Dilema veche vă prezintă un fragment din povestirea „Acasă”, din volumul Zece decembrie de George Saunders, recent apărut în traducerea lui Radu Şorop la editura Black Button Books.

George Saunders este unul dintre cei mai apreciați autori de proză scurtă din literatura americană contemporană, printre volumele sale numărîndu-se CivilWarLand in Bad Decline, Pastoralia, In Persuasion Nation și Zece Decembrie, premiat cu Folio Prize și PEN / Malamud Award, finalist National Book Award 2013 și aflat pe lista New York Times Ten Best Books of 2013.  
Cea mai amuzantă şi provocatoare colecţie de proză scurtă pe care George Saunders a lansat-o pînă în prezent, Zece Decembrie pune în lumină experienţa umană şi explorează datele pierdute în labirintul preocupărilor cotidiene tulburătoare.  Cu o viziune pe alocuri întunecată asupra viitorului, expusă pe riff-urile luminoase ale fantasmelor în continuă formare ale trecutului şi ale prezentului, această colecţie de proză scurtă fredonează umanitatea cu şarm şi intensitate.     

Acasă

Înăuntru erau mormane de ziare pe aragaz și mormane de reviste pe trepte și un ditamai maldărul de umerașe ițindu-se din cuptorul stricat. Toate astea erau cum le știam. Noi erau: o pată de umezeală care semăna cu un cap de pisică deasupra frigiderului și vechiul covoraș portocaliu rulat pe jumătate.

– Tot nu sînt o biiiip de femeie de serviciu, a spus mami.

– M-am uitat la ea ciudat. Biiiip? am întrebat.

– Să te biiiip, mi-a spus. Mă tot freacă ăștia la muncă.

Adevărul era că mami avea o gură destul de spurcată. Iar acum era angajată la o biserică, așa că...

Am stat acolo, uitîndu-ne unul la altul.

Apoi, un tip a coborît tropăind scările: chiar mai în vîrstă ca mami, doar în boxeri, bocanci de munte și o căciulă de iarnă, cu părul atîrnîndu-i într-o coadă lungă la spate.

– Cine e? a întrebat.

– Fiul meu, a răspuns mami timid. Mikey, el e Harris.

– Care-i cel mai nasol lucru pe care l-ai făcut vreodată acolo? m-a întrebat Harris.

– Ce s-a întîmplat cu Alberto? am întrebat.

– Alberto a șters putina, a spus mami.

– Alberto și-a arătat adevărata față, a zis Harris.

– Nu-i port pică biiiip-ului ăluia, a spus mami.

– Eu îi port mare pică căcatului ăluia, a zis Harris. Unde mai pui că-mi datora zece parai.

– Lui Harris nu-i prea pasă că are o gură spurcată, a spus mami.

– Iar ei nu-i pasă decît din cauza slujbei, a explicat Harris.

– Harris nu muncește, a spus mami.

– Ei bine, dacă aș munci, n-aș face-o într-un loc în care mi se impune cum să vorbesc, a spus Harris. Ar fi într-un loc în care mi se permite să vorbesc cum îmi place. Un loc în care sînt acceptat așa cum sînt. Ăsta e genul de loc în care aș munci cu dragă inimă.

– Nu prea sînt multe astfel de locuri, a spus mami.

– Locuri în care mi se permite să vorbesc așa cum vreau? a întrebat Harris. Sau locuri în care sînt acceptat așa cum sînt?

– Locuri în care ai munci cu dragă inimă, a răspuns mami.

– Cît stă? a întrebat Harris.

– Cît vrea, a răspuns mami.

– Casa mea e casa ta, mi s-a adresat Harris.

– Nu-i casa ta, a spus mami.

– Măcar dă-i puștiului ceva de mîncare, a zis Harris.

– O să-i dau, dar nu că-mi spui tu, a spus mami și ne-a făcut vînt din bucătărie.

– O femeie de milioane, a zis Harris. Pusesem ochii pe ea de ani de zile. Apoi, Alberto s-a cărat. Asta nu înțeleg. Ai o femeie de milioane în viața ta, doamna se îmbolnăvește și tu te cari?

– Mami e bolnavă? am întrebat.

– Nu ți-a spus? a zis. S-a strîmbat, și-a strîns pumnul și l-a așezat deasupra capului.

– O umflătură, a zis. Dar n-ai auzit-o de la mine.

Mami fredona acum în bucătărie.

– Sper că măcar prăjești niște șuncă, i-a strigat Harris. Puștiul vine acasă, merită și el niște nenorocită de șuncă.

– De ce nu-ți vezi de treabă? a strigat mami. De-abia l-ai cunoscut.

– Îl iubesc ca pe propriul meu fiu, a zis Harris.

– Ce afirmație ridicolă, a spus mami. Îți urăști fiul.

– Îmi urăsc ambii fii, a zis Harris.

– Și ți-ai urî și fiica dacă ai fi cunoscut-o vreodată, a spus mami.

Fața lui Harris s-a luminat, ca și cum era flatat că mami îl cunoștea suficient de bine încît să știe că era de la sine înțeles că ar fi urît orice copil căruia i-ar fi fost tată. Mami a intrat în cameră aducînd niște șuncă și ouă pe o farfuriuță.

– S-ar putea să găsești un fir de păr în ele, a spus ea. În ultima vreme, e ca și cum aș năpîrli ca biiiip.

– Cu multă plăcere, a zis Harry.

– N-ai făcut niciun biiiip! a răbufnit mami. Nu-ți asuma meritele. Du-te în bucătărie și spală vasele. Cu asta m-ai putea ajuta.

– Nu pot să spăl vasele și tu știi lucrul ăsta, a zis Harris. Din cauza urticariei.

– Face urticarie la apă, a spus mami. Întreabă-l de ce nu le poate șterge.

– Din cauza spatelui, a zis Harris.

– E Regele Dacă-ului, a spus mami. Ce nu e, nu e Regele Chiar-Și-Făcutului.

– Stai să plece și-ți arăt eu la ce sînt rege, a zis Harris.

– Ah, Harris, întinzi coarda, asta e chiar scîrbos, a spus mami. Harris și-a ridicat ambele brațe deasupra capului ca și cum: victorie, încă îmi păstrez titlul!

– O să stai în vechea ta cameră, a spus mami.

 

Pe patul meu erau un arc de vînătoare și o pelerină mov de Halloween, cu fața unei fantome încorporată.

– Astea-s biiiip-urile lui Harris, a spus mami.

– Mami, am zis. Mi-a spus Harris.

Mi-am strîns pumnul, l-am așezat deasupra capului.

M-a privit cu ochi goi.

– Sau poate nu l-am înțeles eu cum trebuie, am zis. Umflătura? A spus că ai o...

– Sau poate că e un biiiip de mincinos, a spus. Inventează mereu biiiip-uri țicnite despre mine. E ca un fel de hobby. I-a spus postașului că am un picior de lemn. I-a spus lui Eileen la aprozar că am un ochi de sticlă. I-a spus tipului de la magazinul de unelte și scule că am accese de leșin și fac spume la gură de fiecare dată cînd mă enervez. Acum, tipul mă grăbește tot timpul de mai că mă scoate afară.

Ca să-mi arate cît de bine se simte, mami a făcut o săritură cu forfecare. Harris tropăia la etaj. – N-o să-i spun că mi-ai zis despre umflătură, a spus mami. Iar tu nu-i spune că ți-am zis că e un mincinos.

Lucrurile începeau să pară ca pe vremuri.