Revista Română de Șah este una dintre cele mai longevive publicații lunare din România, cu apariție aproape neîntreruptă, începând cu 1925 și până în 1992. Singura sincopă majoră a fost între anii 1940 și 1946, când a avut scuza războiului. O altă pauză a fost în anul 1932. Cele două perioade principale ale revistei sunt 1925-1949 și 1950-1992, respectiv perioada privată și cea de stat. Numele revistei a variat între Revista Română de Șah (1930-1949 și 1975-1992) și Revista de Șah (între 1925-1929 și 1950-1974).

La rubrica „În alb și negru” din versiunea online a revistei Dilema Veche am prezentat în foileton o perioadă foarte tensionată din istoria Revistei Române de Șah, cea cuprinsă între 1947 și 1950. Sunt anii în care, în acord cu schimbările din societate rezultate în urma instalării comuniștilor la putere, editorialele revistei adoptă un limbaj ideologizat, unii redactori și colaboratori dispar în vreme ce alții, nou-veniți, câștigă tot mai multă influență, administratorii și finanțatorii se schimbă sau se adaptează, după caz. Pentru studiu am folosit colecția personală de reviste și mai ales colecția aproape integrală a acestora, disponibilă public pe site-ul stere.ro. Articolul de față este cel de-al zecelea (și ultimul) din serie; articolul precedent poate fi citit aici.

Bălănel, campion detașat. În sfârșit, revanșă în fața Bulgariei. Șahiștii sovietici nu umblă după „câștiguri tactice facile”. Impresiile unui șahist sovietic la Veneția. Chiaburii, excluși de la Cupa Satelor

Semnalam că în numărul 4/1950 a apărut pentru prima oară un editorial care nu se referea deloc la șah. În numărul 5/1950 sunt două editoriale – și nici unul dintre ele nu a mai menționat șahul. În primul, intitulat „Trei ani dela proclamarea Republicii Populare Române”, este o schiță de bilanț a perioadei scurse de la „alungarea regelui” până în prezent. Drumul a fost „strălucit” dar „deloc ușor”, iar principalele realizări au fost naționalizarea, baza „trecerii la industrializarea socialistă a țării” și alte acte revoluționare majore: înființarea Gospodăriilor Agricole de Stat și a Stațiunilor de Mașini și Tractoare și începutul „creării de Gospodării Agricole Colective”120. Celălalt editorial era despre primul plan cincinal121, care este expresia muncii pașnice și aplicate a oamenilor care construiesc socialismul, în contrast cu „imperialiștii care vor să arunce lumea într’un nou măcel mondial”122. Planul cincinal e aplicat și sportivilor. Până în 1955, numărul sportivilor legitimați trebuie să ajungă la un milion.

Continuare firească a editorialelor, articolele următoare descriu eforturile de popularizare a șahului la orașe și sate. La orașe sunt organizate „concursuri departamentale”, departamentele fiind CGM (sindicatele), MFA (funcționarii) și MAI (forțele de ordine). La sate, un reprezentant al organizației de bază UTM, unul al Căminului Cultural, un învățător și reprezentantul sportiv al Comitetului de Întreprindere al Sindicatului Agricol organizează concursurile din cadrul „Cupei Satelor”. Modelul este turneul colhoznicilor din URSS, despre care revista scrisese până acum în două rânduri. ”(...) Pot lua parte toți oamenii muncii dela sate care doresc să joace, indiferent de vârstă sau sex”, se arată în articol, cu câteva excepții: „Nu au dreptul să ia parte chiaburii, precum și orice alte elemente dușmănoase regimului nostru de democrație populară”123.

La Campionatul RPR pe anul 1950, jucat la București între 10 octombrie și 5 noiembrie, au luat parte 21 de jucători. Câștigător detașat a fost Ion Bălănel, la 3,5 puncte față de Gică Alexandrescu, de pe locul 2, și la patru puncte față de ocupanții locurilor 3-5, Flondor, Troianescu și Szabo.

Într-adevăr, parcursul lui Bălănel este spectaculos: 14 victorii, cinci remize și o singură înfrângere, la Ștefan Erdely, spre sfârșitul turneului, când nu mai avea cine să îl ajungă din urmă. Ca de obicei, revista le face participanților câte un portret profesional.

În cazul lui Bălănel, e respinsă acuzația că „a avut noroc”, pe baza considerentului că el a acordat, ”ca și campionul mondial sovietic Mihail Botvinnic”, o importanță corectă factorului psihologic. Cine i-a împiedicat pe adversarii săi, se arată în articol, să nu se concentreze așa încât să nu facă greșelile pe baza cărora ar fi câștigat Bălănel în multe partide? Una peste alta, dacă acum doi ani124 scria de el că „joacă pentru galerie”, anul acesta victoria lui Bălănel „s’a datorat în primul rând unei excepționale concentrări a voinței de a învinge, concentrare care a fost posibilă și s’a bazat pe o bună pregătire teoretică și mai ales fizică”.

