Natalia Antelava a fost corespondent BBC timp de opt ani. În acea perioadă a realizat materiale despre războiul din Ucraina, a lucrat sub acoperire din Burma sau Yemen, a investigat traficul de carne vie cu fete tinere din India și a fost nominalizată la Premiile Emmy pentru o investigație despre abuzurile asupra copiilor din America.

Dar și-a dat seama că ceva trebuie să se schimbe la modul în care jurnaliștii urmăresc crizele din diferite state și domenii. „Marea problemă este că jurnalismul, așa cum îl știm noi, nu este gîndit să urmărească o poveste în profunzime. Gîndiți-vă așa: citești un ziar, îl arunci; urmărești un reportaj la TV și nu îl mai vezi vreodată. Tocmai de aceea sîntem nevoiți ca de fiecare dată cînd vorbim de un subiect, să-l luăm de la capăt și doar să adăugăm update-uri. Și majoritatea industriilor media continua să folosească internetul ca pe un sac fără fund al update-urilor”, povestea Natalia în 2015, pe blogul BBC.

„Noi am realizat că pentru a sta pe o poveste, nu trebuia doar să continuăm să relatăm după ce toți ceilalți au plecat. Ci aveam de făcut o schimbare fundamentală: să ne îndepărtăm de știrile sub forma unui șir nesfîrșit de actualizări și să regîndim o platformă jurnalistică.”

Așa a apărut Coda Story, care momentan urmărește principalele crize care afectează Estul (și nu numai): atacurile la drepturile persoanelor lgbt, migrația și felul în care sînt tratați refugiații și cea care le unește pe ambele, fake news. Aceleași subiecte care nasc dezbateri aprinse în spațiul românesc: să nu uităm de propunerea de schimbare a definiției familiei, propusă de Coaliția pentru Familie, de discursurile împotriva musulmanizării României sau de campania antivaccin.

Natalia a venit la București pentru un Masterclass pe tema viitorului jurnalismului, organizat în cadrul Zilelor Superscrieri, unde am cunoscut-o și am auzit pentru prima dată povestea Coda Story. După eveniment, mi-a spus că ar trebui să răsuflăm ușurați, țările din Uniunea Europeană încă stau bine la capitolul dezinformare și libertate a presei, că în Rusia, Georgia sau Ucraina, statul controlează deja orice informație ajunge la public.

Dacă ne uităm la Polonia, Ungaria sau Ucraina, Natalia are dreptate, România e încă pe linia de plutire. Dar cum facem să nu ajungem în aceeași situație, în condițiile în care realitatea se modifică în funcție de trustul media pe care îl urmărești. Și cum abordez eu, ca jurnalist, un subiect atît de larg ca dezinformarea, astfel încît să ofer informația complete publicului meu. Am luat-o pe Natalia la întrebări și am găsit cîteva răspunsuri. 

 

Coda Story acoperă acum trei teme principale: criza LGBT, a dezinformării și a migrației. Faptul că folosim cuvîntul „criză” atunci cînd vorbim despre aceste subiecte afectează modul în care le percepe publicul?

E o întrebare interesantă. Presupun că e o decizie editorială să afirmi că e o criză, pe care încerci să o explici. Pe care societatea încearcă să o înțeleagă. Riscăm să supraevaluăm efectele migrației și să dăm naștere unui scandal? Nu mă gîndesc la situație în felul ăsta. Nu e vorba despre frica gîndului „oare îmi vor schimba migranții viața?”; ce contează este că o parte din oameni acționează pe baza acestei frici, o altă parte susține acest gen de acțiune și asta dă naștere unei crize: o criză politică, o criză de identitate.

La fel e și în cazul dezinformării, nu vorba doar despre zgomot și cîteva postări pe Twitter, ci există efecte reale. Vrem ca oamenii să se gîndească la migrație ca la o criză care trebuie rezolvată. Criza LGBT trebuie rezolvată, criza fake news trebuie rezolvată. Dar ca să putem face asta, oamenii trebuie să le înțeleagă, și aici intervenim noi, ăsta e job-ul nostru.

Cum ar trebui jurnaliștii să trateze criza dezinformării, ca lumea să înțeleagă ce se întîmplă?

Jurnaliștii din regiune, dar și cei din Europa de Vest sau America ar trebui să trateze povestea asta ca pe oricare alta. Mi se pare că toată treaba asta cu fake news a împins industria noastră în confuzie, pentru că noi, jurnaliștii, sîntem reticenți atunci cînd trebuie să spunem povești care ne implică. Iar acum adevărul e atacat, iar jurnaliștii stau în frontul întîi al acestui atac. Dar jurnaliștii sînt mereu în prima linie a atacurilor și poveștilor.

Sîntem singurii care abordează subiectul, așa că cel mai important în legătura cu dezinformarea este să nu ne gîndim la noi ca victime. Trebuie să explicăm de ce e important să vorbim despre dezinformare și de ce contează faptul că politicienii sau oamenii din poziții de putere ne mint. Și cel mai important este să găsim adevăratele victime.

