(Apărut în Dilema veche, nr. 149, 1 decembrie 2006)

Scriam, nu de mult, în Dilemateca, nu mai ştiu exact, că sinceritatea nu e o însuşire cu care ne naştem. Copiii nu sînt sinceri şi părinţii recurg uneori la măsuri represive ca să-i înveţe să nu mintă. Îmi amintesc că mama avea o fantezie inepuizabilă în alegerea pedepselor pe care mi le aplica promt, ori de cîte ori mă prindea cu minciuna: fie nu mai vorbea cu mine o lună, fie mă punea în genunchi pe coji de nuci, fie, ceea ce era cel mai rău, mă ducea în catedrala gotică, unde pe pereţi erau scene cu oameni cărora li se tăia limba, dacă minţeau. Poate de aceea principala calitate a cărţilor mele, subliniată de critici, e sinceritatea – în treacăt fie zis, asta nu mă încîntă prea tare, fiindcă virtuţile morale şi cele estetice se bat între ele ca familiile Capulet şi Montagu, iar o mare iubire între progeniturile lor apare foarte rar şi sfîrşeşte totdeauna prost. Ciudat, ciudat, cum vin de se leagă gîndurile disparate într-o alăturare imprevizibilă, atunci cînd eşti provocat să-ţi exprimi părerea asupra unui amănunt pe care l-ai trecut pînă acum cu vederea.

Aşadar, mi s-a cerut să vorbesc despre politeţe şi primul meu impuls a fost să vorbesc despre sinceritate. De ce? Iată ce cred eu. Politeţea e împinsă la margine, ridiculizată şi compromisă ca o redingotă veche, mîncată de molii, sau ca partidele istorice care, în viziunea unora, şi-au trăit traiul şi-au mîncat mălaiul. Să fie principalul duşman al politeţii libertatea? Păi, dacă sînt liber, fac ce vrea muşchii mei! Sau naturaleţea? Păi, de ce să-l ajut eu să coboare din tramavai pe şontorogu’ ăla, prefăcîndu-mă amabil, cînd mie îmi vine să-i dau mîna fetei, al cărei buric îmi face cu ochiul de vreo cinci staţii bune, că cine ştie, poate iese ceva de aici? Totul e de înţeles pe lumea asta. Şi, dacă politeţea e doar o convenţie, „Jos cu politeţea!”. Dar politeţea nu e doar o lecţie învăţată pe de rost ca tabla înmulţirii, politeţea e un sentiment, aş zice chiar un instinct pe care unii îl au sau nu.

Îmi amintesc de un ţigănuş; curgeau zdrenţele de pe el cînd mi-a venit la uşă într-o seară geroasă de ianuarie. I-am dat nişte pulovere vechi şi o căciulă să nu-l mai văd cum tremură (vai, vai, ce melodramatică m-am făcut) şi după cîteva luni, de Florii, mi-a venit la uşă cu cinci lalele, furate, evident, dar... Îmi amintesc că aveam două pisici, un motan negru şi o mîţă tărcată; cînd le puneam mîncarea în străchioară, motanul aştepta întîi să mănînce ea şi el lipăia ce mai rămînea. Pe ăştia cine i-o fi învăţat să fie politicoşi? Politeţea învăţată îşi trădează de multe ori artificiul. Am văzut bărbaţi care ţin uşa liftului deschisă ca să-i facă loc soţiei să intre întîi şi i-o trîntesc în nas bătrînei care are ambele mîini ocupate de sacoşe.

Politeţea înnăscută se poate confunda cu bunul simţ – simţul bun! – ăla care are mereu în urechi o vorbă veche românească: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Dar lucrurile pot fi privite şi din alt unghi, chiar din mai multe. Ia să vedem ce se întîmplă cu politeţea învăţată şi de ce scade ea în sondaje? Este ea chiar atît de lipsită de temei ca toate dexterităţile din anii mei de şcoală, să zicem ca orele de gospodărie sau de lucru manual, de care te poţi uşor dispensa? Politeţea, în viziunea mea, o să rîdeţi, are ceva şi din meseria aia, cea mai veche din lume, pe care noi o tratăm cu dispreţ, unicul ei scop fiind acela de a produce plăcere – ai uitat că politeţea te face plăcut şi-ţi aduce avantaje?

Virgil Mazilescu avea un vers pe care-l citez acum aproximativ: „daţi-mi un cuvînt şi-mi recapăt curajul...” Iată, nu mi se pare deplasat să trec de la gravitatea acestor cuvinte la exemplele minore, pentru că mizele mari alternează cu mizele mici în cadrul aceluiaşi joc: un buchet de flori la o aniversare, un compliment, o laudă, o vedere din Veneţia, de ce să le reprimi cînd sînt sincere – chiar şi cînd nu sînt sincere –, ele produc bucurie, dau încredere, nasc speranţe şi nu-i adevărat ce cred tinerii sceptici care vor să vindece lumea de iluzii, fiindcă baloanele se sparg cu cît ajung mai sus.

Ştiu, dintr-o îndelungată experienţă, şi aici nu încape nici o metaforă, că nu ţi se îndeplineşte decît ceea ce-ţi visezi cel mai mult. De multe ori, gesturile de politeţe, care îţi sînt adresate, îţi arată că exişti, că poţi, că eşti cineva. Pentru Dumnezeu, de ce să nu credem că atenţiile şi vorbele frumoase mai vin şi din inimă, de ce să ne refuzăm cu brutalitate bucuriile, de teamă că am putea fi înşelaţi? Ce-ar fi să ne mai lăsăm şi înşelaţi! Decepţia e bună şi productivă, cum aud mereu într-o reclamă la TV că „murdăria e bună!”. Păi, cum am putea altfel să distingem o mînă curată de una murdară? Şi iată că am ajuns şi la mînă, vreau să zic la sărutatul mîinii. Pe vremuri, între îndrăgostiţi sărutatul mîinii era „auftactul” sărutului pe gură. Era în gestul ăsta un melanj de respect şi de intimitate, o dorinţă care păstra aparenţa unei atingeri neutre. Nimic mai caraghios astăzi în concepţia omului „recent”, decît acest obicei „neigienic”, care este sărutatul mîinii. Dar cine ştie mai bine ca mine că, atunci cînd azi un bărbat sărută o mînă zbîrcită, cu venele vinete şi umflate ca nişte rîme, o mînă respingătoare, o face din veneraţie pentru o vîrstă, pentru o valoare sau pentru o consacrare? Puteţi să rîdeţi, însă buzele unui bărbat care ating o asemenea mînă transmit un soi de erotism subtil, ceva din căldura animală pe care o femeie bătrînă o simte cînd pisica îşi vîră capul în subţioara ei, fără să-i adulmece vîrsta, şi toarce.

Recitind acest text îmi amintesc de pagina sentimentală dintr-o revistă din anii ’40, în care Catrinel dădea reţete de fericire în amor. Ce să fac, aparţin altei generaţii, dar încă mai văd, mai respir...

Foto: Humanitas