În ajunul Paștelui, Iepurașul se întîlnește cu Moș Crăciun pe scara unui bloc. Moșul cobora grăbit și asudat, cu sacul plin de cadouri.

– Ce s-a întîmplat, Moș Crăciun? întreabă Iepurașul curios.

– Bă, să nu ciocăni la apartamentul 15, zice Moșul nervos. Acolo stă Florin Piersic.

A intrat în folclor faptul că Florin Piersic vorbește muuuuuult. Să recunoaștem, totuși, nu e nici pe departe singurul. El e doar cel mai cunoscut din peisajul autohton, arhetipul locvacității românești. Însă aproape orice grup de mioritici conține în formulă embrionară un mini Florin Piersic dornic să își facă simțit glasul mai des decît ceilalți.

Acești mini Florin Piersic sînt reperați în cercul de cunoștințe drept haioșii grupului. Sînt indispensabilii entertaineri ai ieșirilor în oraș și ai întîlnirilor. Li s-a dus buhul că au mereu pe buze o cimilitură și o glumiță și nu ai cum să te plictisești cu ei în preajmă…

Sau, cel puțin, așa le-a intrat lor în cap că stau lucrurile.

Oricum ar sta treburile, lor, daaa, le place acest rol. Acceptă modești postura neoficială ce li se încredințează sau pe care și-o asumă unilateral. Cînd ei nu sînt în formă sau lipsesc, cînd bagheta spiritului lor pus pe șotii și dandanale e uitată în debara, nici întrunirile nu-s așa vioaie. Peste conversații se cerne o promoroacă de cuvinte anemice și fraze dezlînate care îngheață atmosfera. Ceva lipsește. Micuțul Florin Piersic nu e acolo să anime grupulețul sau îl doare măseaua și nu se poate manifesta plenar.

Seara e pe sfert compromisă.

Din acest motiv, prototipul pe care îl încarnează Florin Piersic merită analizat.

A fost o perioadă cînd apărea în emisiuni și povestea întîmplări din viața lui. A fost amuzant. La început. Pînă remarcai că bună parte dintre ele se repetau. La fel și poantele. Livra aceleași glume și amintiri – cum ar fi povestea în care o săruta pe Marga Barbu în timpul unei scene de film, iar ea rămînea cu mustața lui –, care păstrau în ecuație același deznodămînt, aceeași cadență a rostirii replicilor, același individ care le povestea și, în fundal, aceleași aplauze și hăhăituri.

I s-a spus că poate vorbi și trei ore fără să tragă aer în piept și acest fapt l-a convins că poate vorbi despre orice, oricît, oriunde. Ceea ce se și întîmpla. Plictisind adesea. Era încredințat că șarmul lui Mărgelatu, cîteva bancuri auzite undeva sau citite cu o seară înainte și povestite cu talentu-i unic, vor reuși să electrizeze audiența. Restul lăsa în seama improvizației. Însă e o diferență între o piesă de teatru pe care o joci, săptămînal, în fața unui auditoriu diferit, și o întîlnire cu un public, cîteodată select, care îți cunoaște pe dinafară repertoriul de glumițe, întîmplări și schimonoseli și care așteaptă să mai audă și altceva.

Cu toate astea, realitatea trebuie nuanțată. Asemenea exerciții de locvacitate sînt, în egală măsură, așteptate și încurajate de public. Oamenii, cei peste o anumită vîrstă, sînt frapați de latura exuberantă a personalității sale – „la 80 de ani a rămas la fel de hîtru” – și doresc să îl urmărească pe Florin Piersic vorbindu-le, în felu-i hazos, ciocoflenderilor despre Marga Barbu. Bun, se repetă, și? Lumea rîde. Înseamnă că se simte bine, nu?

Astfel, apare întrebarea: vorbește mult pentru că ăsta-i e felul sau pentru a veni în întîmpinarea publicului? E un act cabotin sau o nevoie naturală? Și, mai ales, e bine sau rău că Florin Piersic vorbește în neștire?