Se vede că Gică Alexandrescu „a muncit mult căutând să își adâncească în special cunoștințele teoretice”, scrie revista în continuare. El s-a ținut în trena lui Bălănel o bună parte a concursului, dar când și-a dat seama că nu îl mai poate ajunge, a jucat mai prudent așa încât să își asigure locul 2. Flondor, Troianescu și Szabo au fost pe o linie previzibilă a rezultatelor, dar în schimb „partidele lor au fost mai puțin valoroase decât cele de anul trecut”. Tyroler a fost și a rămas un jucător de valoare, „calm și sportiv”, de la care tinerii au ce învăța. Iar ”pregătirea și mai ales voința de luptă ale lui Mișu Rădulescu n’au fost la înălțime”. Cu el, revista încheie evaluarea membrilor „grupului celor șapte fruntași”, adică al celor care au avut mai multe victorii decât înfrângeri. Urmează grupul celor care „au scos în jur de 50% din puncte”, din care fac parte, remarcă revista, trei foști campioni naționali – Erdely, Seimeanu și Halic – doi jucători experimentați – Urseanu și Kapuscinski – și trei debutanți tineri – Dunăreanu, Gavrilă și Șuta. În fine, „grupa învinșilor” cuprinde majoritar „nume cunoscute”, dintre care ies în evidență Braunștein și Rusenescu. Revista încheie pe un ton critic – critica fiind și aici un mod de afișare a conformismului ideologic. ”Lipsa cea mai importantă constă în faptul că nu s’a remarcat din partea fruntașilor șahului nostru acea atitudine creatoare față de șah despre care vorbește atât de mult campionul mondial Mihail Botvinnic în cartea sa Partide Alese. Maeștrii noștri n’au fost preocupați de dorința de a crea ceva valoros în partidele lor”125. Preocuparea pentru „valențele creatoare ale șahiștilor” se va vedea și mai jos în revistă, în articolul lui Alexander Kotov.

În sfârșit, România își ia revanșa la șah în fața Bulgariei. Partidele dintre jucătorii de la sud și de la nord de Dunăre deveniseră tradiționale încă de dinainte ca țările lor să devină ”socialiste și prietene”, din perioada războiului chiar, pe când nu erau ”apărătoare devotate a păcii mondiale”. De obicei, echipa României era cea învinsă, fapt care însă nu s-a mai petrecut la ultima confruntare, desfășurată și pe teren advers. O sinteză a ultimelor întâlniri România – Bulgaria la șah, care aveau să continue și în anii următori, e în tabelul de mai jos.

 

Data desfășurării

Locul de desfășurare

Scorul

Mai 1943

Rusciuc și Giurgiu

14,5 – 17,5

Martie 1949

București

18 – 18

Iulie 1950 (juniori)

Rusciuc

9,5 – 12,5

Septembrie 1950

Sofia

18,5 – 17,5


Din echipa României au făcut parte Alexandrescu, Troianescu, Szabo, Erdely, Halic, Urseanu (titulari) și Bălănel, Seimeanu și Flondor (rezerve). Revista explică diferența minimă dar decisivă obținută în fața bulgarilor prin faptul că ”urmând exemplul marei noastre prietene, Uniunea Sovietică, țara cu cel mai înaintat nivel șahist, jucătorii noștri s’au pregătit în mod special pentru această întâlnire internațională, după metodele științifice ale sportului sovietic – prin cantonament și antrenamente teoretice”126. În acest caz, întrebarea este de ce nu au făcut și bulgarii cantonament, din moment ce modelul e comun, dar revista nu își mai pune și această problemă.

