel și că deci sînt în întîrziere.
Márquez îi rezervă intrării în URSS o descriere care anunță stilul inconfundabil din romanele de mai tîrziu: „După multe ore goale, sufocați de vară și de parcimonia unui tren fără orar, un copil și o vacă ne-au văzut trecînd cu aceeași stupoare și imediat a început să se lase seara peste o cîmpie nesfîrșită de floarea soarelui și tutun. Franco - cu care mă întîlnisem la Praga - a coborît geamul și mi-a arătat strălucirea îndepărtată a unei cupole aurite. Ne aflam în Uniunea Sovietică. Trenul s-a oprit.”
O dovadă a deschiderii și lipsei de prejudecăți cu care Márquez și-a făcut călătoria în Estul Europei este mulțimea de nuanțe în care a descris raportările oamenilor la regimul comunist. Chiar dacă uneori narațiunile se suprapun, fiecare țară capătă pînă la urmă un profil al ei inconfundabil. În ce privește URSS-ul, concluzia lui Márquez este că „în felul lor țărănesc, sovieticii sînt fideli guvernului lor”, lucru pe care nu l-a mai afirmat atît de tranșant despre est-europenii din nicio altă țară vizitată. Poate doar polonezii să se fi apropiat de această descriere. În rest, experiența sa la Moscova nu e atît sovietică, cît rusească. Exagerările sentimentale, simțul proporției dat peste cap sau „arhitectura de patiserie” a Moscovei îl descriu mai degrabă pe rusul din orice regim, comunist sau țarist. Chiar și vizitarea mausoleului cu trupurile mumificate ale lui Lenin și Stalin e mai curînd un pelerinaj la moaște decît o mărturisire de credință sovietică. Întîlnirea scriitorului cu spectrul lui Stalin, în continuare venerat de sovietici alături de Lenin, în aceeași încăpere a mausoleului, în timp ce la suprafață Hrușciov declara destalinizarea, este unul dintre pasajele de forță ale cărții. După trei tentative nereușite, Márquez reușește în cele din urmă să intre în coada celor ce stăteau să îi vadă pe Lenin și Stalin în mausoleul din Piața Roșie. Coada era tunsă de autorități la fix doi kilometri și erai legitimat ca să te așezi la ea. În fața cadavrelor „care păreau conservate doar de la brîu în sus” nu puteai sta mai mult de un minut. Suficient pentru un portert márquezian. „Stalin e cufundat într-un somn fără remușcări. (...) Părul, complet alb, pare roșu în strălucirea sicrielor. Are o expresie omenească, vie, un rictus ce nu pare o simplă contracție musculară, ci reflexul unui sentiment. E un dram de batjocură în expresia asta. Ce excepția gușii, nu corespunde personajului. Nu pare un urs. E un bărbat cu o inteligență senină, un bun prieten, cu un anume simț al umorului. Corpul e solid, dar ușor, cu fire de păr fin și o mustață care abia aduce cu aceea din portrete. Nimic nu mă impresionează atît de mult ca delicatețea mîinilor lui, cu unghii subțiri și străvezii. Sînt mîini de femeie.”
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
Foto/Wikimedia Commons: Mausoleul lui Lenin și Stalin din Piața Roșie, Moscova, 1957. În 1961, Stalin e înlăturat de lîngă Lenin și dus în spatele mausoleului.