Dacă îi spui unuia că vorbește ca Florin Piersic, îi faci un compliment? E un cîștig să ai printre cunoștințe un mic Piersic care, alimentat de o vitalitate demonică, să sporovăiască despre toate sub soare?

Întrebarea mi-a venit în urmă cu cîteva zile, cînd unui prieten i-a sunat telefonul. Mi-a zis speriat:

– Dacă răspund, sînt halit. Nu mai scap o oră de el.

– Dar ce poate să vorbească atît?

– Băi, nu știu, îmi spune toate tîmpeniile, pornește de la una, sare la alta, vrea să mă întrebe o chestie, apoi se apucă să-mi spună o poantă și nu-mi mai dă drumul. Cunosc viața lui pe dinafară.

Aici se ajunge, mai devreme sau mai tîrziu, cu multitudinile de versiuni Florin Piersic. Avînd o părere extraordinară despre sine, amuzanți ori ba, carismatici ori nu, ei doresc să te întrebe ce mai faci și, cînd te lasă în pace, uiți cum te cheamă și al cui ești. Îți acaparează voința și o fărîmițează în particule imposibil de aglutinat la loc cît timp sînt în preajmă, absorb în substanța proprie atenția ta și storc fiecare picătură de răbdare din ea, sînt impermeabili la alte glasuri decît cel propriu, iar cînd politețea îi obligă să asculte ce ai și tu de spus, o fac cu nerăbdare și abia mascată iritare, un gest în care întrevezi concesia cuiva ce își întrerupe formidabilul expozeu de treizeci de minute pentru a îngădui o completare lipsită de însemnătate, o aprobare de la sine înțeleasă sau o observație caducă. Preponderent, ei sînt atenți la gîndurile care le vîjîie lor prin cap, ceea ce spui tu e doar un supărător zgomot de fond, un bîzîit de muscă pe care sînt nevoiți să îl tolereze, iar dacă te afli în eroarea de a lua o pauză în timp ce vorbești, la revedere! Mini Piersic se reinstalează la pupitru și continuă avîntat să peroreze, să glumească, să lămurească. Pentru ei, cuvintele scăpărate printre buze sînt ceea ce o simfonie de Beethoven și o arie de Chopin sînt în urechile melomanilor: un deliciu. Nu ai cum să te plictisești la auzul lor, dimpotrivă, ai vrea să le asculți iar și iar… și iar.

Din acest motiv, dacă lași această impresie de încîntare a spiritului, se despart de tine cu regret și îți strîng mîna cu multă putere. Nu înseamnă și că le-ai fi din cale afară de drag sau că te-ai afla în posesia unor calități pe cale de dispariție, ci numai că, prin talentul de a-i asculta politicos, le confirmi minunata lume care sălășluiește în capul lor. Pentru asta te apreciază, pentru asta ești pe gustul lor.

Mulți șefi, mulți manageri sînt veritabile burghie ce răzbesc prin straturile de opoziție surdă ale interlocutorilor pentru a le confisca atenția, ei ilustrează perfect această forță corozivă ce perforează cu îndărătnicie rezervele de răbdare ale celorlalți, răscolindu-le măruntaiele cu lungi monologuri obositoare. Te îndoapă cu logoreea lor pînă dai pe dinafară. Sînt asemenea bunicii pentru care nici trei tuciuri cu sarmale halite sub atenta-i supraveghere nu o vor convinge că ai mîncat de ajuns la micul dejun. Poziția de șefi le asigură și o postură privilegiată: aceea de dispune de timpul celuilalt pentru expunerea unor reflecții de indiferent ce natură, fără a se putea riposta cu un feedback onest. Bună parte din acești manageri cu pedigree de Florin Piersic în ADN-ul conversațional confundă ședințele de lucru cu conferințele susținute de speakeri motivaționali, cu a căror menire cochetează în adîncul ființei și cu ale căror talente și dar pedagogic se cred și ei înzestrați. Prea puțin îi preocupă că îi asculți cu vădită indiferență. Pentru ei, important e auditoriul. Să existe. Și glasul propriu. Să se facă auzit. Insensibilitatea pe care o manifestă în timpul ședințelor la etalarea disperării și plictiselii celorlalți e marcă înregistrată. Faptul că plutesc ca niște semizei peste un ciorchine de oameni, adunați într-o sală ca să urmărească ce au ei de spus, e singura imagine de care au nevoie. Pentru Victor Hugo, „a obliga oamenii să te privească înseamnă a-ți arăta puterea”. Cum să nu guste cu voluptate asemenea momente cînd chiar asta caută? Ar face pariu ca Faust cu Mefistofel, dacă ar putea să țintuiască astfel de clipe în veșnicie.

