Rușii au doi termeni pentru adevăr: pravda și istina. Primul e de uz moral, înseamnă adevărat dar și drept; e versiunea nobilă a adevărului, trimite la supunerea față de Dumnezeu. Al doilea e adevărul empiric, de zi cu zi; e versiunea trivială a acestuia, eventual cea dispensabilă. Așa susține Alain Besançon în cartea sa cea mai recentă, Sfînta Rusie (tradusă în română la Humanitas, în 2013). Și pornind de aici, el dezvoltă o întreagă teorie a raporturilor dintre Rusia și Occident.

În demonstrația lui Besançon intră și psihologie, și istorie și teologie. El observă aspirația mistică a mujicului rus, sensibil la frumusețea liturghiei și a icoanelor ortodoxe. Notează și atașamentul față de nuanța teologică - de pildă, în disputa privind Filioque - pe care nu o înțelege, dar o creditează necondiționat. Îndemnat dar și predispus la sărirea etapelor, mujicul rus calcă peste istina pentru a ajunge la pravda. Face multe cruci, biserici, se căiește, cîntă și se înduioșează însă nu atinge pragul transfigurării despre care citește în cărți sau aude la predici; dar se crede aproape acolo. De aici s-a dezvoltat în timp un dublu discurs și o dublă realitate pentru ruși, de aici propensiunea lor pentru manifestări extreme, de aici senzația occidentului că rușii îl păcălesc permanent. Besançon plasează în această descendență și rădăcina minciunii endemice rusești din perioada comunistă. Și nu doar din perioada comunistă, căci ideea satelor lui Potemkin a apărut încă din secolul al XVIII-lea.

În paralel, zona latină și-a construit temelia tocmai pe ceea ce rușii refuzaseră alegînd scurtătura mistică prin care prea puțini se realizează. Și anume, în enumerarea lui Alain Besançon: știința teologică, autonomia filozofiei, retorica, observația științifică, respectarea dreptului. Sînt acele valori care conduc la imperativele vieții de zi cu zi și care au construit contractul occidental. Să nu furi, să nu înșeli, să nu corupi și să nu fii corupt - dar nu în sens mistic și absolut, ci acum și aici, în relația lucrativă cu semenul tău. Suspectez că aici se plasează și proveniența tipului de corupție din societatea românească. Coruptul român, ca și cel rus, nu are senzația că greșește fundamental; cel mult, ce face el nu e istina, dar nu se pune problema dacă e sau nu pravda. Pravda nu se ocupă cu asemenea trivialități. Furtul e permis; ce, am omorît pe cineva?! Doar nu cade cerul. Nu am stricat rostul lumii, ce aveți cu mine? Coruptul româno-rus gîndește în termeni cosmici; ce face el concret, în particular, nu se pune, pentru că e neînsemnat, e o simplă ciupeală. În schema lui de valori pline de sfințenie, nepămîntești, corupția nu ajunge să se califice.

S-a spus că recentele proteste simetrice de la cele două palate bucureștene sînt dovada unei rupturi între generații. Dar dacă luăm corupția ca leitmotiv al genezei lor, nu pot să nu observ că țara nu duce lipsă nici de corupți tineri, gata să preia frîiele partidelor imediat ce bătrînilor le mai scapă. Corupția nu ține de vîrstă, și nici de partid sau de orientare politică. La extrem, e posibil să fii și pro-european, ba chiar și europarlamentar, și să fii și corupt în sens oriental. Acesta e paradoxul disimulării rusești de care vorbea Alain Besançon: îl mimezi chiar și pe cel de care te delimitezi, pe față sau pe ascuns, dar mai mereu cu superioritate. Așa că mai degrabă aș crede că protestele țin de registrul valorilor. Cu toate stîngăciile, stridențele sau scăpările sale, un strat al societății optează pentru corectitudine și în mic, permanentă, de tip latin-occidental. Celălalt strat nu înțelege de ce i se strică rostul și de unde atîta înverșunare din partea cealaltă a baricadei. Înfruntarea e mai amplă decît lasă să se vadă lozincile împotriva ordonanței 13. Iar miza ține de evoluția reintegrării României într-un spațiu de valori din care a fost deturnată acum șapte-opt decenii.

Într-o asemenea interpretare, devine semnificativă intervenția pe tema protestelor a Patriarhiei Ortodoxe Române, care a spus public că „lupta anticorupție trebuie continuată”, cu grijă pentru recuperarea păcătosului care se căiește (adică fără excese justițiare și cu respectarea procedurilor, înțeleg eu), și că „hoţia şi furtul degradează societatea în plan moral şi material”. La prima vedere, poate să pară o mișcare de PR inspirată, dacă ne amintim că acum mai bine de un an, la protestele „Corupția ucide!” de după incendiul din Colectiv, însuși patriarhul fusese contestat. Dar la fel de bine poate fi și o declarație publică de asumare a unei opțiuni de evoluție a societății în sensul a ceea ce spunea Besançon. Ceea ce e nu doar interesant, ci și îndrăzneț. Că pe patriarhul Kiril al Moscovei și întregii Rusii nu-l văd dînd un asemenea comunicat.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Adevarul.ro