De exemplu, atunci cînd scrii despre poluare, nu publici declarațiile Guvernului despre emisiile de particule din aer, nu acolo e subiectul. Ci scrii despre un băiat care are probleme cu plămînii sau despre o familie care a trebuit să se mute pentru că aerul devenise irespirabil. Acestea sînt poveștile și trebuie să le găsim echivalentul în cazul dezinformării.

În România (și nu numai), are loc o dezbatere pe tema vaccinării și a obligativității ei. A pornit o campanie agresivă antivaccin, în care se vehiculează o mulțime de informații false. Cum poți, ca jurnalist, să lupți împotriva dezinformării dintr-o astfel de campanie?

Nu lupți cu fenomenul, ci relatezi subiectul. Iar asta înseamnă să înțelegi care sînt forțele din spatele campaniei de antivaccinare. Înseamnă să vorbești cu oameni de ambele părți ale dezbaterii. Și nu-i descrii ca pe niște nebuni, ci îi cauți pe cei care nu și-au vaccinat copiii, petreci timp cu ei și încerci să-i înțelegi. Scrii despre oameni care refuză vaccinarea și ai căror copii s-au îmbolnăvit sau despre cei care erau antivaccinare, dar și-au schimbat opinia. Apoi te uiți la ce se întîmplă cu asta în alte țări și încerci să scrii povești de acolo.

Dacă ieși din bulele astea, în care toți sîntem blocați, și încerci să înțelegi forțele din spatele evenimentelor care ne modelează societatea, îți determini și publicul să iasă din bule.

În timpul campaniei #metoo, dvs. aţi scris într-o postare pe Facebook că nu sînteţi de acord cu modul în care se desfășoară. De ce?

Campania #metoo a fost importantă și e foarte bine că a existat. Și eu, la fel ca oricare femeie sau bărbat pe care îl cunosc, am avut parte de experiențe de genul. #metoo, nu-i așa? We all too, e parte din viața noastră și e clar că trebuie să înceteze și ceva trebuie să se schimbe. Dar motivul pentru care nu am vrut să îmi asociez numele cu acea campanie anume este acela că mesajul original a fost un apel doar către femeile care au fost victimele agresiunilor sau abuzurilor sexuale.

Evident că majoritatea victimelor agresiunilor și abuzurilor sexuale sînt femei și trebuie să le protejăm. Dar pentru mine, abuzul sexual este înainte de toate un abuz de putere și pentru că, în general, bărbații au mai multă putere decît femeile, ei sînt cei care comit abuzurile. Dar nu vreau ca această discuție să fie despre noi și ei; dacă vrem să schimbăm ceva, avem nevoie ca bărbații să fie de partea noastră, iar divizarea nu ajută.

Un alt lucru care m-a deranjat – dar așa funcționează orice campanie din social media –, este că a scos la iveală o mulțime de povești care pălesc în comparație cu poveștile atroce care nu au fost spuse. Dar poate că asta n-a fost o problemă atît de mare, iar în principiu consider că a fost un lucru bun. Ne-a pus pe gînduri și vedem schimbări, dar eu sînt sceptică privind activismul din social media. Cei mai mulți dintre prietenii mei nu sînt de acord cu mine.

Ce vă face să fiţi sceptică la activismul din social media?

E ca un activism de canapea: postezi ceva, dai un like unei postări, pui un hashtag și simți că ai făcut ceva, dar n-ai făcut.

În același timp, totul se întîmplă acum pe social media.

Poate de aia nu se întîmplă nimic. E un mod grozav de a mobiliza oamenii, Internetul este versiunea din secolul XXI a unui spațiu în care oamenii se întîlnesc, discută și se mobilizează. Diferența e că ar trebui să traduci asta într-o acțiune fizică și de cele mai multe ori nu se întîmplă. Și simți că ai contribuit, cînd de fapt, nu ai făcut-o.

Dacă are loc un protest pe un subiect care mă interesează, dar nu ajung, dau like la o poză de acolo și simt că am participat. Dar nu-i așa, e doar o metodă facilă de a scăpa.

Revin la jurnalism. Cum ar funcționa o rețea de redacții jurnalistice independente, care să acopere subiecte în profunzime și care să nu depindă de un trust?

Facem asta deja, se numește Coda Network. Punem laolaltă editorii-șefi ai cinci redacții din regiune, facem un brainstorming, sub umbrela editorială Coda Story și alegem subiectele care ne interesează pe toți. Echipe de reporteri din fiecare redacție lucrează împreună pe aceste subiecte, le edităm la comun, apoi fiecare își publică materialul. Dar publicăm toți în același timp. Cam așa funcționează și este un model pe care vrem să-l aplicăm tuturor temelor de pe Coda Story.

Aţi spus într-un Ted Talk că în viitor nu va mai exista diferența dintre jurnalism analog și cel digital. Va exista doar jurnalism. În acest context, cum vedeţi Coda Story în viitor?

O văd ca pe o companie mînată de o misiune, ca acum, iar misiunea ei este să spună povești și să explice evenimente complexe. Dar îmi doresc să creștem, îmi doresc să nu mai scriem doar despre migrație și dezinformare, ci și despre războiul din Yemen, criza din Arabia Saudită, problema armelor din Statele Unite. Adică toate subiectele care sînt relevante în lume.

a consemnat Denisa NIŢĂ