La mai toți ăștia care vorbesc pînă-i uită Dumnezeu, ceea ce-i face greu digerabili e sîrguința agasantă de a-ți vîrî pe gît, cu de-a sila, întreaga lor personalitate și dorința de a te face părtași ai unor lucruri/întîmplări pe care nu vrei să le afli și care nici nu prezintă interes (dar pe care le vei afla, oricum). Nu contează că poate sînt deștepți, amabili, bine intenționați sau experți în fuziune atomică: anticiparea supliciului la care te expui intrînd în coliziune cu o interpelare candidă, dar cu ramificații nebănuite, de-a lor, te avertizează să îi ocolești, dacă poți. (Inutil, situațiile stînjenitoare și/sau exasperante au propriile șmecherii de a se face inevitabile.)

Aldous Huxley descrie un asemenea individ în romanul Două sau trei grații, unde îi rezervă lui John Peddley rolul unui Florin Piersic avant la lettre, dar fără farmecul și umorul celui din urmă. Peddley mergea în fiecare weekend pe cheiul debarcaderului din Dover, unde spera să întîlnească orice prieteni sau cunoștințe întîmplătoare, cărora le lua gentil bagajele și pe care le ducea bucuros cu mașina la el acasă, pentru a le putea povesti pe îndelete „despre sistemul bancar din Elveţia, despre îngrăşămintele artificiale, despre legea asigurărilor sociale, despre creşterea porcilor sau despre raţionalizarea producţiei zahărului în timpul războiului”.

Să taci respectuos, să asculți cuminte, să aprobi entuziast – convivul, amicul, angajatul ideal pentru această categorie de indivizi. (Dar și cetățeanul ideal pe care și-l dorește orice putere oficial instalată.)

Există mii de mini Florin Piersic printre noi, dacă nu zeci de mii. Cîțiva sînt sarea și piperul într-un grup, reușesc să conducă o conversație într-o manieră discretă, amuzantă și inteligentă, restul, posesivi ca niște amanți cu victimele ce le cad în plasă, irascibili cînd se discută subiecte ce nu înseamnă nimic pentru ei, obositori pînă la tracasare prin mania de a fi în centrul atenției, au capacitatea să te dezguste de cele mai pasionante discuții, sînt capabili, asemenea lui Peddley, „să transforme în plumb, graţie unui proces de alchimie inversată, până şi aurul pur”.

E greu să-i separi, pentru că și unii, și alții, au fanii lor. Ce deranjează într-o parte, încîntă în alta, ceea ce unii consideră a fi strident, deplasat și excesiv, alții consideră firesc, civilizat și moderat.

Dar indiferent pe care îi preferăm, încet, încet, palavragiii cu vocație asumată de lideri și entertaineri, zgomotoși, pisălogi, ușor grobieni, cu un umor, de regulă, căznit și inoportun, lipsiți de simțul măsurii, al ridicolului, vor cuceri teren. Și le vei putea opune o tot mai mică rezistență prin bun-simț, pentru că nu îl vor pricepe. Sau îl vor ignora, de-a dreptul.

Iar ăsta constituie unul din secretele ascensiunii lor acolo unde nici nu te-ai aștepta să-i găsești.

Deși nu ar trebui să fie.

Căci cei din jur îi aprobă. Încurajează. Aplaudă. Fără menajamente. Pe săturate.