Printre semnatarii din acest număr 5/1950 este și marele maestru sovietic Alexander Kotov127 (revista ortografiază „Cotov”). În articolul ”Turneul internațional de la Veneția” (probabil tradus din limba maghiară, pentru că la sfârșitul articolului apare indicația „Din Magyar Sakkvilag, Noembrie 1950”), el scrie despre șah dar și despre impresiile sale dintr-o țară capitalistă ca Italia. Kotov a câștigat turneul, iar pe locul 2 a fost celălalt șahist sovietic invitat, Vasili Smâslov. El povestește că a fost întrebat „foarte des” de către ceilalți șahiști participanți la turneu despre ”secretul succesului sovietic la șah”. Le-a răspuns că e vorba de o „abordare științifică”, de faptul că șahiștii sovietici gândesc partida strategic, și nu umblă după „câștiguri tactice întâmplătoare”, cum fac șahiștii capitaliști. Dar „un rol nu mai puțin hotărâtor în determinarea superiorității noastre îl constituie libertatea activității creatoare a maeștrilor sovietici, care nu cunosc cătușele profesionismului. Campionul Franței, Rossolimo, nu o dată s’a plâns că este forțat să joace la toate turneele unde i se asigură plata. Buna sa stare materială și a familiei sale este în funcție de succesul obținut în turneu. Desigur, un astfel de joc, pentru asigurarea unei „bucăți de pâine”, duce la secarea capacității de creație, lipsește pe șahist de posibilitatea de desvoltare. În situație asemănătoare lui Rossolimo se află majoritatea jucătorilor din statele capitaliste, spre exemplu Wade128, care a venit în Europa în speranța unui câștig cât de mic, realizat ici colo”. Ce nu știau cititorii revistei era însă că Rossolimo (născut în 1910, la Kiev, în Ucraina țaristă, decedat în 1975, la New York, în urma unei căzături pe scări) provenea dintr-o familie de intelectuali ruși care a emigrat din Moscova la Paris în 1929. După 1952, Rossolimo ajunge la New York, unde a fost simultan sau succesiv ospătar, taximetrist, acordeonist, cântăreț și patron al vestitului în epocă Rossolimo Chess Studio, un fel de bar de șah în Manhattan. Dar cu toate acestea, cu tot talentul lui șahist și cu tot „statutul superior” al șahistului sovietic, se pare că Rossolimo nu a mai dorit să calce prin țara natală. Pe de altă parte însă este adevărat că șahiștii sovietici, și după ei și ceilalți șahiști din țările socialiste, erau „scoși din producție”, adică aveau o slujbă la care însă nu erau obligați să se prezinte deși primeau salariul. Reversul medaliei era că eventualele premii câștigate în turneele internaționale erau dijmuite de stat, după cum spunea fostul campion la șah al României, marele maestru Florin Gheorghiu129. Mai mult, autoritățile decideau și la ce turnee externe aveau sau nu voie să meargă șahiștii importanți ai țării.

În articolul din Revista de Șah, Kotov povestește că a stat trei săptămâni la Veneția, suficient pentru a lua pulsul străzii. El spune că l-au impresionat Catedrala Sf. Marco, Palatul Dogilor, picturile renascentiste. „Dar impresia principală care ne-a rămas este aceia a contrastului dintre splendoarea și luxul centrului, față de mizeria neagră a periferiei. Noi, oamenii sovietici, am fost mirați dece până acum nu a fost rezolvată problema măririi uzinei de apă, dece nu s’a construit una nouă, când lucrul acesta este atât de necesar în special cartierelor muncitorești.

Pentru noi, locuitori ai Moscovei, în ochii cărora sunt prezente tot timpul imaginile noilor construcții ale capitalei și ale țării noastre, a fost deosebit de surprinzător sistemul „ciudat” de canalizare existent la Veneția. Aici rezidurile lichide sunt vărsate direct în canalele orașului ceeace face ca la periferie să domnească o atmosferă deadreptul imposibilă”.

O ultimă observație a lui Kotov ar fi trebuit să îi producă satisfacție sau măcar să îl lase indiferent, fiind vorba de perturbarea slujbelor religioase, expresii ale înapoierii lumii burgheze în concepția sovietică pe care șahistul moscovit a dovedit că și-a însușit-o temeinic. Cu toate acestea, autorul e dimpotrivă, revoltat. „O impresie la fel de neplăcută ne-a produs libertatea de care se bucură la Veneția „turiștii” anglo-americani. Cu o obrăznicie deadreptul revoltătoare, ei intră în catedrale și biserici, în timpul serviciului religios, fotografiază și comentează cu glas tare tablourile și picturile celebre. Mi s’a părut ciudat că venețienii, oameni care au arătat că iubesc mult libertatea, permit asemenea lucruri „oaspeților” lor”130.

La finalul articolului, sunt comentate două partide din turneu, cu numerele 103 și 104. În tot acest an, partidele publicate au fost numerotate, depășindu-se suta. Așa încât, în medie, fiecare număr a avut cel puțin 20 de partide publicate. Alte partide din numărul 5/1950 sunt de la turneul Szczawno-Zdroj (unde a jucat O. Troianescu), din campionatul RPR, de la meciul România – Bulgaria, iar ca și articol teoretic,  „Noutăți în Apărarea Grunfeld”.

Pe lângă rubricile fixe menționate, „Șahul în URSS” și „Șahul în țările de democrație populară”, cu acest număr mai apare una: „Din viața Comisiei Centrale de Șah”. Prima ediția a rubricii începe cum nu se poate mai logic, cu însăși înființarea Comisiei. Vechile federații dispar, anunță articolul, iar în locul lor sunt înființate comisii.

Din conducerea comisiei de șah fac parte Mihail Sadoveanu (președinte), Gheorghe Mihoc și M. Meciu (vicepreședinți), Nicolae Fotino (secretar), M. Zeleș, I. Lehaci, A. Lupescu, U. Langhaus, S. Kerekeș, membri ai Biroului comisiei. Prezența lui Sadoveanu nu surprinde, el a fost și a rămas un vechi apropiat al federației de șah și al revistei indiferent de regimul politic. Scriitorul dă și primele directive, de altfel benigne chiar dacă păreau atinse de conformism ideologic: să se mărească numărul șahiștilor legitimați și al cluburilor, să se popularizeze mai intens șahul, să se publice literatură șahistă mai variată și mai multă.

1947 a început cu Sadoveanu, 1950 se sfârșește cu el. Revista Română de Șah încheie rotund o perioadă zbuciumată a existenței sale și e gata să treacă în alta, cu un alt specific. Cu nume schimbat, cu editoriale triumfaliste, acum revista pare să fi ajuns la un echilibru. În ea, i se dă Cezarului ce e al Cezarului, fără împotriviri inutile, iar șahului i se dă ce are el nevoie, partide și articole de specialitate. Norocul revistei a fost că sovieticii iubeau șahul, așa încât, chiar dacă modelul sovietic era impus, măcar în acest domeniu competența de la răsărit era de netăgăduit. Înrolată ideologic, în numărul 7/1953 în revistă apare pentru prima oară sloganul „Proletari din toate țările, uniți-vă!”. Cu numărul 1/1954 mai face un pas spre consacrarea în noua realitate socialistă: e numită „Organ al Comitetului pentru Cultură Fizică și Sport de pe lîngă Consiliul de Miniștri”, iar în numărul 2/1958, „Organ al Federației Romîne de Șah”. Revista intră în linie dreaptă spre momentul în care pe coperta I va trona, în fiecare număr din ianuarie, portretul „întâiului șahist al țării”, Nicolae Ceaușescu.

___________________________

  1. Trei ani dela proclamarea Republicii Populare Române, în Revista de Şah, Anul l, nr. 5, decembrie 1950, pag. 3.
  2. Planul cincinal era un model sovietic de planificare economică făcut pe durata a cinci ani și defalcat anual. Primul plan cincinal în România a fost aplicat între anii 1951-1955. Obiectivul economic principal al primului plan cincinal al RPR a fost construcția Canalului Dunăre – Marea Neagră, la care, pe lângă muncitori, specialiști și militari în termen, au fost forțați să lucreze și câteva mii de deținuți politici.
  3. Planul cincinal, în Revista de Şah, Anul l, nr. 5, decembrie 1950, pag. 3.
  4. Concursul de șah ”Cupa Satelor”, în Revista de Şah, Anul l, nr. 5, decembrie 1950, pag. 4.
  5. Vezi numărul 10/1948.
  6. Campionatul R.P.R., ibidem, pag. 5-7.
  7. Match-turneul internațional RPR – RP Bulgaria, ibidem, pag. 8-11.
  8. Alexander Kotov (1913 – 1981) a fost campion la șah în URSS și un autor prolific de cărți de șah. Deoarece obișnuia să amestece propaganda cu analiza șahistă intrinsecă, în unele versiuni ale cărților sale traduse în occident apăreau note prin care editorii atrăgeau atenția cititorilor asupra manipulărilor autorului, de pildă cea prin care școala sovietică de șah era prezentată drept produsul dezvoltării culturale socialiste.
  9. Robert Wade (1921 – 2008) a fost un șahist din Noua Zeelandă, care peste patru ani, în februarie 1954, avea să ajungă și la București, la turneul internațional de șah al RPR.
  10. Ne îndreptăm spre moartea șahului, interviu cu Florin Gheorghiu la Radio România Actualități, realizat de autor în aprilie 2017. Interviu poate fi ascultat pe site-ul Radio România Actualități, la adresa http://www.romania-actualitati.ro/florin_gheorghiu_ne_indreptam_spre_moartea_sahului-101590
  11. Turneul internațional dela Veneția, ibidem, pag. 12-13.

(Sfîrșitul ultimei părți, a zecea. Partea a noua poate fi citită aici. Seria completă a apărut în cadrul rubricii „În alb și negru).

Diagrama săptămînii

Soluția diagramei 71 va fi publicată în ediția următoare a rubricii „În alb și negru”.

Soluția diagramei 70 din numărul trecut: 1. Nh6! D(T)xg4 2. Tf8#.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.